2013-02-02 19:16:27

Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a de peste an, C: Isus, contestat la Nazaret


(RV - 2 februarie 2013) E Ziua Domnului. „Salvează-ne, Doamne, Dumnezeul nostru şi strânge-ne dintre popoare ca să lăudăm numele tău sfânt şi să ne bucurăm că te putem lăuda”. Cu această invocaţie psaltică (Ps 105,47) se roagă de veacuri poporul biblic găsindu-şi identitatea şi bucuria cea mai intensă şi adevărată în preamărirea Domnului.
Conştienţi cu apostolul Paul că toţi oamenii „au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom 3,23) strigăm şi noi la începutul Sfintei Liturghii: „Salvează-ne, Doamne…şi strânge-ne dintre popoare” căci bucuria de a te preamări este puterea noastră.
Şi ştim bine că adevărata rugăciune către Dumnezeu îndeamnă la fapte bune deoarece „credinţa lucrează prin iubire” (Gal 5,6), virtute care nu va înceta niciodată.

Aceasta o cerem şi la rugăciunea duminicii. „Doamne Dumnezeul nostru, tu ne-ai creat ca să te preamărim, dă-ne, te rugăm harul să te adorăm din toată inima ca să-i iubim pe oameni aşa cum voieşti tu”.

Adorarea lui Dumnezeu din toată inima şi iubirea semenilor noştri aşa cum voieşte Dumnezeu.
Acestea sunt marile valori ale vieţii pe care le propune Noul Testament. Sunt coloanele fundamentale ale practicii religioase creştine. În zadar am căuta în Evanghelie precizări amănunţite privind practicile de cult, chiar dacă suntem îndemnaţi la rugăciune fără încetare şi la celebrarea Cinei Domnului ca memorial al morţii şi învierii lui Isus.

Dacă toţi cei care se onorează cu numele de creştin am fi închinători fideli ai lui Dumnezeu în spirit şi adevăr şi am avea dragoste de aproapele fără nici o deosebire de neam, limbă, rasă, inclusiv pentru duşmani, atunci prezenţa creştinilor în lume s-a dovedi un adevărat ferment care transformă societatea din interior.

Este vorba de funcţia profetică a Bisericii şi a fiecărui botezat, aceea de a trăi în viaţa de toate zilele, în familie, în Biserică, la locul de muncă, în societate, ca martori credibili ai lui Dumnezeu, chiar dacă împrejurările sunt potrivnice iar lumea apare ostilă. Abia atunci reiese în mod clar că bucuria Domnului este puterea noastră.

Soarta profetului. Cel care vorbeşte în numele lui Dumnezeu, poartă adevărul, chiar atunci când costă şi costă chiar scump. Când Dumnezeu cheamă o persoană şi o trimite ca profet al său, acţionează aşa cum citim azi în prima lectură de la începutul cărţii lui Ieremia 1,4-5.17-19, despre chemarea profetului în zilele regelui Iosia. Dumnezeu, în anul 628 înainte de Cristos, l-a chemat pe Ieremia şi i-a zis: Mai înainte de a te forma în sânul mamei tale, eu te cunoşteam deja; mai înainte de a te naşte, eu te-am consacrat; vreau să fac din tine un profet pentru popoare. De aceea, ridică-te şi spune în faţă poporului meu tot ce-ţi voi porunci. Nu tremura în faţa lor, ca nu cumva să te fac eu să tremuri înaintea lor. Eu însumi fac din tine astăzi o cetate întărită, o coloană de fier şi un zid de aramă, ca să te poţi împotrivi ţării întregi, regilor lui Iuda, căpeteniilor lui, preoţilor şi poporului întreg. Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui, căci eu sunt cu tine, ca să te eliberez" - spune Domnul.

Mai erau doar 30 de ani până în timpul în care oraşul Ierusalim avea să fie asediat iar poporul purtat în exil. Sunt 30 de ani în care Ieremia a chemat la convertire şi pocăinţă pentru a ţine poporul departe de pedeapsa lui Dumnezeu. Dar nu a fost ascultat. Din contra, a fost prigonit, aruncat în temniţă şi pedepsit ca trădător. Până şi propria familie s-a ridicat împotriva lui. Ieremia a trăit în mod dramatic acest refuz, dar l-a mângâiat continuu Dumnezeu care îl asigurase: „Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui, căci eu sunt cu tine, ca să te eliberez”.

Contestatorii din Nazaret. Pagina Evangheliei duminicale este de la Sfântul Luca 4,21-30 şi pare să continue povestirea din prima lectură schimbând doar numele profetului. Isus, cel mai mare profet al lui Dumnezeu, însuşi Fiul lui Dumnezeu, se află la Nazaret, micul său oraş. Pericopa continuă pasajul de duminica trecută când Isus a intrat într-o sâmbătă în sinagoga din Nazaret, i s-a dat cartea profetului Isaia şi a citit fragmentul despre anul de îndurare al Domnului. Predica explicativă a fost foarte scurtă. Doar o singură frază: "Aceste cuvinte ale Scripturii pe care le-aţi auzit acum s-au împlinit astăzi" (Lc 4, 21). Astfel şi-a anunţat propria misiune: „Eu sunt Mesia care vesteşte lumii timpul lui Dumnezeu şi al mântuirii. Odată cu mine începe timpul eliberării celor prinşi în război, iertarea datoriilor, libertatea celor asupriţi şi anul de îndurare al Domnului". Astfel Isus invită pe toţi să-l recunoască în el pe Mesia, realizarea promisiunilor Vechiului Testament.

