RV 14 ian 2013.În urma deciziei luată de Parlamentul de la
Bucureşti în 2010, România sărbătoreşte anual Ziua Naţională a Culturii la
15 ianuarie, ziua naşterii lui Mihai Eminescu,din convingerea
că fără moştenirea versului său patrimoniul culturii române ar fi cu totul
altfel. Cum ar fi fost? Nu ne este dat să ştim, după e greu de spus în etichete
cine era omul Eminescu. Pesimistul incurabil? Primul nihilist mioritic? Dârzul ateu?
Probabil. Dar nu numai atât, pentru că în realitate există şi alte faţete din personalitatea
poetului naţional care îndreaptă atenţia spre orizonturi mult mai vaste.
De
exemplu, simpatia sa faţă de Biserica Catolică. Pentru a evita confuziile, trebuie
spus că articolele gazetarului Eminescu abordează prezenţa catolică nu doar
în termeni lăudabili. Când crede de cuviinţă să critice, nimic nu-i
stă în cale, iar unele polemici pe care le susţine, fac parte şi dintr-o acerbă dialectică
politică. Cu toate acestea, sau mai bine zis, toate acestea, dau şi mai mare valoare
acelor pasaje în care "admiratorul Blajului" împărtăşeşte cititorilor săi lumina unor
valori pe care le-a căutat îndelung.
Semnalăm în cele ce urmează
cuvintele scrise de Eminescu la 14 martie 1880 în ziarul 'Timpul' despre contribuţia
culturală "extraordinară" a Bisericii Catolice:
"Pusă
în faţa unor rase aspre, abia răsărite din locuinţele lor primitive şi abia aruncate
asupra civilizaţiunei antice, pe care au călcat-o în picioare şi au nimicit-o, Biserica
era singurul punct luminos nu numai pentru cultură în genere, dar chiar pentru libertatea
desvoltărei omeneşti.
Într'un timp de aservire generală, într'un timp în care
numai naşterea, deci descendenţa din iluştri luptători fizici, dădea un drept la libertate,
tot ce nu avea fericirea de a fi ucis o sută de duşmani, oricît era inteligent sau
energic, găsea o cale de înaintare în cler. Şi precum spiritul şi caracterul înving
totdeauna în lume puterea brutală, tot astfel micul David a învins pînă în fine pe
uriaşul Goliat al evului mediu, cu tot întunerecul şi exclusivizmul lui.
Caracteristic
şi vrednic a se recunoaşte în favoarea catolicismului e tendinţa de a nu baza creşterea
poporului pe idei abstracte, care să convingă capul, ci pe idei redate intuitiv, care
să îmblânzească inima, de aceea frumoasele arte au fost cele mai puternice arme ale
Bisericei. Arhitectura, muzica, sculptura şi poezia au fost puse în serviciul Bisericei
pentru a da în această sferă curată, neatinsă de nici o suflare impură, un adăpost
sufletului omenesc, atât de bântuit sau de patimi sau de golul lui propriu, de urît.
Aruncat din nevoe în urît, din urît în nevoe, stări imanente naturei noastre şi care
nu se pot înlătura prin mîna de creer de care dispunem, arta bisericească, care a
cultivat în pictură frumosul în culmea perfecţiei, muzica şi arhitectura în genul
sublim, a înălţat prin mijloace lesne de înţeles pentru toţi sufletul omenesc în decurs
de sute de ani, peste nivelul vieţii de rînd şi nevoile zilnice. Toate popoarele care
posed înaltă civilizaţiune astăzi, dacă nu sunt, au fost măcar mult timp catolice".
Citatul este luat dintr-un curs ţinut de I. M. Raşcu la Seminarul Catolic
din Bucureşti, publicat în 1935, cu titlul "Eminescu şi catolicismul". Sugestive,
şi ultimele rânduri ale profesorului Raşcu adresate atunci studenţilor teologi: "Încheind
această expunere, din rîndurile căreia – ne place a crede – Eminescu se desprinde
sub o înfăţişare, pînă acum nu destul de cunoscută, ne gândim cât de rodnice ar fi
fost atâtea posibilităţi de manifestare a unui talent excepţional, dacă în calea acestui
cântăreţ şi cercetător miraculos înzestrat ar fi apărut la vreme un preot binecuvântat
de har şi cu profundă înţelegere, care să fi condus paşii, în atâtea rânduri şovăitori,
ai poetului doritor de clare înnoiri sufleteşti, către calea revelaţiilor mângîietoare.
(...) Acest grai înţelept i-ar fi strecurat în auz şi în simţuri limpezimi de impulsii
renăscătoare, căci sufletul poetului era asemeni acelei viori, despre care vorbeşte
Maestrul Ruben, în care dorm toate cîntecele, capabile de a fi trezite numai de o
mînă măiastră. Însă mîna care să înfiripeze psalmi şi imnuri nu şi-a purtat decît
discret şi trecător arcuşul pe cele mai sonore coarde... Din întrezăriri fugare, regretul
pentru luminoase posibilităţi se conturează mai viu şi mai dureros". (rv – AD)