Credinţă şi caritate împreună, pentru a evita umanismul generic şi spiritualitatea
lipsită de conţinut: Papa, în Mesajul pentru Postul Mare
(RV – 1 februarie 2013) „Pentru o viaţă spirituală sănătoasă este necesar
să se fugă atât de fideism cât şi de activismul moralist”: acesta este unul
din pasajele cheie ale Mesajului papei Benedict al XVI-lea pentru Postul Mare 2013.
Textul a fost publicat vineri, 1 februarie. Episcopul Romei vorbeşte de „împletire
indisolubilă” între credinţă şi caritate şi-i îndeamnă pe creştini să fie, în orice
acţiune caritativă, un reflex al iubirii lui Cristos faţă de om.
“Am
cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi”: acesta este
titlul Mesajului pentru Postul Mare, titlu ce exprimă în esenţă adevărul subliniat
în repetate rânduri de Benedict al XVI-lea, şi anume: un creştin nu-şi iubeşte aproapele
pentru că acesta este în general bun şi solidar, ci pentru că a experimentat personal
iubirea lui Cristos, aceasta fiind iubirea despre care dă mărturie celorlalţi.
Papa
a făcut clarificări asupra raportului just dintre credinţă şi caritate şi asupra necesităţii
ca una să nu prevaleze asupra celeilalte. Chestiunea a fost înfruntată deja de Sfântul
Paul, iar Papa o reactualizează. Credinţa şi caritatea sunt două virtuţi unite într-o
„împletire indisolubilă”, scrie Pontiful, şi reprezintă o deviere opoziţia dintre
ele în cheie „dialectică”, cum se întâmplă atunci când „se încearcă câteodată să se
circumscrie termenul „caritate” sferei solidarităţii sau a ajutorului umanitar. Pe
de o parte, explică, „este limitativ comportamentul celor care pun atât de puternic
accentul pe prioritatea şi caracterul decisiv al credinţei încât să se ajungă la subevaluarea
şi dispreţuirea operelor de caritate concrete, reducându-le la un umanism generic.
Pe de altă parte, însă, este la fel de limitativă susţinerea unei exagerate supremaţii
a carităţii şi a dinamismului său, potrivit ideii că operele de caritate înlocuiesc
credinţa. Sfântul Părinte evidenţiază în mod clar că pentru o viaţă spirituală este
necesară atât fuga de fideism cât şi de activismul moral”.
În schimb, continuă
Sfântul Părinte, creştinul – în special „cel care este activ în domeniul carităţii”
– este „o persoană cucerită de iubirea lui Cristos” şi, din acest motiv, „este deschis
în mod profund şi concret faţă de iubirea de aproapele”. Benedict al XVI-lea foloseşte
o imagine pentru a explica natura acestui mod de a iubi. „Existenţa creştină” – spune
Sfântul Părinte – „constă într-o continuă urcare pe muntele întâlnirii cu Dumnezeu,
pentru a coborî apoi din nou, ducând iubirea şi forţa care derivă din acestea, astfel
încât fraţii şi surorile noastre să fie slujite cu aceiaşi iubire faţă de Dumnezeu.
Pe această bază se înţelege mai bine cum pentru un creştin “opera maximă
de caritate” este evanghelizarea, adică “slujirea Cuvântului”, înţelegându-se
de asemenea că pentru un creştin care exercită caritatea nu sunt atât de importante
eforturile pentru a aduce roade cât mai ales „iniţiativa mântuitoare” care vine de
la Dumnezeu, de la harul său. Benedict al XVI-lea conchide spunând că „o credinţă
fără caritate este ca un copac fără fructe”. În vreme ce credinţa „ne face să cunoaştem
adevărul lui Cristos a Iubirii întrupate şi răstignite”, a doua ne face să intrăm
în acea iubire şi ne îndeamnă la dăruirea totală de sine.