Consideraţii omiletice la Duminica a II-a din Timpul de peste an, C: Vin din abundenţă, vinul bucuriei în Domnul

(RV - 19 ianuarie 2013) E Ziua Domnului. După Epifania şi Botezul Domnului, astăzi în calendarul roman sau latin cu seria de lecturi biblice pentru anul C, duminica Nunţii din Cana Galileii, unde Isus a săvârşit prima sa minune şi prefăcând apa în vin şi-a arătat slava iar ucenicii săi au crezut în el.
Este o duminică din timpul liturgic ordinar, numit şi de peste an, când celebrăm misterul lui Isus în globalitatea sa. Intrăm astfel în miezul istoriei mântuirii noastre care îşi are momentul decisiv în moartea şi învierea lui Isus. Amintim că, iniţial, Paştele liturgic a nu fost instituit ca sărbătoare anuală ci ca celebrare săptămânală. De aceea, timpul ordinar invită să considerăm Paştele săptămânal ca ziua pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa, căci Cristos răstignit pe Cruce a distrus moartea şi înviind din morţii şi ne-a redat bucuria învierii.

Noi creştinii putem spune că duminica este sarea timpului ce dă gust zilelor vieţii, adesea atât de şterse şi fără sens. De aceea, episodul nunţii din Cana propus la Evanghelia acestei duminicii obişnuite are menirea să inspire curaj şi să lumineze viaţa prin atmosfera de sărbătoare, şi mai ales a unei nunţi la care este de faţă Isus împreună cu mama şi ucenicii săi. Totul lasă impresia vieţii de toate zilele, a vieţii de familie, cu bucuriile dar şi cu necazurile, riscurile şi neajunsurile ei.

Cum să nu remarcăm aici că întreaga viaţă creştină poartă amprenta iubirii de logodnă dintre Cristos şi Biserică. Deja taina Botezului, care ne introduce în Poporul lui Dumnezeu, este un mister nupţial: este - ca să spunem aşa - baia nunţii, care precedă banchetul de nuntă, Euharistia, Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.

Ajută-ne, Doamne, să participăm cu adâncă veneraţie la aceste taine pentru că, de fiecare dată când celebrăm amintirea acestei jertfe, tu să continui în noi opera de mântuire: spunem la rugăciunea asupra darurilor.

Dar să ne apropiem de liturgia Cuvântului. Credincioşii familiarizaţi cu temele biblice ştiu bine că nunta este un simbol îndrăgit de autorii sacri, mai ales de profeţii Osea, Ezechiel, Ieremia şi Isaia, pentru a arăta legătura strânsă şi iubirea intensă dintre Dumnezeu şi om. „Domnul se va bucura de tine, cum se bucură mirele de mireasă”. Imaginile şi limbajul de nuntă din prima lectură (Is 62,1-5) luată din acea parte a cărţii lui Isaia, numită convenţional al „Treilea Isaia” pregătesc lectura episodului nunţii din Cana. Profetul anunţă că nu-şi va da odihnă pentru dragostea faţă de Ierusalim, până când dreptatea lui nu va apărea ca o lumină şi mântuirea lui nu va străluci ca o făclie aprinsă, spre unirea popoarelor şi a împăraţilor.

O iubire nupţială, intensă şi personală, care îl leagă pe Dumnezeu de făptura sa, constituie fundalul pericopei evanghelice de la Ioan 2,1-12, despre nunta din Cana Galileei unde Isus a prefăcut apa în vin.

Cunoaştem episodul. Cana este astăzi un sat, la 6 km nord-est de Nazaret, dominat de turnurile unei biserici în care slujesc de veacuri părinţii franciscani şi care aminteşte de primul din cele şapte „semne” săvârşite de Isus.
Ştim că „semn” este termenul cu care cea de-a patra Evanghelie defineşte minunile lui Isus: acestea sunt ca nişte indicatoare ce îndreaptă gândul spre un sens mai profund decât faptul în sine, prodigios şi uimitor, săvârşit de Isus.

Episodul citat doar de Sfântul Ioan are un sens profund mesianic. Evanghelistul vrea să spună că odată cu intrarea lui Isus în scenă are loc începutul nunţii lui Dumnezeu cu oamenii.
În ce sens? În timpul banchetului are loc un incident semnalat de Maria, mama lui Isus: „Nu mai au vin!”. Isus i-a răspuns: "Ce vrei de la mine, femeie? Încă nu a venit ceasul meu". Şi continuă evanghelistul: Mama lui Isus a zis slujitorilor: "Faceţi tot ce vă va spune".

Expresia „femeie” nu vrea să spună dispreţ, distanţare, ostilitate ci este doar apelativul folosit de Isus în dialogul cu femeile, de pildă: cu samariteana, cu femeia adulteră, cu Maria Magdalena şi apoi, din nou, cu mama sa, sub cruce. De fapt, expresia capătă nuanţe diferite în funcţie de tonul vocii celui care o pronunţă.

În orice caz, rămân valabile pentru Biserică, de-a lungul veacurilor, cuvintele Mariei către servitori: „Faceţi tot ce vă va spune!” (In 2,5). Erau acolo şase vase de piatră, puse pentru curăţirea iudeilor, fiecare de circa o sută de litri. Isus le-a zis: "Umpleţi vasele cu apă". Ei le-au umplut până sus. Atunci Isus le-a spus: "Scoateţi acum şi duceţi nunului". Şi i-au dus. Nunul a gustat apa prefăcută în vin. El nu ştia de unde este vinul, slujitorii însă care scoseseră apa, ştiau. Nunul l-a chemat atunci pe mire şi i-a zis: "Orice om pune la masă mai întâi vinul cel bun şi numai după ce au băut bine, îl pune pe cel mai puţin bun. Dar tu ai ţinut vinul bun până acum". Conclude evanghelistul: „Aceasta a fost prima minune pe care a săvârşit-o Isus; era la Cana, în Galileea; astfel şi-a arătat slava şi ucenicii lui au crezut în el.”

Vinul din abundenţă şi de cea mai bună calitate este semnul care marchează începutul revelării definitive a slavei Fiului lui Dumnezeu şi începutul încolţirii credinţei ucenicilor în Isus din Nazaret.

Maria, mama lui Isus, este personificarea vechiului Israel şi fiica profetică a Sionului care l-a născut pe Mesia iar acum îi prezintă situaţia şi trebuinţele poporului în aşteptare. Nunta, banchetul, vinul nou evocă timpurile bucuriei mesianice, anotimpul definitiv al lui Mesia, Cristos Mântuitorul. Nunta din Cana formează contextul în care se revelează legământul nou şi mai adevărat dintre Cristos şi Biserică, pentru care Maria este un model, imaginea cea mai aleasă. Maria ca şi Biserica are singura misiune de a privi la Isus, de a-l arăta altora şi a le spune să asculte de El.

Ceasul lui Isus nu venise încă. Va veni când, înălţat pe cruce, îşi va duce la îndeplinire misiunea prin dăruirea de sine, şi înviind din morţi îşi va arăta faţa luminoasă de mântuitor al lumii. Şi atunci va fi de faţă femeia care dă naştere unei noi umanităţi Cana este doar începutul, semnul sărbătorii de nuntă al lui Dumnezeu cu omenirea. Abundenţa vinului este manifestarea „gloriei”, semn că sărbătoarea lui Dumnezeu cu omenirea - dăruirea de sine pentru oameni -, a început.

Minunea din Cana se prezintă ca o anticipare a „ceasului” şi este strâns legată de el. Se întrebă Benedict al XVI-lea în primul volum al cărţii „Isus din Nazaret”: Cum am putea uita că acest emoţionant mister al anticipării ceasului există încă şi azi şi în mod continuu? Aşa cum Isus, la rugăciunea Mamei, anticipează simbolic „ceasul” său şi ne trimite totodată cu gândul la acel moment crucial, la fel se întâmplă iar şi iar în Euharistie. La rugăciunea Bisericii, Domnul anticipează, în mod sacramental dar real, întoarcerea sa; vine deja acum, celebrează deja acum nunta cu noi, trăgându-ne înainte, afară din timpul nostru, spre acel „ceas”.

Începem astfel să înţelegem lecţia teologică oferită de nunta din Cana în Anul Credinţei pe care îl celebrăm. Semnul lui Dumnezeu este abundent. Vedem aceasta la nunta din Cana, apoi la înmulţirea pâinilor; îl vedem mereu mai ales în centrul istoriei mântuirii, în dăruirea totală de sine pentru mizera sa creatură care este omul.

La nunta din Cana, apa care servea pentru purificarea rituală, se preface în vin, devine semn şi dar al bucuriei de nuntă. În aceasta se dezvăluie ceva din împlinirea Legii celei noi care are loc în persoana lui Isus. Purificarea rituală rămâne în esenţă un rit, rămâne un gest de speranţă. Rămâne „apă” înaintea lui Dumnezeu, aşa cum rămâne „apă” lucrarea omului făcută doar cu forţele omeneşti. Purificarea rituală, în fond, nu este de ajuns pentru a-l face pe om „capabil” de Dumnezeu, pentru a-l face într-adevăr „curat” pentru Dumnezeu.

Apa se preface în vin. La munca şi osteneala oamenilor, vine în ajutor darul lui Dumnezeu care, dându-se pe sine, creează sărbătoarea bucuriei, o sărbătoare pe care numai prezenţa lui Dumnezeu şi a darului său o poate institui.

Ştim bine toţi că nu-i uşor să dai sens vieţii de toate zilele. Cotidianul riscă să ducă la confundarea totală cu lucrurile din jur. De aici se naşte dorinţa de a evada din spaţiul restrâns al vieţii familiale. Gesturile simple şi fireşti din cadrul familiei riscă să rămână ca nişte vase goale, fără semnificaţie, ca atunci când se uită de exemplu că iubirea umană dintre soţi este semn al unei iubiri mai mari ce trimite la iubirea lui Cristos pentru Biserica sa: o iubire credincioasă, dusă până la sacrificiu.

Prezenţa lui Isus între pereţii caselor, mai ales când coboară asupra familiei umbra încercărilor şi apasă greu crucea de fiecare zi, este absolut necesară pentru a garanta fidelitatea şi armonia dintre soţi precum şi înţelegerea dintre părinţi şi copii. Este absolut necesară spre a da sens trăirii zilnice chiar şi în momentele cele mai neînsemnate.

Numai Dumnezeu poate turna în vasele noastre goale, sau pline doar cu apă stătută, vinul bucuriei de a fi împreună, vinul nou al minunii - harul care deschide perspective nebănuite de speranţă şi viaţă.

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 14/15 ianuarie 1995 revăzut sâmbătă 19 ianuarie 2013).