În privinţa reacţiei oamenilor din Nazaret se deschid importante consideraţii. Unii se dovedesc entuziasmaţi de cuvintele sale care sunt în mod clar invitaţia lui Dumnezeu la convertire şi urmare. Cine sunt aceştia? Ne putem gândi că sunt oameni care trudesc din greu ca să poată trăi şi plătesc poverile apăsătoare impuse de patronii pământului lor; dar şi lume care cunoaşte şi respectă cuvântul lui Dumnezeu, însă îl vede călcat în picioare de cei puternici şi prepotenţi. Însă alte persoane contestau în mod violent cuvintele lui Isus. Şi la Nazaret se găsesc stăpâni de sclavi, cămătari, persoane care se îmbogăţesc pe spatele şi pe sudoarea altora. Sunt cei care îşi recită regulat rugăciunea, dimineaţa şi seara, dar au inima de piatră faţă de fraţii lor. Pentru aceştia, răsturnarea situaţiei anunţată de Isus nu este deloc pe plac. Şi atunci, pentru a calma entuziasmul celorlalţi recurg la tactica obişnuită a discreditării predicatorului: „Dar cine este el? Cine se crede că este? Îl cunoaştem pe tatăl său şi pe toţi ai săi…”.

Între cei care aşteaptă împărăţia lui Dumnezeu şi cei care speră să nu vină niciodată, se află obişnuita mulţime de curioşi, de superficiali care nici măcar nu-şi pun problema despre Dumnezeu şi voinţa sa. Au auzit acest consătean al lor a făcut minuni spectaculare în oraşul de pe malul lacului Tiberiade, la Cafarnaum, şi sunt curioşi să vadă ceva asemănător.

În faţa unei atari situaţii Isus se simte mortificat şi chiar iritat de o asemenea primire. Adresându-se consătenilor săi, pe care îi cunoştea personal din privire, îi invită să reflecteze asupra paginilor Bibliei. În spatele imaginilor pe care le poartă, afirmaţiile lui Isus sunt clare: „Nu importă unde m-am născut, nu importă faptul că nu smulg aplauzele voastre. Eu sunt aici ca să vă vestesc cuvântul lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu vă invită să vă schimbaţi viaţa şi să primiţi mesajul meu”.

Isus vorbeşte cu autoritate cum nici un alt profet nu o făcuse vreodată. Nu dă doar glas Tatălui, nu numai că predică şi interpretează cuvântul său, ci el însuşi este Cuvântul. Tocmai această noutate a lui Cristos nu o înţeleg consătenii săi şi astfel rămân orbi şi blocaţi în gândire. Şi încheie evanghelistul: „Când au auzit aceste lucruri, toţi cei din sinagogă s-au umplut de mânie. Ridicându-se, l-au scos afară din localitate şi l-au dus la un povârniş al colinei pe care era clădită cetatea lor, ca să-l arunce în prăpastie. Dar el, trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo”.

În referinţele lui Isus la activitatea profeţilor Ilie şi Elizeu, care au săvârşit minuni pentru străini, ca văduva din Sarepta Sidonului sau Naaman, un sirian, găsim trăsătura universală a mesajului lui Cristos: mântuirea pentru fiecare om, mântuirea şi pentru păgâni. Tocmai cei de departe, cei păcătoşi vor dovedi că sunt printre primii care recunosc în Isus pe Fiul lui Dumnezeu şi îi primesc mesajul. Liturghia acestei duminici deschide o reflecţie despre cunoaşterea lui Dumnezeu şi despre cunoaşterea pe care omul o are despre sine în puterea Duhului. Astfel, profetul Ieremia recunoaşte că a fost creat de cuvântul lui Dumnezeu, cuvânt care l-a susţinut în orice moment, l-a trimis. Întâlnirea cu Cuvântul dezvăluie omului cine este el, care este sensul vocaţiei sale în viaţă. În întâlnirea cu Isus, păcătoşii îşi schimbă viaţa, devin protagonişti în construirea Împărăţiei, devin stăpâni pe umanitatea lor recunoscând că au creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

În discuţia cu oamenii din Nazaret, Isus citează un proverb: "Vă spun adevărul: nici un profet nu este bine primit în locul său de baştină”. Scrie Sfântul Ioan în prologul Evangheliei sale: „a venit la ai săi şi ai săi nu l-au primit”. Şi Isus cutreierând satele şi oraşele Palestinei, făcând bine tuturor, va ajunge la Ierusalim, unde, la sosirea ceasului, va fi scos înafara cetăţii pentru mărturia supremă de iubire, că „Aceste cuvinte ale Scripturii pe care le-aţi auzit acum s-au împlinit astăzi".

Dumnezeu a făcut din el o cetate întărită ca să poată rezista regilor lui Iuda, mai marilor preoţilor, cărturarilor şi întregului popor. Au luptat împotriva lui dar nu l-au biruit, căci Fiul avea asigurarea lui Dumnezeu Tatăl: eu sunt cu tine, ca să te eliberez.

Va fi şi cu noi care credem şi sperăm în el şi ne găsim bucuria în a-l preamări. Suntem convinşi cu Sfântul Paul care scrie Corintenilor: „Acum, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre toate acestea este dragostea” (1Cor 13,13). Iar dragostea este mai tare şi decât moartea. Ea nu va înceta niciodată.

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 28 ianuarie 1995, revăzut sâmbătă 2 februarie 2013).

Aici serrviciul audio: RealAudioMP3














All the contents on this site are copyrighted ©.