Consideraţii omiletice la sărbătoarea Sfintei Familii: Isus găsit de părinţii săi în mijlocul învăţătorilor

(RV - 29 decembrie 2012) E ziua Domnului. În duminica din octava Crăciunului, iar când aceasta lipseşte, în ziua de 30 decembrie, Biserica celebrează sărbătoarea Sfintei Familii din Nazaret. Semnificaţia sărbătorii este clară: Cuvântul lui Dumnezeu devenind trup a voit să sfinţească şi să îndumnezeiască natura umană în toate aspectele ei, dintre care fundamental este cel al familiei. Isus, Maria şi Iosif alcătuiesc „Sfânta Familie”, celula de bază menită să dea naştere unei noi umanităţi.

Sărbătorirea Sfintei Familii în contextul şi în atmosfera Naşterii Domnului capătă o dublă semnificaţie. Pe de o parte, ea subliniază că Fiul lui Dumnezeu s-a integrat deplin în societatea umană: asemenea tuturor copiilor, Cuvântul întrupat are nevoie de o familie. Pe de altă parte, Biserica doreşte să propună ca model tuturor familiilor, şi nu doar celor creştine, familia sfântă aflată de păstori în peştera din Betleem şi stabilită apoi la Nazaret, aşa cum citim în antifonul intrării la Sfânta Liturghie. ”Păstorii au venit în grabă şi i-au găsit pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc culcat în iesle” (Lc 2,16). Drept care la rugăciunea zilei spunem: Dumnezeule, Tatăl nostru, care ne-ai dat un strălucit exemplu de viaţă în Sfânta Familie de la Nazaret, dă-ne harul, ca să urmăm în familiile noastre aceleaşi virtuţi şi să fim uniţi între noi prin aceeaşi iubire, pentru ca o dată să gustăm împreună bucuriile veşnice în casa ta cerească”.

O familie care îşi află sensul doar în orientarea spre Dumnezeu. Familia, pentru cei mai mulţi este o realitate sacră spre care trebuie orientată întreaga viaţă socială. Dar sunt ei siguri că nu se mărginesc la un cadru restrâns şi trecător, menit să dispară? Alţii, mai ales în zilele noastre, susţin că familia este o realitate „depăşită” şi aspiră la o relaţie cu ceilalţi, mai liberă şi mai amplă. Dar sunt siguri cei care dispreţuiesc importanţa şi sensul legăturilor familiale că ajung apoi să stabilească adevăratul raport cu ceilalţi?
În fapt, modul în care concepem şi ne raportăm la familie manifestă, în ultima analiză, proiectul nostru de viaţă între oameni, care atinge şi atitudinea noastră faţă de Dumnezeu.
Prezentându-ne „Sfânta Familie” liturgia sărbătorii oferă oportunitatea de a ne întreba: Ce este într-adevăr familia?

Catehismul Bisericii Catolice tratează despre familie în cadrul poruncii iubirii de aproapele aprofunzând porunca a patra a lui Dumnezeu, la numerele 2197-2256. Se vorbeşte despre locul familiei în planul lui Dumnezeu, despre familie şi societate, îndatoririle membrilor familiei, despre legăturile familiale şi Împărăţia lui Dumnezeu.

Reproducem câteva din învăţăturile Catehismului.
Referitor la natura familiei se precizează că „un bărbat şi o femeie uniţi în căsătorie alcătuiesc împreună cu copiii lor o familie. Această instituţie precede orice recunoaştere din partea autorităţii publice; ea i se impune…Creând bărbatul şi femeia, Dumnezeu a întemeiat familia umană şi a înzestrat-o cu constituţia ei fundamentală. Membrii ei sunt persoane egale în demnitate...Familia creştină constituie o revelare şi o realizare specifică a comuniunii ecleziale; din acest motiv (...) ea trebuie numită Biserică familială. Ea este o comunitate de credinţă, de speranţă şi de iubire; în Biserică, ea îmbracă o importanţă aparte, aşa cum se arată în Noul Testament. Familia creştină este o comuniune între persoane, semn şi imagine a comuniunii dintre Tatăl şi Fiul în Duhul Sfânt.

În raport cu societatea „familia este celula originară a vieţii sociale. Ea este societatea naturală în care bărbatul şi femeia sunt chemaţi la dăruirea de sine în iubire şi în dăruirea vieţii. Autoritatea, stabilitatea şi viaţa de relaţii în sânul familiei constituie temelia libertăţii, a siguranţei, a fraternităţii în societate. Familia este comunitatea în care, încă din copilărie, se pot învăţa valorile morale, se poate începe a-l cinsti pe Dumnezeu şi a folosi corect libertatea. Viaţa de familie este o iniţiere în viaţa de societate.

Şi acum, lăsând la o parte imaginile estompate, fără o rezoluţie puternică care prea adesea au fost folosite pentru a prezenta familia din Nazaret, să ne lăsăm întrebaţi şi conduşi de textele biblice din seria ciclului C cu episodul despre Isus găsit de părinţii săi în templul din Ierusalim, stând în mijlocul învăţătorilor.

Evanghelia este de la sfântul Luca 2,41-52:
În fiecare an părinţii lui Isus mergeau de sărbătoarea Paştelui la Ierusalim. Când copilul avea doisprezece ani, ei au mers la Ierusalim ca de obicei. Terminându-se zilele de sărbătoare, pe când se întorceau acasă, copilul Isus a rămas în Ierusalim, dar părinţii lui n-au băgat de seamă. Socotind că este împreună cu tovarăşii lor de drum, au mers cale de o zi, înainte de a-l căuta printre rude şi cunoscuţi. Negăsindu-l, s-au întors la Ierusalim continuând să-l caute. După trei zile l-au găsit în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări. Toţi care îl auzeau rămâneau uimiţi de priceperea şi răspunsurile lui. Văzându-l, părinţii lui au rămas înmărmuriţi şi mama lui i-a zis: "Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Cât de îngrijoraţi am fost, căutându-te, tatăl tău şi cu mine". Dar el le-a zis: "Cum de m-aţi căutat? Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui meu? Dar ei n-au înţeles cele spuse de el. El a coborât cu ei, a venit la Nazaret şi era supus lor. Iar mama lui păstra toate cuvintele în inima ei. Isus creştea în înţelepciune, în statură şi în har în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Misterul lui Isus. „Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta?”
Nimic nu este mai în contrast cu spiritul evangheliilor decât faptul de a-şi imagina viaţa sfintei familii de la Nazaret ca o viaţă liniştită în care totul decurge fără obstacole între Isus şi părinţi. În pofida celor povestite de Luca despre viziuni de îngeri avute de Maria şi de Iosif înainte de naşterea lui Isus, şi cu toată intimitatea lor cu Fiul lui Dumnezeu venit să stea cu ei, Maria şi Iosif nu reuşeau să înţeleagă până la capăt bogăţia spirituală a lui Isus.
Nici o făptură umană, în condiţiile lor, nu ar fi putut merge mai în profunzime decât ei în a înţelege ceea ce Sfântul Paul numeşte misterul de nepătruns al lui Dumnezeu prezent în Isus (Col 1,26).

De adăugat apoi că Maria şi Iosif, la fel ca aproape toţi în Israelul din acea vreme, erau convinşi că Mesia avea să se reveleze dintr-odată în strălucirea slavei sale. În schimb, acea creştere lentă a lui Isus în vârstă, înţelepciune şi har, era pentru ei de neînţeles. Şi mai de neînţeles li s-a părut comportamentul lui Isus atât în rămânerea lui la Ierusalim, cât şi în reproşul făcut lor după ce l-au găsit.

Luca, naratorul pastoral al naşterii lui Isus, îi prezintă pe Maria şi pe Iosif ca persoane care îşi manifestă dificultăţile în înţelegerea gândurilor Celui Preaînalt şi cer dovezi, semne.
Mai târziu în Evanghelia sa, Luca afirmă că, dacă este fericită cea care l-a zămislit şi născut pe Isus, este şi mai fericit cel care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl pune în practică (Lc 11,28). În privinţa măreţiei Mariei, evanghelistul afirmă că ea nu consistă în faptul de a fi devenit mama lui Dumnezeu; decisiv este faptul de a fi crezut „în împlinirea făgăduinţelor Domnului” (Lc 1,45).

Familia lui Isus. În fiecare an de sărbătoarea Paştelui părinţii lui Isus mergeau în pelerinaj la Ierusalim. Era deci o familie evlavioasă care observa legea. Pentru băieţi, legea îi obliga la pelerinajul de sărbătorile Paştelui, Săptămânilor şi Corturilor începând de la 13 ani împliniţi. Dar exista şi prescrierea ca ei să se obişnuiască treptat la împlinirea poruncilor. Aşa se explică faptul ca la vârsta de 12 ani părinţii lui Isus l-a luat cu ei în pelerinaj pentru ca să se depindă. Încă o dată apare religiozitatea familiei lui Isus. Mergând de trei ori la templul din Ierusalim, Israelul rămâne un popor al lui Dumnezeu în pelerinaj, un popor mereu în drum spre Dumnezeul său şi care îşi capătă iar şi iar identitatea şi unitatea din întâlnirea cu Dumnezeu în unicul templu. Sfânta Familie - scrie Benedict al XVI-lea în cartea „Copilăria lui Isus” - se înscrie în această mare comunitate în mers spre Templu şi spre Dumnezeu.

La întoarcere se întâmplă un lucru neaşteptat. Isus nu pleacă cu ceilalţi, ci rămâne la Ierusalim. Părinţii îşi dau seama de lipsa lui doar seara când au ajuns acasă. Îl credeau împreună cu alţi băieţi de vârsta lui.

Apare astfel un model de libertate şi ascultare bine legate una cu alta. Deci îi acordau încredere. Putea decide singur. După o zi de drum până la Nazaret şi alta pentru reîntoarcerea în cetatea sfântă, părinţii îl găsesc pe Isus a treia zi în templul din Ierusalim în mijlocul învăţătorilor.

„Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Cât de îngrijoraţi am fost, căutându-te, tatăl tău şi cu mine". Dar el le-a zis: "Cum de m-aţi căutat? Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui meu? Dar ei n-au înţeles cele spuse de el”.

Isus le spune părinţilor: mă găsesc exact acolo unde este locul meu - la Tatăl, în casa sa.

Maria zisese: „Tatăl tău şi cu mine” eram îngrijoraţi. Isus o corectează: eu sunt la Tatăl. Nu este Iosif tatăl meu, ci un Altul - Dumnezeu însuşi. Eu îi aparţin Lui şi mă găsesc aproape de El. Şi aceasta este o datorie: „Nu ştiaţi că trebuie să fi în casa Tatălui meu?”. Acest „trebuie” iniţial revine des în Evanghelii ca dispoziţia voinţei lui Dumnezeu. Ceea ce apare ca neascultare sau ca necuviinţă în folosirea libertăţii este tocmai expresie a ascultării sale filiale. El este în Templu nu ca un răzvrătit împotriva părinţilor, ci ca Acela care ascultă cu aceeaşi supunere care îl va conduce la Cruce şi la Înviere.

Luca descrie reacţia Mariei şi a lui Iosif la răspunsul lui Isus cu două afirmaţii: „Dar ei n-au înţeles cele spuse de el” şi că „ mama lui păstra toate cuvintele în inima ei” (Lc 2,50.51). Cuvântul lui Isus era prea mare pentru moment. Şi credinţa Mariei este o credinţă „în mers”, o credinţă ce se găseşte repetat în întuneric, şi care traversând întunericul, trebuie să crească, căci a crede înseamnă a se supune acestei măreţii şi a creşte treptat în ea. Maria nu înţelege cuvântul dar îl păstrează în inimă şi-l meditează. Este izvorul tradiţiei creştine.

În aceasta Maria este prezentată de Luca în mod foarte conştient ca cea care crede în mod exemplar: „Fericită tu care ai crezut!” Este marea credincioasă dar şi imaginea Bisericii care păzeşte Cuvântul în inima ei şi o transmite.
„El a coborât cu ei, a venit la Nazaret şi era supus lor (…). Isus creştea în înţelepciune, în statură şi în har în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor”. După momentul străfulgerător al marii ascultări în care trăia, Isus revine la situaţia normală a familiei sale, la umilinţa vieţii simple în ascultarea faţă de părinţii săi pământeşti.

Dreptul de a fi chemat tată. Găsindu-l în templu Maria i-a zis: „Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Cât de îngrijoraţi am fost, căutându-te, tatăl tău şi cu mine". Reţinem „tatăl tău şi cu mine”. Un moment de intimă satisfacţie pentru Iosif. Mister de bucurie pentru găsirea fiului dar şi pentru recuperarea unui titlu la care avea dreptul. „Tată tău şi cu mine”, era un fel de consacrare oficială. Tată în sensul deplin al cuvântului, chiar dacă el nu l-a generat pe acel fiu. Tată şi este de-ajuns. Expresia „tată putativ” este corectă ca rigoare teologică, dar sfârşeşte prin a lăsa descoperit un rol consistent îndeplinit de Iosif. Iosif este tată fără adausuri şi precizări reductive. O spune Maria şi fără îndoială Isus îl striga pe Iosif numindu-l tată.

În concluzie, revenim la Catehismul Bisericii Catolice (n.2232.2233): „Legăturile familiale, chiar dacă sunt importante, nu sunt absolute. Pe măsură ce copilul creşte spre maturitate şi spre autonomia sa umană şi spirituală, vocaţia lui particulară, care vine de la Dumnezeu, se afirmă cu mai multă claritate şi putere. Părinţii vor respecta această chemare şi vor favoriza răspunsul copiilor lor ca să o urmeze. Trebuie să se convingă că cea dintâi vocaţie a creştinului este să-l urmeze pe Isus: "Cine iubeşte pe tatăl său şi pe mama sa mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine, iar cine îşi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine" (Mt 10, 37). A deveni ucenic al lui Isus înseamnă a accepta invitaţia de a aparţine familiei lui Dumnezeu, a duce o viaţă conformă cu modul lui de viaţă: "Oricine face voinţa Tatălui meu care este în ceruri acesta îmi este şi frate şi soră şi mamă" (Mt 12, 49).

(RV - A.Lucaci, material omiletic de sâmbătă 29 decembrie 2012)

Aici serviciul audio: