Consideraţii omiletice la Duminica a XXXIII-a de peste an, B: Credinţa în Dumnezeu şi aşteptarea vieţii veşnice

(RV - 17 noiembrie 2012) E Ziua Domnului. Fiind „prima zi”, ziua Învierii lui Cristos aminteşte prima creaţie. Fiind „a opta zi”, urmând după sabat, semnifică noua creaţie inaugurată o dată cu Învierea lui Cristos” (CBC 2174) din morţi, speranţa noastră, care se va desăvârşi pentru noi în sărbătoarea Paştelui veşnic.
1. Venirea Domnului în Liturghie. Luând parte împreună la Jertfa euharistică celebrată în mod tainic la Sfânta Liturghie creştinii anticipează în timp ziua fără înserare a vieţii, convinşi că cine i se adresează cu credinţă în rugăciune, Dumnezeu îl priveşte ca fiu, îl iubeşte şi îl face părtaş la veşnicia sa.

Să intrăm, deci, în rugăciunea Bisericii. „Sfânt eşti cu adevărat, Doamne, şi pe bună dreptate te laudă toată făptura, căci prin Fiul tău, Domnul nostru Isus Cristos, şi prin lucrarea Duhului Sfânt, însufleţeşti şi sfinţeşti întregul univers şi fără încetare aduni poporul tău, pentru ca, de la răsăritul soarelui până la apus, să se aducă numelui tău jertfă curată”: rosteşte preotul la Sfânta Liturghie iar după cuvintele consacrării întreaga adunare proclamă explicit semnificaţia actului liturgic: „Moartea ta o vestim, Doamne şi învierea ta o mărturisim, până când vei veni”.

Ori de câte ori celebrează Euharistia, Biserica priveşte înainte aşteptând speranţa fericită şi venirea Domnului nostru Isus Cristos. Într-adevăr, nu avem o chezăşie mai trainică şi nici un semn mai sigur pentru această mare speranţă în slava viitoare decât Euharistia, numită de Părinţii Bisericii şi „leac al nemuririi”.

2. Scurgerea ireversibilă a timpului. Suntem în penultima duminică din Anul bisericesc potrivit calendarului roman. Duminica viitoare încununează ciclul anual cu solemnitatea Domnului nostru Isus Cristos, Regele Universului. La încheierea anului liturgic, textele biblice, vorbind despre „lucrurile din urmă”, ne fac să percepem aproape sensibil prin imaginii vii, scurgerea ireversibilă a timpului. „În timpul din urmă va veni mântuirea poporului tău, a tuturor acelora, al căror nume se va afla scris în cartea lui Dumnezeu”, spune Domnul prin prorocul Daniel, din a cărui carte este luată prima lectură (Dan 12,1-3). „Isus prin jertfa sa unică, a condus pentru totdeauna la desăvârşire pe cei care primesc de la el sfinţenia”, afirmă autorul Scrisorii către Evrei, a cărei lectură se încheie duminica aceasta (Evr 10,11-14.18). „Fiul omului îi va aduna pe aleşii săi din cele patru vânturi ale lumii de la marginea pământului până la marginea cerului (Mc 13, 27-28), citim în Evanghelia după Marcu, de care ne despărţim, după ce ne-a însoţit la Liturghiile duminicale ale ciclului notat cu litera C. Atmosfera duminicii este de o aşteptare intensă. Domnul care a venit, vine mereu, şi va veni la sfârşitul timpurilor când împărăţia promisă va ajunge la plinătatea sa. Crezul creştin, mărturisirea credinţei noastre în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi în lucrarea lui creatoare, mântuitoare şi sfinţitoare se încheie proclamând „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni”.

