2012-12-22 18:41:10

Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a din Advent, C: Împreună cu Maria-Hodigitria pe drumul credinţei


(RV - 22 decembrie 2012) E Ziua Domnului. Asupra duminicii a IV-a din Advent se răsfrânge deja lumina Crăciunului. Aşteptarea Naşterii Domnului este imediată. Trei mari călăuze ne pregătesc să-l primim pe Mântuitorul: profetul Isaia, Ioan Botezătorul şi astăzi Maria din Nazaret.
1. Mesia şi mama sa. În centrul ultimei duminici din Advent se află cele două figuri fundamentale ale marelui eveniment al mântuirii: Cristos şi Maria. Mesia şi mama sa apar într-un pasaj din cartea profetului Mihea care a trăit la umbra marelui profet Isaia în secolul 7. Din Betleem, patria David, aceea care trebuie să nască va da la lumină un nou David, rege de pace şi de bucurie, motiv pentru o reînnoită armonie cosmică. Este cunoscut faptul că aceste cuvinte ale colonului din Moroset, satul natal al lui Mihea, la 35 km sud-vest de Ierusalim, vor răsuna şapte secole mai târziu în interiorul unui palat luxos din Cetatea Sfântă, înaintea unui rege injust şi violent, Irod care la sosirea magilor „A adunat pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului şi i-a întrebat unde trebuia să se nască Cristos”. Aceştia i-au răspuns cu pasajul din Mihea: „Şi tu, Betleeme, pământ al lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între locurile de seamă ale lui Iuda, căci din tine va ieşi un conducător, care va păstori poporul meu Israel” (Mt 2,6). Acest oracol va avea atunci un sens nou de bucurie, dar, mai ales celor săracilor, credincioşilor şi străinilor cu inima curată şi dreaptă precum Magii de la Răsărit, le va deschide un orizont de lumină şi speranţă, acela orizont pe care-l celebrăm acum şi de care suntem învăluiţi. Mesia anunţat de profet este „mare şi puternic”, „originea lui urcă din vremuri străvechi”, „va cârmui cu puterea Domnului şi cu măreţia numelui Domnului Dumnezeului său”, „căci stăpânirea sa se va întinde până la marginile pământului. El va fi pacea noastră”.

2. Stilul lui Dumnezeu. Dumnezeu cel mare şi puternic se va face prezent în mica localitate Betleem născându-se dintr-o tânără umilă, Maria, căci Domnul alege calea smereniei, a celor mici şi fără însemnătate, alege calea a slujirii. Acesta este stilul, felul de a lucra al lui Dumnezeu. Iar, la vestirea îngerului Maria, dându-şi consimţământul, s-a definit pe sine „slujitoarea Domnului”, „fie mie după cuvântul tău”.
Fiul lui Dumnezeu, intrând în lume este omul marelui „Iată-mă!”, cum citim în lectura a doua luată din Scrisoarea către Evrei 10,8-9: „Cristos începe deci prin a spune: "Tu n-ai voit şi n-ai primit nici jertfele, nici prinosurile, nici arderile de tot, nici jertfele pentru păcat pe care le prescrie Legea". Apoi adaugă: "Iată, vin ca să fac voia ta, Dumnezeule". După sacrificiile vechi, Isus îşi oferă trupul său şi viaţa sa, jertfa supremă ce constituie începutul noului legământ între Dumnezeu şi oameni.

Dar Mesia şi mama sa, Cristos şi Maria, ies în evidenţă în chip particular în cântarea Elisabetei oferită de pericopa evanghelică cu episodul vizitei Mariei din Nazaret la ruda sa Elisabeta. Astfel, în pragul Crăciunului figura maicii Domnului ne apare plină de lumină pe fundalul unui sat anonim „din ţinutul muntos al Iudeii”, identificat de tradiţia creştină în Ain Karim, la câţiva kilometri de Ierusalim.

3. Călătoria Mariei. Este evident, că această călătorie pe care Maria o întreprinde în munţii Iudeii (Lc 1,39), este preludiul unei alte călătorii, pe care peste câteva luni o va face în aceiaşi munţi, pentru a ajunge la Betleem, unde se va naşte Isus. Călătoria este un model descriptiv, frecvent în istoria biblică.
Deoarece lumea zăcea în păcat, Dumnezeu îl cheamă pe Abraham şi-l face să pornească la drum; îl cheamă pe Moise şi-i spune să plece în călătorie în fruntea lui Israel spre ţara făgăduinţei; invită regi, profeţi şi preoţi la aşteptarea vigilentă a timpurile restaurării mesianice; în fine, la plinătatea timpurilor o cheamă pe Maria şi o conduce de la Nazaret la Betleem, în cetatea lui David, unde îl va da la lumină pe Mântuitorul.
Maria, deci, reprezintă Israelul, mereu în călătorie spre Dumnezeu; şi fiind prima dintre credincioşi, primul ucenic - „Fericită eşti tu, care ai crezut că se vor împlini cele spuse ţie de Domnul" (Lc 1,45) - îi reprezintă pe toţi cei care în Biserică întreprind aceeaşi călătorie de credinţă. Să urmărim, deci, cu atenţie ceea ce evanghelistul scrie despre Maria, deoarece totul în pericopa de la Sfântul Luca 1,39-45, face referinţă la Maria şi în acelaşi timp şi la noi.

4. Imnul Elisabetei. În enciclica sa Redemptoris Mater din 25 martie 1987, Ioan Paul al II-lea a spus că „în expresia ’Fericită tu care ai crezut’, pronunţată de Elisabeta putem afla cheia de lectură care ne deschide realitatea intimă a Mariei”. Este bine cunoscut că Evanghelia copilăriei lui Isus după Luca este constelată de imnuri intrate apoi direct în liturgia Bisericii din secolele succesive: ne gândim la cântarea „Magnificat”, la cântarea lui Zaharia „Benedictus”, la imnul cântat de îngeri în noaptea sfântă „Gloria in excelsis Deo”, şi la cântarea bătrânului Simeon „Nunc dimittis”. Cuvintele Elisabetei deşi nu sunt în sens strict o cântare, conţin totuşi în ele un fragment de imn construit pe o binecuvântare şi o fericire: "Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău. Şi de unde mie fericirea aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Căci, iată, cum au ajuns la urechile mele cuvintele salutului tău, a tresărit de bucurie pruncul în sânul meu. Fericită eşti tu, care ai crezut că se vor împlini cele spuse ţie de Domnul".
Este vorba de un mic imn, foarte intens, preluat parţial de cea mai renumită rugăciune mariană, „Ave Maria - Bucură-te, Marie”.
Să ne fixăm deci atenţia asupra acestei rugăciuni mariane, prima care a răsunat vreodată pe faţa pământului căci liturgia dedică ultima duminică din Advent, figurii Maicii Domnului.
Prima strofă din imnul amintit este constituită de o binecuvântare, o idee care în Biblie şi în Orientul Antic era legată mai ales de fecunditatea: „Orice femeie din Israel vedea în binecuvântarea propriului trup un semn viu de lucrare a harului lui Dumnezeu; cu atât mai mult, mama lui Mesia este cea binecuvântată între femei, binecuvântată în gradul cel mai înalt”. Dacă binecuvântarea este semn al prezenţei eficiente a lui Dumnezeu într-o persoană, în Maria această prezenţă este supremă.
În lumina maternităţii divine a Mariei noi punem astăzi înaintea noastră fiecare maternitate umană, semn mereu mare al vieţii pe care Dumnezeu o revarsă în lume şi în istorie.
În imnul Elisabetei, după binecuvântare urmează o fericire, prima din Evanghelie. Este vorba despre o formulă care răsună deseori în Biblie: „Fericit cel ce se teme de Domnul şi umblă pe căile sale…” (Ps 128,1-2). Conţinutul fericirii adresate Mariei exprimat în originalul grec are mai degrabă funcţia unei definiţii: „Cea-care-crede”. Maria este fericită nu doar pentru că îl naşte fizic pe Cristos, cum va înţelege femeia din mulţime care ascultându-l pe Isus, a strigat: „Fericit pântecele care te-a purtat!” Ci, cum va replica Isus însuşi, este fericită pentru că „a ascultat cuvântul lui Dumnezeu şi l-a pus în practică” (Lc 11,27-28). Binecuvântarea şi fericirea sunt înnodate între ele prin legătura credinţei, aşa cum se spunea deja în Vechiul Testament: „Dacă vei asculta în credinţă glasul Domnului, va fi binecuvântat rodul pântecului tău” (Dt 28,1.4).

5. Maria Abraham. Portretul Mariei, "Cea-care-crede”, credincioasa prin excelenţă, portretul ce se desprinde din acest mic imn al Elisabetei, este punctul de reper continuu al Evangheliilor şi al tradiţiei creştine. Din acest motiv, Părinţii Bisericii au făcut o apropiere nu numai între Maria şi Eva, „mama tuturor celor vii” dar şi între Maria şi Abraham „părintele nostru în credinţă”. Viaţa patriarhului a fost o continuă peregrinare în credinţă aşa cum va fi şi cea a Mariei. Etapele acestui itinerar vor fi adesea sub semnul obscurităţii, ca cea din în scena finală de pe Calvar, ultima dată când Maria este citată de Evanghelii.

În acest sens, Benedict al XVI-lea la audienţa generală de miercuri 19 decembrie în cateheza despre Fecioara Maria, icoană a credinţei ascultătoare remarca: „Evanghelistul Luca relatează evenimentul Mariei printr-un fin paralelism cu evenimentul lui Abraham. Aşa cum marele Patriarh este părintele celor care cred, care a răspuns la chemarea lui Dumnezeu să iasă din ţara în care trăia, din siguranţele sale, pentru a începe drumul spre o ţară necunoscută şi posedată numai în promisiunea divină, tot aşa Maria se încrede cu încredere deplină în cuvântul pe care i-l vesteşte mesagerul lui Dumnezeu şi devine model şi mamă a tuturor celor care cred”.

6. Maria-Hodigitria este, prin urmare, aproape de noi în călătoria anevoioasă a credinţei, în clipele înălţătoare ca şi în cele amare. Este sugestiv faptul că unul din modelele cele mai renumite ale icoanei Maicii Domnului din Răsărit este cel al aşa-zisei Hodigitria, adică Maria „care ne indică drumul” credinţei în Cristos Fiul său. Împreună cu Biserica încheiem cu rugăciunea zilei care este identică cu cea de la antifonul Angelus Domini - Îngerul Domnului:
Te rugăm, Doamne, să reverşi harul tău asupra sufletelor noastre, pentru ca noi, care am cunoscut prin vestirea îngerului întruparea lui Cristos, Fiul tău, să ajungem, prin patima şi crucea lui, la slava învierii. Prin Cristos, Domnul nostru. Amin.

(RV - A.Lucaci, material omiletic de sâmbătă 22 decembrie 2012)

Aici serviciul audio: RealAudioMP3








All the contents on this site are copyrighted ©.