Consideraţii omiletice la solemnitatea Sfânta Maria, Născătoare de Dumnezeu: "Arată-ne nouă pe Isus"

(RV - 31 decembrie 2012) E sărbătoare. Liturghia din prima zi a anului începe cu acest salut: Bucură-te, sfântă Născătoare: tu l-ai născut pe Regele care stăpâneşte cerul şi pământul în veac de veac.
Da, deasupra porţii de intrare în noul an stau scrise cu litere mari cuvintele: Solemnitatea Sfintei Fecioare Maria Născătoarea de Dumnezeu şi Ziua Mondială de Rugăciune pentru Pace. Maria, Maica Domnului îl prezintă lumii întregi pe Pruncul Isus, singurul Răscumpărător al omului şi Principele Păcii.

În antichitate , când oraşele erau împrejmuite cu ziduri de apărare şi se putea intra în ele doar prin porţile de acces, a încredinţa cuiva cheile oraşului însemna a-l recunoaşte ca eliberator sau ca stăpân, în mâinile căruia locuitorii se predau necondiţionat.
Noi ar trebui să facem la fel în prima zi a anului: să-i încredinţăm Domnului cheile orăşelului care este inima noastră şi să-i zicem: „Stăpâneşte, Doamne, Isuse! Domneşte suveran peste casa mea!”

Meditând lecturile biblice propuse la Liturghia din prima zi a anului, avem impresia că admirăm tripticul pictat de mâna unui artist iscusit şi consumat care a ştiut să pună în centrul operei, figura umilă şi glorioasă a Maicii Domnului iar alături de ea, de o parte şi de alta, pe Apostolul neamurilor şi pe Păstorul Bisericii universale. Apostolul privind la Maria, explică taina timpului; Papa, rugând-o pe Maica lui Dumnezeu, invocă pacea vestită de îngeri în Noaptea Sfântă, în dorinţa de a pregăti copiilor lumii un viitor de pace.

Maria. Evanghelia solemnităţii continuă povestirea Naşterii lui Isus, invitându-ne să fixăm atenţia asupra Mamei pruncului divin. E sărbătoarea divinei sale maternităţi. În jurul lui Isus, alături de Maria şi de Iosif, se mişcă o serie de persoane, de oameni simpli care beneficiază cei dintâi de vestea cea bună, dar apoi ajung de departe şi oameni înţelepţi, căutători de adevăr, magii de la Răsărit.

Citim în evanghelia după Sfântul Luca, 2,16-21:
„Păstorii s-au dus în grabă şi i-au găsit pe Maria şi pe Iosif împreună cu copilul care era culcat în iesle. După ce l-au văzut, au vestit cuvântul ce li se spusese despre acest copil. Toţi câţi îi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Iar Maria păstra toate aceste cuvinte şi se gândea la ele în inima ei. Păstorii s-au întors slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte auziseră şi văzuseră, precum li se spusese. Când a sosit ziua a opta, a tăierii împrejur, i-au pus copilului numele Isus, nume pe care i-l dăduse îngerul înainte de a fi fost zămislit”.

Cu ce spirit Maria, mama lui Isus, a stat înaintea lui Dumnezeu? Despre rolul Mariei în istoria creştină şi în planul divin de mântuire s-au scris nenumărate cărţi, dar ceea ce spune evanghelia de azi în acest sens, este surprinzător de succint, de o simplitate şi claritate extraordinară. „Maria păstra toate aceste cuvinte şi se gândea la ele în inima ei.” Ea este sursa tradiţiei bisericeşti.

Rolul Mariei faţă de Isus şi faţă de Biserică a fost enorm, dar atitudinea ei în faţa evenimentelor pe care le-a trăit şi în care a acţionat, din voinţa lui Dumnezeu, ca protagonistă, a fost extrem de rezervat.

