Ecumenismul autentic are nevoie de rugăciune şi fapte concrete: Benedict al XVI-lea despre calea unităţii creştinilor

(RV – 18 ianuarie 2013) „Ce cere Domnul de la noi?”(cfr. Mih 6,6-8) Pe această întrebare a Profetului Mihea se fondează tema ediţiei 2013 a Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor, cu desfăşurare între 18 şi 25 ianuarie. Încă de la începutul pontificatului, Benedict al XVI-lea a pus dialogul ecumenic printre priorităţile ministerului său. În multe circumstanţe, cuvintele sale au exprimat cu forţă dorinţa ca toţi cei care cred în Cristos să regăsească unitatea din primele timpuri ale Bisericii. Iată o sinteză a reflecţiei ecumenice a Episcopului Romei, pregătită de colegul nostru, Alessandro de Carolis:

Unitatea Bisericii ia naştere cu câteva ore înainte de sfârşitul său aparent. Ia naştere în Cenacol, în acea splendidă şi intensă rugăciune pe care Isus o încredinţează Părintelui Apostolilor; rugăciune ce pare să fie distrusă nu peste mult timp, odată cu răstignirea lui Isus pe Golgota. Între grădina Ghetzemani şi Calvar, apostolii tăgăduiesc, fug, se dau bătuţi şi, în această risipire, prinde rădăcini ceea ce se va întâmpla secole mai târziu cu comunitatea creştină creată pe sângele Fiului lui Dumnezeu, mort şi înviat, o comunitate ce pare incapabilă să rămână unită potrivit gândului şi voinţei creatorului. Reflectând asupra primilor ani ai creştinismului, Benedict al XVI-lea observa, la rugăciunea „Angelus” din 22 ianuarie 2011:

• “Apostolul de fapt ştia că în comunitatea creştină din Corint apăruseră discordii şi diviziuni, de aceea cu mare fermitate adaugă: 'Oare a fost Cristos împărţit?'. Spunând astfel, el afirmă că orice diviziune în biserică este o ofensă adusă lui Cristos şi, în acelaşi timp, spune că doar în El, unicul Stăpân şi Domn, putem să ne regăsim uniţi,prin forţa inepuizabilă a harului său” (Benedict al XVI-lea, Angelus, 23 ianuarie 2011)

Tentaţia dezbinării este cu adevărat veche chiar şi între cei ce-au fost creaţi pentru a fi o singură turmă. Este o consecinţă a “jignirii” aduse lui Cristos, reprezentată de diviziunea dintre creştini. Diviziunea dintre creştini – a explicat Papa – funcţionează deseori ca un ecran negru care nu lasă să transpară pe deplin prezenţa lui Dumnezeu pentru restul umanităţii.

• „Lumea suferă din cauza absenţei lui Dumnezeu, a inaccesibilităţii sale şi doreşte să cunoască chipul lui Dumnezeu. Dar cum ar putea şi pot oamenii de azi să cunoască acest chip al lui Dumnezeu în chipul lui Isus Cristos dacă noi creştinii suntem divizaţi, dacă unul învaţă împotriva celuilalt, dacă unul este împotriva celuilalt? Doar în unitate putem arăta realmente acestei lumi – care are nevoie – chipul lui Dumnezeu, chipul lui Cristos” (Benedict al XVI-lea, Audienţa generală, 23 ianuarie 2008)

Prima şi cea mai imediată modalitatea de a da mărturie despre unitatea dintre creştini este cea de a ne ruga împreună:

• În rugăciunea comună, comunităţile creştine se aşează împreună în faţa Domnului şi devin conştiente de contradicţia generată de diviziune, exprimând voinţa de a se supune voinţei sale, adresându-se cu încredere atotputernicului său ajutor (…) Rugăciunea comună nu este aşadar un act de voluntarism sau pur sociologic, ci o expresie a credinţei care-i uneşte pe toţi discipolii lui Cristos” (Benedict al XVI-lea, Audienţa generală, 23 ianuarie 2008)

Rugăciune, desigur, dar nu numai, căci nu putem fi precum chimvale zângănitoare. Este nevoie şi de fapte, cele ale carităţii, exact după cum Benedict al XVI-lea a îndemnat în legătură cu dialogul ecumenic. Rugăciunii să i se alăture gesturi concrete, de solidaritate împărtăşită:

• “Rugăciunea favorizează drumul unităţii. Căci orice mângâiere cât de mică adusă de creştini aproapelui aflat în suferinţă, contribuie la a face mai vizibilă comuniunea creştinilor şi fidelitatea lor faţă de Poruncile Domnului”.

Aici, serviciul audio: