Tragedia de la şcoala din Newtown: dragostea dezarmată a învăţătoarelor faţă de copii, mai tare decât dezlănţuirea răului înarmat

RV 16 dec 2012. America este în stare de şoc în urma măcelului de copii nevinovaţi de la şcoala din Newtown, în Conecticut, unde duminică era aşteptat să vină şi preşedintele Obama pentru o veghe ecumenică de rugăciune.

Tragedia a redeschis dezbaterea privind portul de arme în Statele Unite ale Americii, dar în aceste ore de durere predomină admiraţia pentru învăţătoarele care şi-au dat viaţa pentru a salva copiii. O mărturie extraordinară de iubire dezarmată în faţa unui rău de nestăvilit.

Radio Vatican a luat un interviu Eleonorei Mosti, secretara naţională a Asociaţiei Italiene a Învăţătorilor Catolici:
• "Când intrăm în clasă, noi intrăm şi în viaţa acestor copii, a elevilor noştri. Şi relaţia care începe cu ei, presupune o dăruire totală. Or, în faţa unui rău atât de copleşitor, rămânem întotdeauna oripilaţi. Cum a spus şi Sf. Părinte, este o tragedie fără sens şi şocantă care ne lasă fără cuvinte. În acelaşi timp, din acest rău, trebuie să scoatem şi un bine, un bine care să ne facă să ne gândim la valoarea şcolii".

A impresionat foarte mult, observă colegul nostru, faptul că în acele clipe teribile, aceste învăţătoare şi-au pus viaţa în joc, practic, jertfindu-şi viaţa cu o spontaneitate extraordinară, pentru a-şi proteja copiii.
• "Şi aceasta tocmai pentru că intrăm într-o lume specială, este lumea copiilor noştri! O lume compusă din nenumărate inimi, istorii şi vieţi pe care, într-un anumit fel, suntem chemaţi să le ocrotim. Este firesc să facem aşa cum a făcut una din învăţătoare, care-şi numea elevii "cei şaisprezece îngeri ai mei". Este adevărat! Avem acest simţământ matern, care de fapt este un sentiment de ocrotire, pînă la dăruirea vieţii".

Un creştin îşi pune inevitabil şi această întrebare: "und era Dumnezeu în această situaţie?". Comentează Eleonora Mosti:
• "Unde era Dumnezeu? Noi suntem cei care am renunţat la El. Aceste tragedii sunt şi rezultatul unei asemenea viziuni a vieţii. Trebuie să revenim la legătura noastră cu Dumnezeu. Dar noi suntem cei care îl părăsim pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată, şi iată că El a găsit un loc prin care să intre şi în această istorie atât de tragică, chiar prin actul eroic al unei persoane care a devenit instrument al lui Dumnezeu şi al binelui, graţie dăruirii şi curajului arătate de directoare, de cealaltă învăţătoare, atât de tânără – avea doar 27 de ani – care a ascuns copiii în dulap, cu mare spirit de prezenţă şi luciditate. Iată de ce cred că lucrarea cerească are întotdeauna ultimul cuvânt". (rv – A. Gisotti/AD)