Expresia „Maica Domnului” şi altele pe care le foloseşte Biserica, au avut nevoie de meditaţie şi aprofundări teologice, mai ales în primele veacuri creştine prin recunoaşterea Maternităţii divine a Fecioarei Maria, la conciliul ecumenic din Efes, din anul 431. În viaţa fiecărui creştin, expresia Theotókos (în greacă Θεοτόκος; în latină Deipara sau Dei genetrix), Născătoare de Dumnezeu, este mai puţin solemnă şi de aceea mai familială. Încă de pe genunchii mamei, din ani copilăriei, se deprinde recitarea rugăciunii: „Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoşii acum şi in ceasul morţii noastre. Amin.”

„Maica lui Dumnezeu”, două cuvinte pe care nimeni nu s-ar fi gândit şi cutezat să le asocieze pentru a spune ceva nemaipomenit, dacă nu ar avea la bază un fapt istoric. Dumnezeu a voit să aibă o mamă, aleasă din fiicele poporului său. Cel Atotputernic a voit să depindă de braţele şi de căldura unei fecioare mame.

Maria este cu adevărat Mama lui Dumnezeu şi nu doar simplă „Născătoare”, deoarece expresia „născătoare” desemnează pe aceea care aduce pe cineva la viaţă, în timp ce „mama” aduce la viaţă şi asigură creşterea şi educaţia copilului. La Betleem, Fecioara Maria a adus la viaţă un Fiu care avea să arate lumii adevăratul chip al lui Dumnezeu. Ea, Maica lui Dumnezeu, va fi alături de Fiul în momentele cel mai importante ale vieţii. L-a însoţit atunci, îl însoţeşte de-a lungul istoriei, prezentându-l lumii. L-a introdus în lume. De aceea spuneam că deasupra porţii de intrare în noul an 2013, stă Ea, Maica lui Dumnezeu, prezentându-l şi generaţiei noastre pe Isus, Răscumpărătorul omului.

Apostolul. De altfel, la început de an, îl ascultăm pe apostolul Paul vorbind despre Fiul lui Dumnezeu născut din femeie la împlinirea timpului. Vorbeşte totodată despre misterul timpului ce se împlineşte în istorie.

Scrie în epistola către Galateni 4,4-7:
Fraţilor, când a venit plinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie, supus Legii, pentru ca să-i răscumpere pe cei supuşi Legii şi pentru ca să dobândim înfierea. Iată după ce puteţi cunoaşte că sunteţi fii: Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său, care strigă: ’Abba, Tată!’ Aşadar, nu mai eşti rob, ci fiu, iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin harul lui Dumnezeu.

Plinirea timpului. Înainte de naşterea lui Cristos „timpul nu ajunsese la plinătatea sa: se poate spune că era în curs de împlinire, de căpătarea unui conţinut şi a unei semnificaţii. S-a împlinit atunci când o femeie, Maria din Nazaret, a dat la lumină pe Fiul, care din veşnicie era Fiul lui Dumnezeu şi născându-se a introdus eternul în timpul nostru. De atunci, zilele noastre care se scurg au căpătat valoare dumnezeiască, poartă amprenta harului divin şi sunt aducătoare de mântuire, de eliberare, de îndumnezeire. Sunt clipele, zilele,, lunile, anii erei noastre, era mânuirii noastre. Misterul se dezvăluie în timp ce se revelează. Pentru ca deosebirea să fie cât se poate de clară, apostolul Paul afirmă că noi am devenit fii adoptivi, printr-o înfiere suprafirească, diferită de cea naturală. Când Dumnezeu adoptă un om, îl face cu adevărat fiu al său: nu-i dă doar numele ci viaţă din viaţa sa…Dumnezeu a trimis în sufletele noastre pe Duhul Fiului său.

Acestea sunt evenimentele mari care schimbă din profană în sacră istoria mântuirii.

Timp de binecuvântare. Într-o viziune pozitivistă a timpului, se spune despre clipele vieţii: „Omnia vulnerant, ultima necat”. „Toate rănesc, ultima ucide”. De altfel în mitologia greacă, timpul „Kronos”, era reprezentat ca o divinitate care-şi devorează copiii. După ce Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, a murit şi a înviat din morţi „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”, toate clipele vieţii, inclusiv cea din urmă, sunt timp prielnic, „Kairos” (καιρός), măresc demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, iar ultima înseamnă împlinirea vieţii. Una din figurile cele mai însemnate ale martirajului creştin, Sfântul Ignaţiu din Antiohia, adresându-se creştinilor din Roma scrie: „Lăsaţi ca eu să ajung la lumina pură; ajuns acolo voi fi cu adevărat om. Lăsaţi ca eu să imit pătimirea Dumnezeului meu” (Ad Romanos VI,3; ed. F.X. Funk I, 261).

Fiecare an, care se adaugă la viaţa creştinului ar trebui să însemne o creştere în înţelepciune, vârstă şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Este ceea ce se spune în evanghelie despre copilul Isus, Fiul lui Dumnezeu devenit fiul Omului, spre a-i mântui pe fraţii săi, căci Dumnezeu a voit ca noi să devenim fii ai săi, „fii întru Fiul său”.

Marelui preot din Vechiul Testament i se poruncise să binecuvânteze poporul folosind o formulă solemnă în care revine de trei ori numele tainic al lui Dumnezeu: Iahve’.

Luată din cartea Numerilor 6,22-27, binecuvântarea este propusă de Liturgia din prima zi a anului.

“Domnul i-a zis lui Moise: ‘Aron şi urmaşii lui să-i binecuvânteze pe fiii lui Israel cu aceste cuvinte: ’Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească. Domnul să-şi lumineze faţa asupra ta şi să se îndure de tine. Domnul să-şi îndrepte faţa către tine şi să-ţi dăruiască pacea’. Astfel să chemaţi numele meu asupra fiilor lui Israel şi eu Domnul îi voi binecuvânta”.

Papa şi pacea. Preluată de Sfântul Francisc din Assisi, este cunoscută ca binecuvântarea către Fratele Leon. În formă elaborată, este folosită de asistenţii catolici ai asociaţiei de cercetaşi la ceremonia promisiunii. De când papa Paul al VI-lea a instituit în 1968 Ziua Mondială a Păcii, ascultând această binecuvântare, în mod spontan, gândul se duce la marele Preot al Noului Legământ, Cristos cel anunţat de profetul Isaia ca principe al păcii. În numele lui, Papa adresează an de an popoarelor lumii un mesaj de pace cu invitaţia la rugăciune şi sporirea eforturilor, pentru ca Dumnezeu să facă să strălucească faţa sa asupra lumii, asupra stăpânitorilor ei şi asupra victimelor războaielor. Anul acesta are ca temă „Fericiţi făcătorii de pace”.
A crede că duşmanii păcii sunt întotdeauna alţii, nu este decât un pretext şi o justificare de a purta război în numele păcii folosind armele injustiţiei. E nevoie de convertirea vieţii chiar din prima zi a anului.

O rugă. Să îndreptăm încă o dată privirea spre poarta de intrare în noul an, deasupra căreia stă Ea, Maica Domnului care îl prezintă lumii pe Fiul său. Să-i spunem cu devoţiune filială: ”Arată-ne nouă pe Isus, binecuvântatul rod al trupului tău!”. Si cu Sfântul Bernard adăugăm: „O, milostivă, o, blândă, o dulce Fecioară Marie”. În Isus Cristos, Dumnezeu îşi luminează faţa sa asupra lumii şi se îndură de ea. Cine îl primeşte cu inimă de fiu pe Fiul care rămâne mereu Fiu, acela primeşte împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, şi pregăteşte copiilor un viitor de pace.

Nos cum prole pia benedicat Virgo Maria - Cu pruncul Isus să ne binecuvânteze Fecioara de sus în noul an!

(RV - A. Lucaci, material omiletic, în reluare, luni 31 decembrie 2012)

Aici serviciul audio: