Consideraţii omiletice la prima Duminică din Advent, anul C: Ridicaţi-vă capetele,
mântuirea este aproape
(RV - 1 decembrie 2012) E Ziua Domnului. Cu prima duminică din Advent,
perioada de patru săptămâni pentru pregătirea la sărbătoarea Crăciunului, păşim într-un
nou an liturgic. Biserica desfăşoară în ciclul sărbătorilor anuale întregul mister
al lui Cristos, actualizând pentru fiecare generaţie de oameni tainele răscumpărării.
Dorind să ofere din abundenţă credincioşilor hrana cuvântului lui Dumnezeu, ea a dispus
ca pe un parcurs trienal să se propună Poporului credincios lectura întregii Sfinte
Scripturi.
Anul bisericesc pe care l-am început cuprinde seria de lecturi
biblice notată cu litera C. La Liturghiile duminicale ne-a însoţit până acum evanghelistul
Marcu, în noul an bisericesc după calendarul roman sau latin suntem acompaniaţi de
cel de-al treilea evanghelist, Sf. Luca care este şi autorul cărţii Faptele Apostolilor
în care descrie începuturile şi viaţa Bisericii primare pornind de la Rusalii. Stă
astfel în faţa noastră un itinerar de trăire a credinţei şi de misiune pentru care
suntem recunoscători lui Dumnezeu şi implorăm stăruitori darul Duhului Sfânt, Domnul
şi de viaţă Dătătorul.
Prima parte a anului bisericesc este timpul liturgic
al Adventului ce precede sărbătoarea Naşterii Domnului. Cuvântul „Advent” înseamnă
„venire”. Este cuvântul latin care traduce termenul grecesc „parousía” cu semnificaţia
de „prezenţă” dar şi de „intrare sărbătorească”, cu referire la venirea lui Cristos
în slavă.
În lumina revelaţiei divine, distingem cu Sfinţii Părinţi trei veniri
ale lui Cristos: venirea istorică în sărăcia trupului pe care o sărbătorim la Crăciun,
venirea în slavă la sfârşitul lumii pe care o aşteptăm în speranţă, şi venirea zilnică
pe care o invocăm în rugăciunea „Tatăl nostru - vie împărăţia Ta!” Pe aceasta o celebrăm
la fiecare sfântă Liturghie atunci când spunem: „Moartea ta o vestim, Doamne şi învierea
Ta o mărturisim, până când vei veni”, căci „Ori de câte ori mâncăm din această pâine
şi bem din acest potir, moartea ta o vestim, Doamne, în aşteptarea venirii Tale!”.
Sunt aclamaţii liturgice rostite de credincioşi la adunarea euharistică după cuvintele
prefacerii sau consacrării.
Notăm bine că la Sfânta Liturghie privim în faţă,
privim înainte, fixând la orizont ţinta drumului nostru prin istorie, „aşteptând nădejdea
fericită şi venirea Domnului nostru Isus Cristos”.
Comemorarea anuală a primei
veniri a lui Isus în smerenia cărnii omeneşti este ca şi sudată cu aşteptarea venirii
lui Cristos în slavă aşa cum apare din textele liturgice ale primelor trei duminici
din Advent.
Învaţă Catehismul Bisericii Catolice: „Venirea Fiului
lui Dumnezeu pe pământ este un eveniment atât de imens, încât Dumnezeu a vrut să-l
pregătească timp de secole. Rituri şi sacrificii, figuri şi simboluri din „Primul
Legământ” (Evr 9,15) - pe toate le face convergente spre Cristos; îl vesteşte
prin gura profeţilor care se succed în Israel; trezeşte, pe de altă parte, în inima
păgânilor, o aşteptare nelămurită a acestei veniri” (n. 522). Şi continuă acelaşi
Catehism: „Sărbătorind în fiecare an liturgia Adventului, Biserica actualizează această
aşteptare a lui Mesia: punându-se în comuniune cu îndelunga pregătire a primei veniri
a Mântuitorului, credincioşii îşi reînnoiesc dorinţa arzătoare după cea de a doua
Venire” (n. 524).
Dacă prima duminică de Advent deschide poarta unui nou an
bisericesc, ne putem întreba dacă ea figurează sfârşitul sau începutul? Se poate spune
că este sfârşitul care reprezintă un început. Este sfârşitul care stabileşte exact
punctul de plecare. Dar marea întrebare nu este atât „Unde vom sfârşi?” ci „De unde
vom începe?”. Considerând atent lucrurile, ne dăm seama că se începe de la sfârşit.
În
acest sens, este semnificativ faptul că prima parte a Adventului care inaugurează
timpul aşteptării, ne vorbeşte despre sfârşit spre a ne face să înţelegem că ne îndreptăm
spre un început.
Aşadar, ţinta noastră este sus, la orizont. Ea ne luminează
calea din înălţimi, în timp ce ne întrebăm încotro mergem? Unde voim să ajungem?
„Către
tine, Doamne, înalţ sufletul meu; Dumnezeul meu, mă încred în tine. Să nu fiu dat
de ruşine, ca să nu se bucure vrăjmaşii de răul meu. Toţi cei care se încred în tine
nu vor fi daţi de ruşine”. Invocaţia cântării de intrare la Liturghia duminicală este
luată din Ps24. Este mărturisirea unui om smerit care se ştie
iubit de Dumnezeu; încrederea lui nu şovăie; aşteaptă de la Domnul iertare, sfat şi
ajutor, încheind într-un elan de speranţă pe care liturgia Adventului vrea să-l trezească
în sufletele tuturor prin rugăciuni stăruitoare. Iar rugăciunea este respiraţia sufletului;
nimeni nu o poate delega. Întreruperea ei ar însemna asfixierea sufletului.
Atitudinea
de fond a creştinilor în acest timp de har este exprimată la rugăciunea zilei: „Atotputernice
Dumnezeule, te rugăm să întăreşti voinţa credincioşilor tăi, pentru ca să întâmpine
cu fapte de sfinţenie pe Cristos care vine, şi să se învrednicească a sta la dreapta
lui în împărăţia cerurilor”.
Dar să ne apropiem de masa Cuvântului! Aşa
cum reiese şi din rugăciunea numită „colecta” întrucât înmănunchează rugile tuturor
participanţilor, mântuirea pe care o aşteptăm consistă în întâlnirea cu Domnul care
vine. Când? În prima lectură luată din cartea profetului Ieremia momentul întâlnirii
este anunţat prin cunoscuta expresie „în zilele acelea”.
Citim în c.33,14-16:„Iată, vor veni zile, spune Domnul, când voi împlini făgăduinţa de fericire
pe care am făcut-o casei lui Israel şi casei lui Iuda.În zilele acelea
şi în acel timp voi ridica dintre urmaşii lui David o odraslă dreaptă care va judeca
şi va face dreptate pe pământ. În zilele acelea Iuda va fi eliberat şi Ierusalimul
va trăi în linişte; iată numele care i se va da: "Domnul este dreptatea noastră".
Cuvântul
Domnului.
Numele de „oracol” este dat textelor care conţin promisiuni şi
uneori ameninţări, făcute de Dumnezeu poporului ales. Dintre aceste oracole, Biblia
le privilegiază pe cele mesianice şi pe cele care anunţă „Ziua Domnului”. Oracolele
mesianice au ca temă venirea celui mai aşteptat personaj din istoria Israelului: Mesia,
Unsul lui Dumnezeu. Aşteptarea sa străbate toată Scriptura făcând din istoria acestui
popor un timp de advent şi speranţă. În schimb oracolele care anunţă ziua Domnului
au ca temă judecata pe care Dumnezeu o va face asupra lumii şi întregii istorii. Vestirea
acelei zile face din toată viaţa omului un drum spre Dumnezeu şi spre adevărata sa
împlinire.
Fragmentul biblic propus azi cuprinde ambele oracole. „În zilele
acelea şi în acel timp voi ridica dintre urmaşii lui David o odraslă dreaptă care
va judeca şi va face dreptate pe pământ”. „Iată, vor veni zile, spune Domnul, când
voi împlini făgăduinţa de fericire pe care am făcut-o casei lui Israel şi casei lui
Iuda”.
Fireşte, expresiile „în zilele acelea”, „în timpul acela” nu sunt o
precizare cronologică a venirii Zilei Domnului ci indică desfăşurarea planului lui
Dumnezeu potrivit voinţei sale şi în funcţie de situaţiile în care se afla poporul
ales. Divizat şi deportat în exil, acesta primeşte făgăduinţa întoarcerii din captivitate.
Însă oracolul depăşeşte situaţia particulară şi se extinde la viaţa omului în general,
din toate timpurile şi locurile, scindat şi răvăşit lăuntric de păcat şi departe de
Dumnezeu. Domnul îşi va extinde asupra fiecărui om „timpul său” şi „ziua sa” de mântuire.
Odraslă
dreaptă este numele pe care tradiţia biblică îl dă lui Mesia, iar acest nume indică
felul de a lucra al lui Dumnezeu în alegerile sale ce nu se confundă cu cele ale oamenilor,
mereu tentaţi de mania grandorii şi succesului imediat. Vlăstarul care în arborele
genealogic este numit odraslă răspunde aşteptărilor de dreptate ce se realizează în
taină, în tăcere, sărăcie şi simplitate, aşa cum se petrece în mod exemplar în copilul
care se naşte din Fecioara Maria.
Nu este deci timpul de a privi înapoi cu
nostalgie. Adventul este timpul înaintării cu speranţă în întâmpinarea Domnului; e
timp de rugăciune şi de veghe. Este timpul Bisericii care califică anul liturgic prin
aşteptarea cu bucurie a zilei Domnului. Acest mesaj se desprinde şi din pagina plină
de imagini apocaliptice referitoare la lucrurile din urmă şi venirea Fiului Omului.
La arătarea Domnului pe norii cerului, până şi puterile cosmice vor recunoaşte
strălucirea gloriei sale. Îndemnul lui Isus „Ridicaţi-vă capetele şi priviţi în sus
că mântuirea voastră este aproape” este pentru toţi.
Citim în c. 21, 25-28.34-36
al Evangheliei după Sfântul Luca: „În acel timp, Isus
a spus ucenicilor săi: "Vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ
popoarele se vor înspăimânta din cauza vuietului mării şi al valurilor. Oamenii vor
muri de groază în aşteptarea celor ce au să vină peste lume, căci puterile cerului
se vor clătina. Atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu
slavă mare. Când vor începe să se întâmple acestea, ridicaţi-vă capetele şi priviţi
în sus pentru că mântuirea voastră se apropie. Fiţi cu băgare de seamă să nu se îngreuneze
inimile voastre din pricina chefurilor, a beţiilor şi a grijilor vieţii acesteia şi
să nu vină peste voi ziua aceea fără de veste. Căci ea va veni ca o cursă peste toţi
aceia ce locuiesc pe faţa întregului pământ.Vegheaţi aşadar tot timpul
şi rugaţi-vă, ca să scăpaţi de toate acestea care vor veni şi să puteţi sta în picioare
înaintea Fiului Omului".
Ridicaţi-vă capetele,
se apropie mântuirea voastră! Bineînţeles,
nu este vorba aici de urmărirea stelelor şi aştrilor de pe cer, ci de a fi atenţi
şi capta semnalele realităţii tainice ce reînnoieşte lumea din interior restabilind
împărăţia lui Dumnezeu. E vorba de a sesiza prezenţa odraslei drepte anunţate de profetul
Ieremia, care creşte şi se dezvoltă asemenea bobului de grâu aruncat sub brazdă. Odrasla
este o speranţă deşi pentru moment nimeni nu se poate bizui pe ea; este firavă, trebuie
păzită cu ochii, cu privirea; vlăstarul trebuie ferit de gerul iernii cu căldura inimii,
favorizându-i creşterea. Aşa se întâmplă cu împărăţia lui Dumnezeu. Poate odrăsli
chiar în deşertul lumii şi pe ruinele siguranţelor omeneşti.
Ridicaţi-vă
capetele căci mântuirea voastră este aproape! Într-o lume dezorientată, în căutarea
direcţiei şi a sensului, timpul liturgic al Adventului îndeamnă la a privi spre înălţimi.
Este o criză salutară, benefică, purificatoare ce dispune minţile şi inimile să se
deschidă şi să-l întâmpine pe Cristos, speranţa noastră. Isus a venit, vine şi va
veni iar semnele sale concrete sunt evidente acolo şi numai acolo unde omul se întoarce
de la căile păcatului pentru a se deschide harului tămăduitor. Sfinţii care flanchează
drumul vieţii, sunt indicatoare, sunt semnele venirii lui Cristos: că a venit şi continuă
să vină.
Ridicaţi-vă capetele, căci mântuirea este aproape! Însă „Vegheaţi,
căci nu ştiţi ceasul când va veni stăpânul casei. Fiţi cu băgare de seamă!”. Şi ştim
ce trebuie să facem pentru a putea sta în picioare înaintea Fiului Omului.
Ne
spune Sf. Paul în prima Scrisoare către Tesaloniceni. Să-i primim
îndemnul şi urarea: „Domnul să facă să creşteţi tot mai mult în dragoste unul faţă
de altul şi faţă de toţi oamenii, precum prisosim şi noi în dragoste faţă de voi.
El să vă întărească inimile ca să fiţi fără de prihană în sfinţenie înaintea lui Dumnezeu,
Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Cristos împreună cu toţi sfinţii săi.
De altfel, fraţilor, voi aţi învăţat de la noi cum trebuie să vă purtaţi ca să fiţi
plăcuţi lui Dumnezeu; şi într-adevăr, faceţi ceea ce aţi învăţat. Vă rugăm şi vă îndemnăm
în Domnul Isus să faceţi paşi înainte în privinţa aceasta. De altfel ştiţi bine ce
învăţături v-am dat din partea Domnului Isus” (c. 3,12-4,2).
Încheiem cu psalmistul:
„Arată-mi, Doamne, căile tale, condu-mă pe cărările tale. Povăţuieşte-mă în adevărul
tău şi învaţă-mă, căci tu eşti Dumnezeul mântuirii mele!”
(RV - A.
Lucaci, material omiletic din 30 noiembrie 1991 şi 26 noiembrie 1994, revăzut sâmbătă,1
decembrie 2012)