Consideraţii omiletice la Duminica a III-a din Advent, C: Noi ce trebuie să facem?

(RV - 15 decembrie 2012) E Ziua Domnului. Duminica este în cel mai înalt grad ziua întrunirii credincioşilor pentru sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. De la cea dintâi comunitate din Ierusalim şi până la venirea Domnului în slavă, Bisericile lui Dumnezeu, fidele credinţei apostolice, celebrează acelaşi mister pascal, chiar dacă formele celebrării sale sunt variate. Ştim bine însă că diversitatea riturilor liturgice este sursă de îmbogăţire, deşi ea poate da naştere uneori la neînţelegeri reciproce inutile. În acest domeniu, ar trebui să fie limpede pentru fiecare creştin că diversitatea nu trebuie să dăuneze unităţii şi că Biserica nu se confundă cu nici o naţiune şi cu nici o cultură. Biserica este catolică, adică universală; ea poate integra în unitatea sa, purificându-le, toate bogăţiile adevărate ale feluritelor culturi şi popoare.

E Ziua Domnului. Ascultaţi, cum este preamărită această zi în liturgia siriacă din Antiohia: „Cugetând la minunile ce s-au întâmplat în duminica sfintei tale învieri, Cristoase, spunem: Binecuvântată este ziua de duminică, fiindcă în ea a început zidirea…, mântuirea lumii…,reînnoirea neamului omenesc. În ea cerul şi pământul s-au umplut de bucurie şi universul întreg de lumină. Binecuvântată este duminica, deoarece în ea s-au deschis porţile raiului pentru Adam şi toţi cei izgoniţi să intre fără teamă” (CBC 1167).

Duminica a III-a din Advent, numită altădată în tradiţia creştină romană duminica „Gaudete”, de la primul cuvânt în latină al cântării de intrare, care înseamnă „Bucuraţi-vă!”. Este invitaţia Sfântul Paul din Scrisoarea către Filipeni: „Bucuraţi-vă mereu în Domnul: din nou vă spun, bucuraţi-vă, Domnul este aproape” (Fil 4, 4-5).

În închisoarea de la Roma unde se afla, apostolul Paul găseşte forţa, liniştea şi calmul interior să îndemne la bucurie credincioşii primei comunităţi creştine înfiinţate pe continentul european. Este vorba de bucurie ca dar al Duhului Sfânt pe care îl implorăm şi la rugăciunea zilei: „Doamne Dumnezeul nostru, priveşte la poporul tău care aşteaptă cu credinţă sărbătoarea Naşterii Domnului şi dă-ne, te rugăm, harul, ca ajungând la marea bucurie a mântuirii noastre, să o celebrăm în chip solemn cu reînnoită înflăcărare”.

Atât profetul Sofonia cât şi apostolul Paul, în primele două lecturi, invită insistent la bucurie. Este ca o poruncă la care comunitatea credincioşilor nu se aşteaptă: „Bucură-te, bucuraţi-vă!”

Motivul este identic: „Domnul este în mijlocul tău”, spune Sofonia, un profet într-un context social, mai degrabă tulbure. „Domnul este aproape”, proclamă Apostolul neamurilor. Şi ne amintim că pentru el vestirea Evangheliei mântuirii era o problemă vitală. „Vai, mie, de nu voi vesti Evanghelia”, scrie Corintenilor. Şi, evanghelia „este vestea cea bună” dată de îngeri în noaptea cea sfântă, mai întâi unor oameni simpli, păstorilor, care făceau de strajă, păzindu-şi turma: „Nu vă temeţi, căci, iată, vă vestesc vouă bucurie mare care va fi pentru tot poporul".

„Duhul Domnului este asupra mea; el m-a trimis să aduc săracilor vestea cea bună”, va spune Isus în sinagoga din Nazaret, aplicând la persoana sa ceea ce anunţase de mai înainte profetul Isaia.
Dacă Domnul este în mijlocul nostru, păşind împreună cu El în viaţa de toate zilele, prindem curaj şi căpătăm noi puteri pe drumul anevoios al vieţii.

Faptul că Domnul este în mijlocul poporului său face să se nască în comunitate un stil nou de viaţă şi o dorinţă de pace, expresie a sufletului care în Domnul este pe deplin el însuşi. Profetul Sofonia, la începutul anului 600 înainte de Cristos, priveşte cu speranţă şi vede în istoria poporului său venirea lui Dumnezeu pentru a-l salva şi restaura după distrugeri şi exil.

„Bucură-te, fiica Sionului”, spune profetul în c.3,14-18a, acelui rest sfânt rămas credincios printre neamurile păgâne. Nu te teme, nu-ţi pierde curajul!

Această invitaţie va fi preluată de îngerul Gabriel la Buna Vestire: „Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu Tine!”.
Auzind această invitaţie, devenită salut după ce îngerul Domnului a vestit Mariei că ea va zămisli prin puterea Duhului Sfânt şi-l va naşte pe Mântuitorul Isus, Emanuel, Dumnezeu cu noi, fiecare ne amintim de taina Botezului, când am primit Spiritul Sfânt, devenind copii adoptivi ai Tatălui ceresc.
Invitaţia îngerului: „Nu te teme! Bucură-te, Domnul este cu tine!”, este pentru fiecare creştin.

Primei lecturi îi răspunde, în loc de psalm, profetul Isaia 12: „Iată, Dumnezeu este mântuitorul meu: voi fi plin de încredere şi nu mă voi teme de nimic, căci Domnul este tăria şi lauda mea, în el am aflat mântuirea…Strigaţi de bucurie şi veselie, locuitori ai Sionului, căci Cel Sfânt al lui Israel mare este în mijlocul vostru”.

Dacă profetul Sofonia avea în vedere istoria viitoare, apostolul Pavel priveşte prezentul creştin: Domnul este aproape, nu atât pentru faptul că se apropie sărbătoarea Crăciunului, ci pentru că este mereu prezent în mijlocul ucenicilor săi până la sfârşitul veacurilor. Prezenţa actuală a lui Isus şi faptul de a-l şti în mijlocul nostru, înseninează sufletul mai ales în situaţiile de nesiguranţă ale vieţii făcându-ne să privim lucrurile mai de sus, din prisma voinţei mântuitoare a lui Dumnezeu.

Descoperirea şi întâlnirea cu Cristos pe drumul Damascului a însemnat pentru Sf. Paul şi descoperirea bucuriei ce izvorăşte din iubirea lui Dumnezeu Tatăl. De acum, pentru apostol, a trăi înseamnă Cristos, încât se întreabă „cine mă va despărţi de dragostea lui Cristos”. Aceasta îl făcea să trăiască o mare bucurie în mijlocul celor mai grele încercări ale vieţii de apostolat.

De notat că profetul Sofonia şi apostolul Pavel vestesc şi aduc bucuria unui popor, unei comunităţi.
Bucuria, ca şi revelaţia, harul mântuirii, deşi este oferită fiecărei persoane, ea tinde să se comunice şi să pătrundă într-o comunitate, să anime un popor, acolo unde este mai mare nevoie. Sfântul Paul, se bucura pentru că filipenii îl ajutaseră în nevoile sale de apostolat, inclusiv în cele materiale, dar mai ales pentru că au făcut-o împreună şi cu afecţiune.

În acest context să ascultăm îndemnurile practice pe care Ioan Botezătorul le dă diferitelor categorii de persoane care veneau la el să se boteze. Evanghelia este de la Sfântul Luca c.3,10-18: „În acel timp, mulţimile care veneau să se boteze îl întrebau pe Ioan: "Ce trebuie să facem?" Iar Ioan le răspundea: "Cine are două haine să împartă cu cel care nu are şi cine are provizii de alimente să facă la fel". Au venit şi unii vameşi să se boteze, şi l-au întrebat: "Învăţătorule, noi ce trebuie să facem?" El le-a răspuns: "Să nu cereţi nimic mai mult peste ceea ce v-a fost poruncit să luaţi". La rândul lor, ostaşii îl întrebau şi ei: "Dar noi ce trebuie să facem?" Şi le-a zis: "Să nu asupriţi pe nimeni, nici să nu învinuiţi pe cineva pe nedrept, şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră". Înaintemergătorul direct al Domnului, trimis pentru a pregăti calea Domnului Este cel mai mare dintre profeţi şi ultimul dintre ei; el inaugurează Evanghelia; a salutat venirea lui Cristos încă din sânul mamei sale îşi află bucuria în a fi prietenul mirelui pe care îl numeşte „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. Mergând înaintea lui Isus cu duhul şi puterea lui Ilie, dă mărturie în favoarea lui prin predicarea botezului pocăinţei şi în cele din urmă prin martiriul său.

"Deoarece poporul era în aşteptare - citim mai departe la Sfântul Luca - şi toţi se întrebau în inimile lor cu privire la Ioan, dacă nu cumva el este Cristos, drept răspuns Ioan a zis tuturor: "Eu vă botez cu apă, dar vine unul mai mare decât mine, căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei; el vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. El are lopata în mână şi va curăţi aria; el va aduna grâul în hambarul său, iar pleava o va arde în focul care nu se stinge”.

Ioan predică solidaritatea cu cei în nevoie, dreptatea, respectul de aproapele, sensul auster al vieţii, şi încă mai mult, curajul de a se lăsa aprinşi de focul Spiritului Sfânt şi judecaţi de Dumnezeu.
Predica lui Ioan poate lăsa impresia unei răzbunări violente din partea lui Dumnezeu. Spre a înlătura orice îndoială, evanghelistul precizează la sfârşitul pericopei: „Şi cu multe alte îndemnuri, Ioan propovăduia poporului vestea cea bună”.

Însă Ioan Botezătorul ne aminteşte că Evanghelia pune pe om în faţa unor alegeri dureroase. Cum să nu ne amintim aici de cuvântul lui Isus: „Să nu credeţi că am venit să aduc pace pe pământ; nu am venit să aduc pace ci o spadă”.
Nu este suficientă primirea botezului. Ioan Botezătorul cere celor care veneau la el să se boteze, un minimum de reînnoire după primirea botezului pocăinţei.

Adventul este timp de pregătire la sărbătoarea Naşterii Domnului şi la venirea lui în slavă. Ne întrebăm deci fiecare: „Noi ce trebuie să facem? Eu ce trebuie să fac?”. Viaţa creştină, atunci când este astfel, tinde să se manifeste prin fapte. Trăirea coerentă cere mai degrabă sau mai târziu, hotărâri ferme, poate dureroase, adevărate sfâşieri ale inimii, spre a fi credincioşi Evangheliei. Şi acest lucru înseamnă convertirea. Este botezul fiecăruia care arde pleava şi lasă grâul cel bun. Ce trist ar fi să ajungi în seara vieţii strângând în mâini doar pleavă destinată arderii în focul care nu se stinge! Avertismentul făcut la timp, este, de asemenea motiv de bucurie, veste bună; iar timpul Aventului este timp prielnic de mântuire.

Vai mie de nu voi vesti evanghelia, îşi zice Sfântul Paul. Iar profetul Isaia ne îndeamnă să împărtăşim altora bucuria evangheliei: „Spuneţi celor cu inima şovăielnică: aveţi curaj şi nu vă temeţi! Iată, Dumnezeul nostru va veni şi ne va mântui! (Is 35,4).

Aici serviciul audio:

(RV - A. Lucaci, material omiuletic din decembrie 1994 şi 1997, transcrfis sâmbătă 15 decembrie 2012)