3. Credinţa în Dumnezeu şi aşteptarea vieţii veşnice. Aşa spunem cu marele Crez, duminică de duminică la Sfânta Liturghie. Dar, într-adevăr aşteptăm această înviere? Şi viaţa veşnică? Întrebarea este legitimă, dacă privim mersul lumii contemporane. Statisticile spun că mulţi creştini, chiar practicanţi, au părăsit credinţa în viaţa veşnică sau că o consideră ca fiind puţin sigură, şi că aşteptarea ei are o funcţie practică neînsemnată. S-ar părea că omul modern şi-a tăiat aripile şi nu mai zboară spre scopul originar. Este ca şi cum i s-ar fi blocat organul spiritual al transcendenţei. Şi totul depinde de imaginea omului despre Dumnezeu şi a raportului său cu lumea. Paralizia speranţei în veşnicie este simplu latura opusă a paraliziei credinţei în Dumnezeul cel veşnic viu şi adevărat. Credinţa în viaţa veşnică este doar aplicarea la existenţa noastră a credinţei în Dumnezeu. Expresia „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni”, nu este o altă cerere de lucruri de crezut pe lângă credinţa în Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Este suficient să ne întoarcem şi să ne dăm seama de Dumnezeul cel viu şi de iubirea veşnică pe care o are faţă de noi.

La prima vedere s-ar părea că privirea asupra vieţii de dincolo de moarte este total absentă. Dar nu este aşa. Deşi slăbit, sensul vieţii veşnice este prezent în aspiraţiile profunde ale inimii care este „neliniştită până când nu se odihneşte în Domnul”.

Să reflectăm bine: Suntem mereu în mers, mereu pe drum, într-o continuă mişcare. Este firesc să ne oprim pentru a ne întreba: Încotro? Istoria cunoaşte o desfăşurare în timp; suntem într-un exod continuu. Care este ţinta, destinaţia? Există un port unde vom coborî ancora vieţii spre a ne statornici ca să ne bucurăm de împlinirea năzuinţelor celor mai profunde? Căutarea scopului vieţii a stimulat întotdeauna inteligenţa umană, energiile sale iar aşteptarea a mobilizat în diferite forme inima omului.

4. Gânduri de pace şi nu de suferinţă. Textele biblice referitoare la „lucrurile din urmă”, pot trezi în credincioşi gânduri tulburătoare, confuze, un sens de pesimism şi spaimă obsedantă. O tresărire din amorţeală este oricum benefică. Şi pericopa evanghelică vorbeşte despre o mare strâmtorare, despre stele ce cad, despre întunecarea soarelui, despre zdruncinarea puterilor cerului. Expresiile preluate din profeţi şi stilul vorbirii pot trezi frică şi provoca paralizia gândirii.

Se impune, de aceea, o precizare preliminară. Ştim bine că în Biblie Dumnezeu vorbeşte servindu-se de limbajul uman. Se foloseşte de oameni pentru a spune ceea ce vrea să reveleze. Este ca un dascăl înţelept care îi propune omului o temă. Fiecare scrie şi o dezvoltă cum poate şi găseşte de cuviinţă. Tema a fost dată. Dumnezeu este învăţătorul, iar autorii sacri sunt asemenea unor elevi conştiincioşi. Dumnezeu nu dictează lecţia ci lasă fiecăruia libertatea să se exprime potrivit pregătirii şi sensibilităţii sale, asistându-l doar să nu se abată de la subiect şi să dezvăluie fidel voinţa divină. Biblia, deci, nu este o „dictare” ci „o temă” dezvoltată. De aceea, lecturile biblice propuse la Sfânta Liturghie rămân „veste bună”, chiar dacă limbajul şi avertismentul lor pot să înfricoşeze.

Perspectivă Liturghiei este încă de la început una luminoasă, optimistă pentru cei ce trăiesc în lumina credinţei. Gândurile mele sunt gânduri de pace şi nu de suferinţă; strigaţi către mine şi eu că voi asculta şi vă voi întoarce din robie de pretutindeni”, spune Domnul prin profetul Ieremia (Cf Ier 29,11.12.14), în antifonul intrării.
Dumnezeu vorbeşte poporului ales din Vechiul Testament dar şi nouă celor de azi, noul său popor. Şi cu noi Domnul are gânduri bune, de pace şi mângâiere.

„Strigaţi către mine - ne invită Dumnezeu, şi eu vă voi asculta, vă voi face liberi de orice robie. De aceea spunem la rugăciunea zilei: „Dumnezeule atotputernic, ajută-ne să rămânem credincioşi în împlinirea datoriilor noastre creştineşti, pentru că numai slujindu-te pe tine, izvorul oricărui bine, putem ajunge la fericirea deplină şi veşnică”.
5. Primul anunţ biblic al învierii morţilor. Prima lectură vesteşte clar pentru prima oară în Vechiul Testament, adevărul despre învierea din morţi a tuturor oamenilor, deşi fiecare va avea o soartă diferită, după judecata pe care Dumnezeu o va face conform conduitei fiecărui om în trăirea vieţii pământeşti.

Citim în cartea profetului Daniel 12,1-3: Eu, Daniel, am auzit acest cuvânt din partea Domnului: "În acel timp se va ridica Mihail, căpetenia îngerilor, cel care ocroteşte pe fiii poporului tău; va fi un timp de strâmtoare cum n-a mai fost niciodată de când există popoarele şi până în acel timp. Dar în acel timp va veni mântuirea poporului tău, a tuturor acelora, al căror nume se va afla scris în cartea lui Dumnezeu. Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa veşnică, iar ceilalţi pentru ocara şi ruşinea veşnică. Cei înţelepţi vor străluci ca firmamentul cerului şi cei care au învăţat mulţimea să umble pe calea dreptăţii vor străluci ca stelele pentru totdeauna".

Tonul este optimist: „În acel timp va veni mântuirea poporului tău”. Ma degrabă un scriitor apocaliptic decât un profet, Daniel se referă în primul rând la instaurarea împărăţiei mesianice, văzută ca o înviere generală, ca începutul unei existenţe noi, mai aproape de Dumnezeu. Faza de pregătire a mântuirii se încheie cu o mare judecată. Vizita lui Dumnezeu va încheia seria altor vizite de importanţă minoră pe care le-a făcut în decursul istoriei mântuirii. Judecata va avea u caracter purificator; istoria îşi schimba cursul. Cei chemaţi să ia parte, nu sunt cunoscuţi, dar numele lor sunt scrise în cartea vieţii. Textul poartă un mesaj de mângâiere şi constituie un strigăt de speranţă pentru izraeliţii persecutaţi de reprezentanţii regelui Antioh Epifaniu. Autorul anunţă sfârşitul opresiunii şi aurora unei ere noi, graţie intervenţiei îngerului protector. Până şi morţii vor fi treziţi la viaţă.

Plecând de la un moment precis din istoria poporului său, profetul Daniel, inspirat de Dumnezeu, deschide orizontul gândirii îmbrăţişând soarta finală a întregii omenirii. După încercări şi strâmtorare, Dumnezeu va realiza planul de mântuire privitor la toţi cei care au primit cuvântul său. Istoria poporului ales capătă valoare universală pentru toate neamurile.

Credinţa în înviere s-a afirmat treptat fiind vestită de Isus şi apoi de ucenicii săi.
6.Venirea Fiului Omului. Pericopa evanghelică de la Sfântul Marcu 12, 24-32 este doar o parte din marele discurs escatologic în care anunţul despre distrugerea templului de la Ierusalim şi cel despre lucrurile din urmă se împletesc cu situaţia de prigoană a creştinilor în care scrie evanghelistul:

Scrie sfântul Marcu 13,24-32: În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: "În acele zile, după acea mare strâmtorare, soarele se va întuneca şi luna îşi va pierde strălucirea. Stelele vor cădea de pe cer şi puterile cerului se vor zdruncina. Atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu mare putere şi măreţie. El îi va trimite pe îngerii săi ca să-i adune pe cei aleşi din cele patru colţuri ale lumii, de la marginea pământului până la marginea cerului. Luaţi ca învăţătură asemănarea cu smochinul: când ramurile lui devin fragede şi-i dau frunzele, ştiţi că vara este aproape; la fel şi voi, când veţi vedea acestea, să ştiţi că Fiul Omului este aproape, la uşă. Vă spun adevărul: nu va trece această generaţie, până când nu se vor împlini toate acestea. Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece. Cât priveşte ziua şi ceasul acela, nimeni nu le cunoaşte, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl.

Isus vorbeşte ucenicilor despre timpurile din urmă, când Fiul Omului se va întoarce pe nori cu mare putere şi măreţie. El va trimite pe îngerii să ca să-i adune pe cei aleşi din cel patru colţuri ale lumii, de la marginea pământului până la marginea cerului. Este venirea pentru judecata universală de la sfârşitul lumii.

E bine de precizat că vorbind despre sfârşit, sau despre lucrurile din urmă, putem înţelege cuvântul „sfârşit” ca o împlinire, atingerea unei ţinte pe care cineva a dorit-o în tot cursul vieţii. Ne referim în primul rând la atingerea scopului pentru care lumea a fost creată şi nu la discuţia filozofică dacă lumea este sau nu veşnică, dacă are sau nu un sfârşit.

Intenţia evanghelistului este aceea de a propune creştinilor persecutaţi, aflaţi în mare strâmtorare, un cuvânt de mângâiere şi speranţă în victoria definitivă a lui Cristos, atunci când va veni a doua oară.

Suferinţele şi contradicţiile, binele şi răul, adevărul şi minciuna, grâul bun şi neghina cresc laolaltă în această lume marcată de o profundă ambiguitate. Infidelităţile oamenilor, lipsa de recunoştinţă, închiderea minţii şi a inimilor în prezenţa luminii Cuvântului şi a iubirii nu vor compromite voinţa de mântuire: „Gândurile mele sunt gânduri de pace şi nu de suferinţă”, spune Domnul. Odată ci prima venire a lui Isus s-a inaugurat era noastră, era escatologică, timpul prielnic de mântuire. Forţele împărăţiei sunt operante în mijlocul oamenilor manifestând milostivirea lui Dumnezeu.

Şi învăţătorul ilustrează fenomenele cosmice răscolitoare ce vor precede a doua sa venire. „În acele zile, după acea mare strâmtorare, soarele se va întuneca şi luna îşi va pierde strălucirea. Stelele vor cădea de pe cer şi puterile cerului se vor zdruncina. Apoi Isus îndeamnă să privim la semnele prevestitoare care nu sunt gândite ştiinţific ci ca nişte tablouri din natură: „Luaţi ca învăţătură asemănarea cu smochinul: când ramurile lui devin fragede şi-i dau frunzele, ştiţi că vara este aproape; la fel şi voi, când veţi vedea acestea, să ştiţi că Fiul Omului este aproape la uşă”.

Şi Isus mai adaugă: „Vă spun adevărul: nu va trece această generaţie, până când nu se vor împlini toate acestea. Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece.

7. Vegheaţi şi vă rugaţi! Părinţii Bisericii ne avertizează să fim atenţi să nu cădem într-o falsă alarmă şi repetă insistent că înainte de venirea ultimă şi definitivă a lui Cristos există venirea sa în viaţa fiecăruia. Şi aceasta trebuie însoţită cu un discernământ, trebuie să fim atenţi la ce se întâmplă în viaţa de fiecare zi pentru a înţelege în ce mod Cristos bate la uşa noastră şi prin ce evenimente vrea să ne elibereze de sclavia păcatului şi să ne aşeze pe un fundament ce nu se prăbuşeşte. Să nu uităm că venirea Domnului are loc adesea prin momente dificile şi dramatice, când vedem că dispar sau slăbesc lucruri tari, vedem căzând certitudini şi siguranţe de neînchipuit. Şi aceasta, pentru că, în iubirea sa, Domnul nu vrea ca noi să ne amăgim bazându-ne viaţa pe puncte de sprijin care doar în aparenţă sunt stabile.

Şi încă ceva foarte important: „Cât priveşte ziua şi ceasul acela, nimeni nu-l cunoaşte, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl”.
De aceea , încheiem cu îndemnul lui Isus: „Vegheaţi mereu şi rugaţi-vă; ca să vă învredniciţi să staţi drept înaintea Fiului Omului (Lc 21,36).

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 16 noiembrie 1991, 12 noiembrie 1994 revăzut sâmbătă 17 noiembrie 2012).

Aici versiunea audio: