Consideraţii omiletice la solemnitatea "Neprihănita Zămislire": Maria neprihănit zămislită în planul divin al mântuirii

(RV - 7 decembrie 2012) E sărbătoare: solemnitatea Neprihănitei Zămisliri. Liturghia Bisericii din Orient celebra acest mister încă din secolul al VIII-lea explicând sfinţenia Fecioarei Maria prin curăţirile succesive care au avut loc în firea strămoşilor săi ca şi în propria fire începând din clipa zămislirii ei de către părinţii Ioachim şi Ana. În Apus, această solemnitate liturgică încă din secolul al XI-lea se înscrie în contextul Adventului şi Crăciunului unind aşteptarea mesianică şi întoarcerea glorioasă cu comemorarea plină de admiraţie a Fecioarei Maria, Mama Mântuitorului. În acest sens, actuala perioadă liturgică trebuie considerată un timp deosebit de potrivit pentru cinstirea Maicii Domnului (Paul VI, Marialis cultus 4). Maria este toată sfântă, imună de orice pată a păcatului ca şi plăsmuită de Duhul Sfânt şi făcută o nouă creatură (LG 56). Adumbrită deja în promisiunea făcută primilor strămoşi de biruinţa asupra şarpelui, Ea este fecioara care va naşte un fiu al cărui nume va fi Emanuel.

La începutul Sfintei Liturghii să o preamărim pe Mama Mântuitorului şi a noastră unindu-ne la bucuria ei şi aplicându-i cuvintele profetului Isaia 61,10: „Mă voi bucura din toată inima în Domnul şi va tresălta de veselie sufletul meu în Dumnezeul meu, căci m-a îmbrăcat cu haina mântuirii şi cu mantia dreptăţii m-a învăluit” (Is 60,30).

Ca şi în pragul casei Elisabetei, ruda sa, după buna vestire adusă de îngerul Gabriel, Maria din Nazaret cu adâncă smerenie recunoaşte lucrarea lui Dumnezeu în viaţa ei: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, mântuitorul meu…căci mi-a făcut lucruri mari Cel Puternic”.

„Toată frumoasă eşti Marie şi prihană strămoşească nu este în tine!”, cântă Biserica preamărind-o pe Maica lui Dumnezeu cea „binecuvântată între femei”. Dacă Dumnezeu, din veşnicie, a ales-o pe Maria să fie ferită de orice umbră a păcatului, El ne-a ales şi pe noi, ca să fim mântuiţi de Cristos.

De aceea, îi aducem astăzi laudă Preasfintei Treimi care a ales-o pe Maria să devină Mama lui Dumnezeu introducând-o în planul de mântuire al oamenilor ilustrat de apostolul Paul la începutul Scrisorii către Efeseni1,3-6.11-12: Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri, întru Cristos. În el, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană în faţa lui, în dragoste. El a orânduit mai înainte să fim adoptaţi ca fii prin Isus Cristos; iată ce a voit el în bunătatea sa, ca să fie lăudată măreţia harului său, pe care ni l-a dăruit prin Fiul său preaiubit. În el Dumnezeu ne-a predestinat ca să fim poporul său; şi el, care înfăptuieşte tot ceea ce a hotărât, a voit ca noi, prin speranţa în Cristos, să fim ca nişte instrumente care cântă gloria sa.

Comentând acest text la audienţa generală de miercuri 5 decembrie 2012, Benedict al XVI-lea arăta chiar de la începutul catehezei că „apostolul Paul înalţă o rugăciune de binecuvântare către Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne introduce să trăim timpul Adventului, în contextul Anului Credinţei. Tema acestui imn de laudă este proiectul lui Dumnezeu în privinţa omului, definit cu termeni plini de bucurie, de uimire şi de mulţumire, ca un "plan binevoitor" (v. 9), de milostivire şi de iubire.
Întrebare. De ce Apostolul înalţă către Dumnezeu, din adâncul inimii sale, această binecuvântare? Pentru că priveşte la acţiunea sa în istoria mântuirii, culminată în întruparea, moartea şi învierea lui Isus, şi contemplă cum Tatăl ceresc ne-a ales mai înainte de crearea lumii, pentru a fi copiii săi adoptivi, în Fiul său Unicul Născut, Isus Cristos (cf. Rom 8,14 şu; Gal 4,4 şu). Noi existăm, încă din veşnicie, în mintea lui Dumnezeu, într-un mare proiect pe care Dumnezeu l-a păstrat în el însuşi şi pe care a decis să-l realizeze şi să-l reveleze "la împlinirea timpurilor" (cf. Ef 1,10). Sfântul Paul ne face deci să înţelegem că toată creaţia şi, îndeosebi, bărbatul şi femeia nu sunt rod al întâmplării, ci răspund unui plan binevoitor al raţiunii veşnice a lui Dumnezeu care cu puterea creatoare şi răscumpărătoare a Cuvântului său dă naştere lumii. Această primă afirmaţie ne aminteşte că vocaţia noastră nu este pur şi simplu să existăm în lume, să fim inseraţi într-o istorie şi nici numai să fim creaturi ale lui Dumnezeu; este ceva mai mare: este faptul de a fi aleşi de Dumnezeu, încă înainte de crearea lumii, în Fiul, Isus Cristos. În El, deci, noi existăm, ca să spunem aşa, deja din totdeauna. Dumnezeu ne contemplă în Cristos, ca fii adoptivi. "Planul binevoitor" al lui Dumnezeu, care este calificat de Apostol şi ca "plan de iubire" (Ef 1,5), este definit "misterul" voinţei divine (v. 9), ascuns şi acum manifestat în Persoana şi în opera lui Cristos. Iniţiativa divină precede orice răspuns uman: este un dar gratuit al iubirii sale care ne învăluie şi ne transformă.

Aceest „plan de bunăvoinţă” n-a rămas, ca să spunem aşa, în tăcerea lui Dumnezeu, în înălţimea cerului său, ci El l-a făcut cunoscut intrând în relaţie cu omul, căruia nu i-a revelat doar ceva, ci pe Sine însuşi…Dar Dumnezeu nu numai spune ceva, ci se comunică, căci ”prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt, şi se fac părtaşi de firea dumnezeiască” (Conc. Vat. II, DV, nr. 2).

În realizarea acestui plan, un rol unic îl are fiinţa umană chemată să fie Mama lui Cristos. Dacă din veşnicie Dumnezeu Tatăl ne-a binecuvântat pe noi oamenii cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri, întru Cristos, ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană în faţa lui, în dragoste şi a orânduit mai înainte să fim adoptaţi ca fii prin Isus Cristos, cu atât mai mult se cuvenea să o copleşească cu orice binecuvântare spirituală pe cea aleasă să fie Mama lui Mesia. Pentru a ne face să înţelegem misiunea Mariei în viaţa lui Cristos şi a Bisericii, Conciliul Vatican II a dedicat un capitol întreg din constituţia dogmatică Lumen Gentium, capitolul 8, iar Liturghia sărbătorii aminteşte în prima lectură din cartea Genezei 3,9-15.20 păcatul lui Adam şi Eva şi promisiunea lui Dumnezeu: Maria îl naşte pe Cristos care zdrobeşte capul şarpelui.

Învaţă Catehismul Bisericii Catolice: „Pentru a fi Mama Mântuitorului, Maria „a fost înzestrată de Dumnezeu cu daruri vrednice de o asemenea menire” (LG 56). Îngerul Gabriel, în momentul Bunei-vestiri, o salută ca „plină de har” (Lc 1,28). Într-adevăr, pentru a-şi putea da consimţământul liber al credinţei la vestirea chemării ei, trebuia să fie întru totul purtată de harul lui Dumnezeu. De-a lungul secolelor Biserica a înţeles că Maria, „cea plină de har” de la Dumnezeu (Lc 1,28), fusese răscumpărată încă de la zămislirea ei. Acest lucru îl mărturiseşte dogma Neprihănitei Zămisliri, proclamată de Pius al IX-lea la 8 decembrie 1854: „Preafericita Fecioară Maria, încă din primul moment al zămislirii ei, printr-un har şi un privilegiu unic al lui Dumnezeu Atotputernicul, în vederea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc, a fost ferită de orice prihană a păcatului originar”. Această „strălucire a unei sfinţenii unice” cu care este „împodobită din primul moment al zămislirii sale” îi vine în întregime de la Cristos: ea a fost „răscumpărată în mod eminent în vederea meritelor Fiului ei. Mai mult decât pe oricare altă persoană creată, Tatăl „a binecuvântat-o cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri, întru Cristos” (Ef 1,3). „A ales-o în El înainte de întemeierea lumii, pentru a fi sfântă şi neprihănită în faţa lui, în iubire”. Părinţii tradiţiei orientale o numesc pe Maica lui Dumnezeu „cea Preasfântă” (Panaghia) şi o celebrează ca „neatinsă de vreo prihană a păcatului, fiind plăsmuită de Duhul Sfânt ca o făptură nouă” (CBC 490-493).

La acestea adăugăm o raţiune teologică, cum se spune în studiul teologiei. Potrivit credinţei creştine, fiecare om vine la viaţă cu păcatul original sau strămoşesc. Şi ştim bine că pactul este din natura sa o împotrivire la voinţa lui Dumnezeu; este întotdeauna un „NU” pe care omul îl opune voinţei divine. Este preferinţa acordată voinţei noastre. În schimb sfinţenia omului consistă în conformarea deplină a voinţei umane cu voinţa divină. Alegerea Mariei ca Mamă a lui Dumnezeu presupunea acceptarea liberă, conştientă şi total personală a unui atare har. Însă asemenea acceptare este posibilă numai atunci când cel menit să primească acel har este pe deplin disponibil şi fără rezerve să se conformeze la voinţa lui Dumnezeu. De aceea, el trebuie să fie cu desăvârşire sfânt. Trebuie să excludă orice umbră de păcat. Dar în situaţia concretă a omenirii nu e cu putinţă ca omul să ajungă la o libertate atât de sublimă cu propriile forţe. De aceea, Dumnezeu vine în întâmpinare: trebuie să procure El asemenea libertate, desfăcând legăturile păcatelor în care toţi oamenii sunt implicaţi, neutralizând otrava păcatului strămoşesc.

Numai în felul acesta libertatea umană poate fi din nou exercitată şi săvârşi un act de o importanţă decisivă pentru istoria umanităţii cum este acceptarea maternităţii divine. „Iată-mă”. Şi Maria din Nazaret, salutată de îngerul Gabriel cu invitaţia la bucurie şi apelativul „gratia plena - cea plină de har”, a răspuns la voinţa divină fiind la înălţimea momentului istoric al mântuirii noastre şi a crezut: "Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău". A devenit astfel Maica lui Dumnezeu a cărei naştere o sărbătorim anual la 8 septembrie.

Şi - notează evanghelistul Luca - îngerul a plecat de la ea”. De acum începe viaţa de credinţă în ascultarea Cuvântului pe care îl păstra şi medita în inima ei, desluşind voinţa lui Dumnezeu, zi de zi, ceas de ceas, şi clipă de clipă pe urmele Fiului, până pe Calvar. A aşteptat în credinţă învierea lui Isus din morţi şi coborârea Duhului Sfânt asupra apostolilor în ziua de Rusalii; a însoţit Biserica la începuturile ei şi o însoţeşte continuu pe drumul istoriei fiind mereu alături de toţi care aleargă la ea în încercările vieţii şi invocă cu încredere ocrotirea ei maternă: O, Marie, zămislită fără de păcat, roagă-te pentru noi care alergăm la tine”, şi după surghiunul acesta „arată-ne nouă pe Isus, binecuvântatul rod al trupului tău”.

Pe el îl implorăm fiecare cu rugăciunea inimii: „Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, ai milă de mine păcătosul” şi încheiem cu rugăciunea comunitară a Bisericii: „Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoşii, acum şi în ceasul noastre. Amin”.

(RV - A. Lucaci, material omiletic de vineri 7 decembrie 2012)

Aici, serviciul audio: