Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a de peste an, C: Isus, contestat la Nazaret
(RV - 2 februarie 2013) E Ziua Domnului.„Salvează-ne, Doamne, Dumnezeul
nostru şi strânge-ne dintre popoare ca să lăudăm numele tău sfânt şi să ne bucurăm
că te putem lăuda”. Cu această invocaţie psaltică (Ps 105,47) se roagă de veacuri
poporul biblic găsindu-şi identitatea şi bucuria cea mai intensă şi adevărată în
preamărirea Domnului. Conştienţi cu apostolul Paul că toţi oamenii „au
păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom 3,23) strigăm şi noi la
începutul Sfintei Liturghii: „Salvează-ne, Doamne…şi strânge-ne dintre popoare” căci
bucuria de a te preamări este puterea noastră. Şi ştim bine că adevărata rugăciune
către Dumnezeu îndeamnă la fapte bune deoarece „credinţa lucrează prin iubire” (Gal5,6), virtute care nu va înceta niciodată.
Aceasta o cerem şi la rugăciunea
duminicii. „Doamne Dumnezeul nostru, tu ne-ai creat ca să te preamărim, dă-ne,
te rugăm harul să te adorăm din toată inima ca să-i iubim pe oameni aşa cum voieşti
tu”.
Adorarea lui Dumnezeu din toată inima şi iubirea semenilor noştri aşa
cum voieşte Dumnezeu. Acestea sunt marile valori ale vieţii pe care le propune
Noul Testament. Sunt coloanele fundamentale ale practicii religioase creştine. În
zadar am căuta în Evanghelie precizări amănunţite privind practicile de cult, chiar
dacă suntem îndemnaţi la rugăciune fără încetare şi la celebrarea Cinei Domnului ca
memorial al morţii şi învierii lui Isus.
Dacă toţi cei care se onorează cu
numele de creştin am fi închinători fideli ai lui Dumnezeu în spirit şi adevăr şi
am avea dragoste de aproapele fără nici o deosebire de neam, limbă, rasă, inclusiv
pentru duşmani, atunci prezenţa creştinilor în lume s-a dovedi un adevărat ferment
care transformă societatea din interior.
Este vorba de funcţia profetică a
Bisericii şi a fiecărui botezat, aceea de a trăi în viaţa de toate zilele, în familie,
în Biserică, la locul de muncă, în societate, ca martori credibili ai lui Dumnezeu,
chiar dacă împrejurările sunt potrivnice iar lumea apare ostilă. Abia atunci reiese
în mod clar că bucuria Domnului este puterea noastră.
Soarta profetului.
Cel care vorbeşte în numele lui Dumnezeu, poartă adevărul, chiar atunci când costă
şi costă chiar scump. Când Dumnezeu cheamă o persoană şi o trimite ca profet al său,
acţionează aşa cum citim azi în prima lectură de la începutul cărţii lui Ieremia 1,4-5.17-19,
despre chemarea profetului în zilele regelui Iosia. Dumnezeu, în anul 628 înainte
de Cristos, l-a chemat pe Ieremia şi i-a zis: Mai înainte de a te forma în sânul
mamei tale, eu te cunoşteam deja; mai înainte de a te naşte, eu te-am consacrat;
vreau să fac din tine un profet pentru popoare. De aceea, ridică-te şi spune în faţă
poporului meu tot ce-ţi voi porunci. Nu tremura în faţa lor, ca nu cumva să te fac
eu să tremuri înaintea lor. Eu însumi fac din tine astăzi o cetate întărită, o coloană
de fier şi un zid de aramă, ca să te poţi împotrivi ţării întregi, regilor lui Iuda,
căpeteniilor lui, preoţilor şi poporului întreg. Ei vor lupta împotriva ta, dar nu
te vor birui, căci eu sunt cu tine, ca să te eliberez" - spune Domnul.
Mai
erau doar 30 de ani până în timpul în care oraşul Ierusalim avea să fie asediat iar
poporul purtat în exil. Sunt 30 de ani în care Ieremia a chemat la convertire şi pocăinţă
pentru a ţine poporul departe de pedeapsa lui Dumnezeu. Dar nu a fost ascultat. Din
contra, a fost prigonit, aruncat în temniţă şi pedepsit ca trădător. Până şi propria
familie s-a ridicat împotriva lui. Ieremia a trăit în mod dramatic acest refuz, dar
l-a mângâiat continuu Dumnezeu care îl asigurase: „Ei vor lupta împotriva ta, dar
nu te vor birui, căci eu sunt cu tine, ca să te eliberez”.
Contestatorii
din Nazaret. Pagina Evangheliei duminicale este de la Sfântul Luca 4,21-30 şi
pare să continue povestirea din prima lectură schimbând doar numele profetului. Isus,
cel mai mare profet al lui Dumnezeu, însuşi Fiul lui Dumnezeu, se află la Nazaret,
micul său oraş. Pericopa continuă pasajul de duminica trecută când Isus a intrat într-o
sâmbătă în sinagoga din Nazaret, i s-a dat cartea profetului Isaia şi a citit fragmentul
despre anul de îndurare al Domnului. Predica explicativă a fost foarte scurtă. Doar
o singură frază: "Aceste cuvinte ale Scripturii pe care le-aţi auzit acum s-au împlinit
astăzi" (Lc 4, 21). Astfel şi-a anunţat propria misiune: „Eu sunt Mesia care vesteşte
lumii timpul lui Dumnezeu şi al mântuirii. Odată cu mine începe timpul eliberării
celor prinşi în război, iertarea datoriilor, libertatea celor asupriţi şi anul de
îndurare al Domnului". Astfel Isus invită pe toţi să-l recunoască în el pe Mesia,
realizarea promisiunilor Vechiului Testament.
În privinţa reacţiei oamenilor
din Nazaret se deschid importante consideraţii. Unii se dovedesc entuziasmaţi de cuvintele
sale care sunt în mod clar invitaţia lui Dumnezeu la convertire şi urmare. Cine sunt
aceştia? Ne putem gândi că sunt oameni care trudesc din greu ca să poată trăi şi plătesc
poverile apăsătoare impuse de patronii pământului lor; dar şi lume care cunoaşte şi
respectă cuvântul lui Dumnezeu, însă îl vede călcat în picioare de cei puternici şi
prepotenţi. Însă alte persoane contestau în mod violent cuvintele lui Isus. Şi la
Nazaret se găsesc stăpâni de sclavi, cămătari, persoane care se îmbogăţesc pe spatele
şi pe sudoarea altora. Sunt cei care îşi recită regulat rugăciunea, dimineaţa şi
seara, dar au inima de piatră faţă de fraţii lor. Pentru aceştia, răsturnarea situaţiei
anunţată de Isus nu este deloc pe plac. Şi atunci, pentru a calma entuziasmul celorlalţi
recurg la tactica obişnuită a discreditării predicatorului: „Dar cine este el?
Cine se crede că este? Îl cunoaştem pe tatăl său şi pe toţi ai săi…”.
Între
cei care aşteaptă împărăţia lui Dumnezeu şi cei care speră să nu vină niciodată, se
află obişnuita mulţime de curioşi, de superficiali care nici măcar nu-şi pun problema
despre Dumnezeu şi voinţa sa. Au auzit acest consătean al lor a făcut minuni spectaculare
în oraşul de pe malul lacului Tiberiade, la Cafarnaum, şi sunt curioşi să vadă ceva
asemănător.
În faţa unei atari situaţii Isus se simte mortificat şi chiar iritat
de o asemenea primire. Adresându-se consătenilor săi, pe care îi cunoştea personal
din privire, îi invită să reflecteze asupra paginilor Bibliei. În spatele imaginilor
pe care le poartă, afirmaţiile lui Isus sunt clare: „Nu importă unde m-am născut,
nu importă faptul că nu smulg aplauzele voastre. Eu sunt aici ca să vă vestesc cuvântul
lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu vă invită să vă schimbaţi viaţa şi să primiţi mesajul meu”.
Isus vorbeşte cu autoritate cum nici un alt profet nu o făcuse vreodată. Nu
dă doar glas Tatălui, nu numai că predică şi interpretează cuvântul său, ci el însuşi
este Cuvântul. Tocmai această noutate a lui Cristos nu o înţeleg consătenii săi şi
astfel rămân orbi şi blocaţi în gândire. Şi încheie evanghelistul: „Când au auzit
aceste lucruri, toţi cei din sinagogă s-au umplut de mânie. Ridicându-se, l-au scos
afară din localitate şi l-au dus la un povârniş al colinei pe care era clădită cetatea
lor, ca să-l arunce în prăpastie. Dar el, trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo”.
În
referinţele lui Isus la activitatea profeţilor Ilie şi Elizeu, care au săvârşit minuni
pentru străini, ca văduva din Sarepta Sidonului sau Naaman, un sirian, găsim trăsătura
universală a mesajului lui Cristos: mântuirea pentru fiecare om, mântuirea şi pentru
păgâni. Tocmai cei de departe, cei păcătoşi vor dovedi că sunt printre primii care
recunosc în Isus pe Fiul lui Dumnezeu şi îi primesc mesajul. Liturghia acestei duminici
deschide o reflecţie despre cunoaşterea lui Dumnezeu şi despre cunoaşterea pe care
omul o are despre sine în puterea Duhului. Astfel, profetul Ieremia recunoaşte că
a fost creat de cuvântul lui Dumnezeu, cuvânt care l-a susţinut în orice moment, l-a
trimis. Întâlnirea cu Cuvântul dezvăluie omului cine este el, care este sensul vocaţiei
sale în viaţă. În întâlnirea cu Isus, păcătoşii îşi schimbă viaţa, devin protagonişti
în construirea Împărăţiei, devin stăpâni pe umanitatea lor recunoscând că au creaţi
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
În discuţia cu oamenii din Nazaret,
Isus citează un proverb: "Vă spun adevărul: nici un profet nu este bine primit în
locul său de baştină”. Scrie Sfântul Ioan în prologul Evangheliei sale: „a venit la
ai săi şi ai săi nu l-au primit”. Şi Isus cutreierând satele şi oraşele Palestinei,
făcând bine tuturor, va ajunge la Ierusalim, unde, la sosirea ceasului, va fi scos
înafara cetăţii pentru mărturia supremă de iubire, că „Aceste cuvinte ale Scripturii
pe care le-aţi auzit acum s-au împlinit astăzi".
Dumnezeu a făcut din el o
cetate întărită ca să poată rezista regilor lui Iuda, mai marilor preoţilor, cărturarilor
şi întregului popor. Au luptat împotriva lui dar nu l-au biruit, căci Fiul avea asigurarea
lui Dumnezeu Tatăl: eu sunt cu tine, ca să te eliberez.
Va fi şi cu
noi care credem şi sperăm în el şi ne găsim bucuria în a-l preamări. Suntem convinşi
cu Sfântul Paul care scrie Corintenilor: „Acum, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea
şi dragostea; dar cea mai mare dintre toate acestea este dragostea” (1Cor 13,13).
Iar dragostea este mai tare şi decât moartea. Ea nu va înceta niciodată.
(RV
- A. Lucaci, material omiletic din 28 ianuarie 1995, revăzut sâmbătă 2 februarie 2013).