Să cultivăm o sfântă curiozitate pentru Dumnezeu: Benedict XVI la predica Sfintei
Liturghii din noaptea de Crăciun
RV 25 dec 2012. "Dumnezeu e bun. Dacă lumina lui Dumnezeu
este stinsă, se stinge atunci şi demnitatea dumnezeiască a omului". Amintind urgenţa
ajutorării faţă de refugiaţi şi migranţi, Papa Benedict al XVI-lea a subliniat la
predica Sfintei Liturghii din Noaptea de Crăciun bunătatea lui Dumnezeu, într-un timp
în care religia este folosită ca pretext al violenţei. Papa a invocat darul păcii
pentru Orientul Mijlociu, îndemnând ca ajutoarele umanitare să ia locul furnizării
de armamente. Redăm integral în traducerea noastră omilia papei Benedict al XVI-lea la Sf. Liturghie celebrată în bazilica vaticană în noaptea de Crăciun.
"Dragi fraţi şi surori, iar şi iar frumuseţea acestei Evanghelii ne atinge inima, frumuseţea care este splendoarea adevărului. Iar şi iar ne impresionează faptul că Dumnezeu se face copil, pentru ca noi să-l putem iubi, să îndrăznim a-l iubi şi, drept copil, se lasă cu încredere în mâinile noastre. Dumnezeu aproape că spune: Ştiu că splendoarea mea te înspăimântă, că în faţa măreţiei mele tu cauţi să te afirmi pe tine însuşi; ei bine, copil vin aşadar la tine, pentru ca tu să mă poţi primi şi iubi.
Iar şi iar mă impresionează cuvântul evanghelistului, spus aproape în trecere, cum că pentru ei nu era loc de găzduire. Inevitabil apare întrebarea cum ar fi mers lucrurile dacă Maria şi Iosif ar bate la uşa mea. Ar fi loc pentru ei? Şi apoi ne vine în gând faptul că această ştire, aparent întâmplătoare, despre lipsa unui loc de găzduire care împinge Sfânta Familie într-un staul, evanghelistul Ioan o adânceşte şi duce la esenţă scriind: "A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit" (In 1,11).
Şi astfel, marea chestiune morală despre cum stau lucrurile la noi în legătură cu cei evacuaţi, refugiaţii şi migranţii, capătă o semnificaţie şi mai profundă: avem cu adevărat loc pentru Dumnezeu când El vrea să intre la noi? Avem timp şi spaţiu pentru El? Nu este oare Dumnezeu însuşi cel pe care noi îl respingem? Aceasta începe cu faptul că nu avem timp pentru El. Cu cât ne putem deplasa mai rapid, cu cât devin mai eficiente mijloacele care ne fac să economisim timpul, cu atât este mai puţin timpul pe care-l avem la dispoziţie. Şi Dumnezeu? Chestiunea care se referă la El nu pare niciodată urgentă. Timpul nostru este deja umplut în totalitate.
Dar lucrurile merg şi mai în profunzime. Dumnezeu are cu adevărat loc în gândurile noastre? Modul nostru de gândire este format în aşa fel încât, la urma urmei, El nu trebuie să existe. Chiar dacă pare să bată la uşa gândurilor noastre, El trebuie să fie îndepărtat prin vreun raţionament. Pentru a fi considerată serioasă, gândirea trebuie formată în aşa fel încât să facă inutilă 'ipoteza Dumnezeu'. Pentru El nu este loc. Nici chiar în simţirea şi voinţa noastră nu este loc pentru El. Noi ne vrem pe noi înşine, vrem lucrurile care pot fi atinse, fericirea experimentabilă, reuşita planurilor personale şi a intenţiilor noastre. Suntem complet 'plini' de noi înşine încât nu rămâne niciun loc pentru Dumnezeu. Şi din acest motiv nu mai există loc nici pentru ceilalţi, pentru copii, pentru cei săraci, pentru cei străini.
Pornind de la simpla menţionare a locului lipsă de găzduire, ne dăm seama cât este de necesar îndemnul sfântului Paul: "schimbaţi-vă prin înnoirea minţii" (Rm 12,2). Paul vorbeşte de reînnoire, de deschiderea minţii noastre (noûs – gr.); vorbeşte, în general, de modul în care vedem lumea şi pe noi înşine. Convertirea de care avem nevoie trebui să ajungă cu adevărat pînă la profunzimea raportului nostru cu realitatea. Să-l rugăm pe Domnul să devenim vigilenţi faţă de prezenţa sa, să auzim când El bate discret şi totuşi insistent la uşa fiinţei noastre şi a voinţei noastre. Să-l rugăm pentru ca înăuntrul nostru să se facă un loc pentru El. Şi, în acest fel, să-l putem recunoaşte şi în cei prin care el se adresează nouă: în copii, în cei suferinzi şi părăsiţi, în cei marginalizaţi şi în săracii acestei lumi.
Mai este un al doilea cuvânt din povestirea de Crăciun asupra căruia aş dori să meditez împreună cu voi: imnul de preamărire pe care îngerii îl intonează după mesajul despre nou-născutul Mântuitor: "Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu şi pe pământ pace oamenilor pe care el îi iubeşte" (Lc 2,14). Dumnezeu este cel preamărit. Dumnezeu este lumina cea curată, splendoarea adevărului şi a iubirii. El este bun. Este adevăratul bine, binele prin excelenţă. Îngerii care-l înconjoară transmit în primul rând bucuria pe care o au la percepţia gloriei lui Dumnezeu. Cântarea lor este iradiere a bucuriei de care sunt cuprinşi. În cuvintele lor, auzim, pentru a spune astfel, ceva din sunetele melodioase ale cerului. Acolo nu este subînţeleasă nici o întrebare despre scopuri, este simplul fapt de a fi plini de fericirea ce provine din percepţia splendorii curate a adevărului şi a iubirii lui Dumnezeu. De această bucurie vrem să ne lăsăm atinşi: există adevărul. Există bunătatea curată. Există lumina pură. Dumnezeu e bun şi El este puterea supremă dincolo de toate puterile. Acesta este motivul pentru care ar trebui să ne bucurăm cu simplitate în această noapte, împreună cu îngerii şi păstorii.
Cu mărirea lui Dumnezeu în înaltul cerurilor are legătură pacea pe pământ între oameni. Unde nu se aduce mărire lui Dumnezeu, acolo unde El este uitat sau chiar negat, nici pacea nu există. Astăzi, însă, ample curente de gândire susţin contrarul: religiile, în special monoteismul, ar fi cauză de violenţă şi războaie în lume; ar trebui mai întâi ca umanitatea să fie eliberată de religii, pentru ca mai apoi să se creeze pacea; monoteismul, credinţa într-un singur Dumnezeu, ar fi aroganţă, cauză de intoleranţă, pentru că în virtutea naturii sale acesta ar vrea să se impună asupra tuturor cu pretenţia unui singur adevăr. În istorie, e adevărat că monoteismul a folosit ca pretext pentru intoleranţă şi violenţă. E adevărat că o religie se poate îmbolnăvi şi ajunge să se opună astfel naturii sale mai profunde, când omul crede că trebuie să ia în mâinile lui cauza lui Dumnezeu, făcând astfel din Dumnezeu proprietatea sa privată. Trebuie să fim atenţi la aceste devieri ale sacrului. Dacă este incontestabilă o anumită folosire necuvenită a religiei în istorie, nu este totuşi adevărat că un "nu" spus lui Dumnezeu ar restabili pacea. Dacă lumina lui Dumnezeu este stinsă, se stinge şi demnitatea dumnezeiască a omului. Atunci el nu mai este chipul lui Dumnezeu, pe care trebuie să-l cinstim în fiecare, în cel slab, în cel străin, în cel sărac. Atunci nu mai suntem toţi fraţi şi surori, fii ai unicului Tată care, pornind de la Tatăl, sunt în legătură unii cu alţii. Ce fel de violenţă arogantă apare atunci şi felul în care omul îl dispreţuieşte şi-l striveşte pe om, am văzut în toată cruzimea sa în secolul trecut. Numai dacă lumina lui Dumnezeu străluceşte deasupra omului şi în om, numai dacă fiecare om este voit, cunoscut şi iubit de Dumnezeu, numai atunci, oricât de sărmană ar fi situaţia lui, demnitatea lui este inviolabilă. În Noaptea Sfântă, Dumnezeu însuşi s-a făcut om, cum prevestise profetul Isaia: copilul născut aici este "Emmanuel", Dumnezeu cu noi (cfr. Is 7,14). Şi în decursul tuturor acestor veacuri, n-au existat doar cazuri de folosire necuvenită a religiei, dar din credinţa în acel Dumnezeu care s-a făcut om au izvorât iar şi iar forţe de reconciliere şi bunătate. În întunericul păcatului şi al violenţei, această credinţă a adus o rază luminoasă de pace şi bunătate care nu încetează să strălucească.
În acest fel Cristos este pacea noastră şi a vestit pacea celor de departe şi celor de aproape (cfr Ef 2,14.17). Cum n-ar trebui să-l rugăm şi noi în acest ceas: 'Da, Doamne, vesteşte-ne şi astăzi pacea, celor de departe şi celor de aproape. Fă ca şi astăzi săbiile să fie schimbate în seceri (cfr Is 2,4), ca în locul armamentelor pentru război să intre ajutoarele pentru cei suferinzi. Luminează oamenii care cred că trebuie să practice violenţa în numele tău, ca să înveţe să înţeleagă absurditatea violenţei şi să recunoască chipul tău adevărat. Ajută-ne să devenim oameni "pe care îi iubeşti", oameni după chipul tău şi astfel, oameni de pace'.
După ce îngerii au plecat, păstorii şi-au spus unii către alţii: 'Hai să mergem dincolo, la Betleem, şi să vedem acest cuvânt care s-a făcut pentru noi' (cfr Lc 2,15). Păstorii au plecat în gabă pe drumul lor către Betleem, ne spune evanghelistul (Lc 2,16). O sfântă curiozitate îi mâna să vadă într-o iesle acest copil, despre care îngerul a spus că era Mântuitorul, Cristos, Domnul. Marea bucurie, despre care şi îngerul le vorbise, a atins inima lor şi le dădea aripi.
Să mergem dincolo, la Betleem, ne spune astăzi liturgia Bisericii. "Trans-eamus" traduce Biblia latină: "a traversa", a trece de cealaltă parte, a îndrăzni pasul care merge dincolo, "trecerea", prin care ieşim din obişnuinţele noastre de gândire şi viaţă, şi să trecem prin lumea doar materială pentru a ajunge la esenţial, dincolo, spre acel Dumnezeu care, la rândul său, a venit dincoace, spre noi. Vrem să-l rugăm pe Domnul ca să ne dăruiască puterea de a traversa limitele noastre, lumea noastră; să ne ajute să-l întâlnim, mai ales în momentul în care El însuşi, în Preasfânta Euharistie, se dă în mâinile noastre şi în inima noastră.
Să mergem dincolo, la Betleem: cu aceste cuvinte care, împreună cu păstorii, ne spunem unii către alţii, nu trebuie să ne gândim numai la marea trecere către Dumnezeul cel viu, dar şi la cetatea concretă a Betleemului, la toate locurile în care Domnul a trăit, a lucrat şi suferit. Să ne rugăm în acest ceas pentru oamenii care astăzi trăiesc acolo şi suferă. Să ne rugăm pentru ca acolo să fie pace. Să ne rugăm pentru ca Israelienii şi Palestinienii să-şi poată trăi viaţa în pacea unicului Dumnezeu şi în libertate. Să ne rugăm şi pentru Ţările înconjurătoare, pentru Liban, Siria, Irak şi aşa mai departe: pentru ca acolo să se afirme pacea. Fie ca creştinii din acele ţări în care a avut origine credinţa noastră să-şi păstreze propriile locuinţe; ca creştinii şi musulmanii să construiască împreună ţările lor în pacea lui Dumnezeu.
Păstorii erau grăbiţi. O sfântă curiozitate şi o sfântă bucurie îi mâna. Între noi se întâmplă probabil foarte rar să ne grăbim pentru cele ale lui Dumnezeu. Astăzi Dumnezeu nu face parte din realităţile urgente. Cele care sunt ale lui Dumnezeu, aşa ne gândim şi ne spunem, pot aştepta. Şi totuşi, El este realitatea cea mai importantă, Unicul care, în cele din urmă, este cu adevărat important. De ce n-ar trebui să fim prinşi la rândul nostru de curiozitatea de a vedea mai îndeaproape şi de a cunoaşte ceea ce Dumnezeu ne-a spus? Să-l rugăm pentru ca sfânta curiozitate şi sfânta bucurie a păstorilor să ne atingă în acest moment şi pe noi, şi să mergem cu bucurie dincolo, la Betleem – spre Domnul care şi astăzi vine din nou către noi. Amin.
(rv – AD)
Aici, serviciul audio:
| All the contents on this site are copyrighted ©. |