Lumea are nevoie de bucuria mărturiei creştine: părintele Cantalamessa, la a treia
predică din Advent
(RV – 21 decembrie 2012) Lumea trebuie evanghelizată prin bucuria creştină,
aceea făcută din speranţă, încredere şi plinătatea simţirii, daruri care vin de la
Dumnezeu: a spus vineri dimineaţă părintele Raniero Cantalamessa, predicatorul Casei
Pontificale, în ce-a de-a treia şi ultima predică din acest Advent, în prezenţa Papei
şi a numeroşi membri ai Curiei Romane.
Există o anumită tristeţe care-i
cuprinde pe mulţi, în special de Crăciun, constată părintele Cantalamessa într-un
fragment din predică. O astfel de tristeţe nu depinde de lipsa bunurilor, “căci este
mult mai evidentă în ţările bogate decât în cele sărace”. Este tristeţea celor fără
speranţă, a pesimiştilor, a celor mâniaţi împotriva omului şi lumii, care contrastează
cu sentimentele specifice Crăciunului. Pe de altă parte există bucuria creştină care
izvorăşte din acţiunea lui Dumnezeu în timp şi care, „asemenea unei vibraţii şi a
unui val de bucurie” se propagă apoi din generaţie în generaţie, pentru totdeauna:
• “Bucuria creştină este interioară; nu vine din exterior ci din
interior, precum unele lacuri alpine care se alimentează nu de la un râu extern, ci
de la o sursă care izvorăşte chiar din adâncurile sale. Ia naştere din acţiunea
misterioasă şi actuală a lui Dumnezeu în inima omului în stare de har (…) Este rod
al Duhului şi se exprimă prin pacea inimii, plinătate de simţire, capacitate de a
iubi şi de a se lăsa iubiţi şi mai ales se exprimă prin speranţă, fără de care nu
poate exista bucurie”.
Cum ar putea acest tip de bucurie să “atingă Biserica
de azi şi s-o molipsească”?, se întreabă predicatorul pontifical, răspunzând printr-o
reflecţie intensă în care profunditatea spirituală se întâlneşte cu cultura biblică:
• “Dacă Biserica de azi vrea să regăsească, în mijlocul tuturor
îngrijorărilor şi a dificultăţilor care o încercă, căile curajului şi
ale bucuriei, trebuie să deschidă bine ochii asupra a ceea ce Dumnezeu împlineşte
în ea în prezent (…) Făcând astfel închidem oare ochii în faţa atâtor rele
care preocupă Biserica şi a trădărilor din partea unora dintre miniştrii săi? Nu,
dar din moment ce lumea şi mijloacele sale de comunicaţie nu pun altceva în evidenţă
în privinţa Bisericii, în afară de aceste aspecte, este bine ca măcar odată să ne
înălţăm privirea şi să vedem şi latura luminoasă a Bisericii: sfinţenia sa”.
Iar
lumina există, constată părintele Cantalamessa, în ciuda faptului că există cei care
spun asemenea unui slogan de acum câţiva ani din autobuzele londoneze: “Dumnezeu probabil
nu există, aşadar nu te mai zbuciuma, ci bucură-te de viaţă”.
• “Mesajul
subînţeles este că ar fi credinţa în Dumnezeu cea care
te împiedică să te bucuri de viaţă; credinţa în Dumnezeu ar fi duşmana bucuriei;
că fără aceasta ar fi mai multă fericire în lume! Trebuie dat un răspuns
la această insinuare care-i ţine departe de credinţă mai ales pe tineri (…) Uzul
de droguri, abuzul în privinţa raporturilor sexuale, violenţa homicidă, dau pe moment
euforia plăcerii, dar conduc la distrugerea morală şi, deseori, fizică a persoanei.
Cristos a răsturnat raportul dintre plăcere şi durere. El 'în schimbul bucuriei care
i-a fost oferită s-a abandonat crucii'. El a respins plăcerea care sfârşeşte în suferinţă
şi a ales suferinţa care duce la viaţă şi bucurie”. De altfel, a subliniat predicatorul
franciscan-capucin, chiar în Biblie scurgerea timpului urmează o scandare diferită
de cea comună:
• “În modalitatea umană de a calcula, ziua începe cu dimineaţa
şi se termină cu noaptea; pentru Biblie începe cu noaptea şi se termină cu ziua:
“Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: prima zi: aşa spune istoria creaţiei. Ce înseamnă
aceasta? Că fără Dumnezeu, viaţa este o zi care se sfârşeşte cu o noapte; cu Dumnezeu
este o noapte (uneori o noapte întunecoasă), dar se termină cu o zi, cu o zi fără
apus”.
Când lumea bate la porţile Bisericii – chiar când o face cu violenţă
şi cu mânie – „o face pentru că este în căutarea bucuriei”, observă părintele Cantalamessa.
Nevoia vitală de mărturia bucuriei Bisericii este resimţită nu doar de cei dinafara
Bisericii dar şi de cei din Biserică.
• “De aceea, creştinii dau mărturie
despre bucurie când pun în practică aceste dispoziţii, când – evitând orice severitate
şi resentiment inutil în dialogul dintre lume şi între ei – ştiu să iradieze încredere,
imitându-l în acest fel pe Dumnezeu care face ca ploaia să cadă şi peste cei nedrepţi
(…) Paul al VI-lea, în Exortaţia sa apostolică privind bucuria, scrisă în ultimii
ani ai pontificatului, vorbeşte despre “o privire pozitivă asupra persoanelor şi a
lucrurilor, rod al unui spirit uman iluminat de Duhul Sfânt”.