Consideraţii omiletice la Duminica a XXXII-a de peste an, B: Obolul văduvei, aur curat în ochii Domnului

(RV - 10 noiembrie 2012) E ziua Domnului, ziua în care creştinii se prezintă împreună înaintea Domnului pentru rugăciunea în comun. „Rugăciunea mea să ajungă înaintea ta, Doamne; pleacă-ţi urechea la glasul cererii mele!”, strigă toţi şi fiecare cu Psalmul 87 la antifonul de intrare. Deveniţi copii ai lui Dumnezeu prin taina Botezului, suntem deopotrivă „prinţi şi cerşetori”, care cu încredere filială ne înălţăm inimile la Domnul în cântare de mărire şi mulţumire, în rugi fierbinţi de iertare şi mijlocire.

Rugăciunea celui sărac ajunge la Dumnezeu nu numai pentru că nimeni altul nu-i aude strigătul, ci pentru că Dumnezeu Tatăl recunoaşte în ea vocea Fiului său care, bogat fiind, s-a făcut sărac, devenind asemenea unui sclav ascultător până la moartea pe cruce. Şi noi ne rugăm prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos.

Isus care a spus la începutul predicii de pe munte „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor” (Mt 5,3), recunoaşte în atitudinea unei sărmane văduve adevărata mărturisire de credinţă în unicul Dumnezeu şi împlinirea celei dintâi porunci din legea sa. Săracii, pentru care Isus a fost trimis în mod particular şi la care, la rândul său, i-a trimis pe ucenici şi Biserica sa cu însemnele sărăciei, vor fi terenul prielnic în care sămânţa Evangheliei va aduce roade.

A-l urma pe Isus înseamnă dăruire de sine, drept consecinţă firească a tot ceea ce a făcut Cristos care „a venit ca să distrugă păcatul, jertfindu-se o dată pentru totdeauna”…”s-a oferit o singură dată pentru a ridica păcatele” celor mulţi. Chemaţi să păşim pe urmele lui, vrând-nevrând vom fi conduşi la despuierea de noi înşine, ca mărturie de netăgăduit că suntem în întregime ai lui Cristos.

De fapt liturgia Cuvântului din această duminică este luminată de prezenţa discretă dar foarte semnificativă a două văduve: una din Vechiul şi alta din Noul Testament. Le vedem în două momente pilduitoare. Fiecare din ele este un semn şi o promisiune.

De multe ori Biblia ne surprinde prezentând o scară de valori ce contrazice deschis modul obişnuit de a gândi, dând aprecieri cu totul diferite de cele aşteptate.

Prima lectură luată din cartea întâi a Regilor 17,10-16 cuprinde o povestire din ciclul celor dedicate profetului Ilie, cel mai reprezentativ dintre profeţii, aşa-numiţi orali dar scrişi, şi în general al mişcării profetice, apărător neînfricat al credinţei adevărate în Dumnezeul Legământului. Exegeţii obişnuiesc să citească şi să interpreteze această parte a cărţii în lumina acelor simple povestiri populare, adevărate pagini de antologie din care se desprinde întotdeauna bunătate şi lumină dumnezeiască. Sunt personaje simple, lipsite de bunuri materiale şi care nu cunosc altceva decât ocupaţiile zilnice, munca pentru întreţinerea familiei. Sunt însă persoane temătoare de Dumnezeu pe care l-au pus pe primul lor în viaţa lor. Până şi locul geografic, localităţile unde se desfăşoară acţiunea, nu prezintă importanţă; nu sunt marile oraşe ale Orientului, ci sate pierdute între munţi sau mici aşezăminte din deşert, ignorate de cei mai mulţi. Persoane necunoscute, locuri neînsemnate dar care răspândesc atâta energie şi putere de bine încât răpesc mintea făcându-ne să descoperim în ele prezenţa divinului. Acesta este contextul primei lecturi.

O sărmană văduvă, lipsită de apărare şi cu problema zilnică a supravieţuirii într-un moment de foamete din cauza secetei îndelungate. Doar tradiţia religioasă biblică a ştiut să pătrundă în cutele sufletului acestei fiinţe. În absenţa dreptului de apărare a văduvelor, Biblia a ridicat necontenit glasul denunţând pe cei care le „jefuiau casele”. Potrivit Scripturii, Dumnezeu însuşi este ocrotitorul „orfanului, al văduvei şi străinului” - categorii marginalizate peste tot în lume.

Şi era de neimaginat în mentalitatea antică transmiterea amintirii unei văduve sau că situaţia ei ar fi putut constitui un model de viaţă. Lectura se prezintă ca o punere în scenă a poruncii iubirii de aproapele, a dăruirii care îl imită pe însuşi Dumnezeu. Văduva din Sarepta Sidonului, care adună vreascuri şi le rupe cu mâinile sale, care frământă făina şi toarnă uleiul în vasul de gătit, care aprinde focul şi pregăteşte mâncarea frugală pentru o zi, pentru sine, pentru fiul ei şi pentru profetul Ilie, a devenit „modelul” fiecărui om care face un gest de solidaritate şi iubire faţă de semenul aflat în nevoie.

Sarepta Sidonului, văduva, făina, un pic de ulei în urcior, fiul de săturat ca să nu moară de foame, un oaspete de primit, rupt de foame şi obosit de drum! Biblia care dezvăluie modul de a gândi al lui Dumnezeu, arată că toate aceste lucruri neînsemnate au făcut mai multă istorie adevărată decât tot ce s-a petrecut la curţile regilor şi în marile oraşe ale Orientului, astăzi total dispărute. Sunt aceste lucruri mici, gesturi de fiecare zi, măsura iubirii omului faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

De la profetul Ilie la Isus din Nazaret, de la Sfântul Francisc din Assisi la Maica Tereza de Calcutta, azi Fericită, din Sarepta Sidonului şi până la oricare din oraşele şi satele noastre, aceste mici istorii adevărate degajă o forţă ce schimbă lumea mai mult decât toată retorica demagogică şi revoluţiile sângeroase.

Fapta acestei femei nu este numai un gest de caritate, este un act de credinţă eroică. Ea ne face să înţelegem locul pe care îl ocupă credinţa în Dumnezeu în viaţa sa. Văduva din Sarepta este un caz tipic - propus cu multă artă - spre a arăta că în situaţii extreme, credinţa înfăptuieşte minuni. În Biblie, săracii, cei slabi, abandonaţi sunt chemaţi să iasă la iveală tocmai pentru a scoate în evidenţă că Dumnezeu este în viaţa lor şi oferă ajutor.

Aceştia devin protagonişti ai lucrărilor minunate ale Domnului. Pare ciudat, dar, aşa este, deoarece în ei suntem reprezentaţi noi toţi; este reprezentat omul, aşa cum este, „prinţ şi cerşetor” înaintea lui Dumnezeu.

Episodul din pericopa evanghelică se aseamănă ca povestire şi mesaj cu prima lectură. Cuprinde un elogiu adus vieţii zilnice şi gesturilor pe care ştie să le provoace iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, şi în care consistă religia adevărată.

În contextul Evangheliei după Marcu, acest fragment se prezintă ca o lecţie dată ucenicilor despre modul în care trebuie să-l urmeze zilnic pe învăţătorul care i-a chemat. Ucenicul nu trebuie să etaleze faptul că aparţine lui Dumnezeu, că ţine de poporul ales executând gesturi lipsite de autenticitate, mari şi adevărate doar în aparenţă: ucenicul trebuie să-l urmeze pe Isus aşa cum ştiu să facă cei săraci, văduvele, cei mici şi neluaţi în seamă. Aceştia vor fi poate incapabili de fapte mari în ochii oamenilor, bătătoare la ochi, dar stând în micul lor ambient, zi de zi, ajung să ţese acea reţea de solidaritate ce uneşte pământul cu cerul, pe Dumnezeu cu omul, pe oameni cu semenii lor.

Citim la Marcu 12,41-44: În acel timp, Isus se aşezase în faţa sălii tezaurului şi privea mulţimea care arunca bani în casetă. Mulţi dintre cei bogaţi veneau şi puneau sume mari. A venit şi o văduvă săracă şi a pus două monede mici. Isus i-a chemat la sine pe ucenici şi le-a spus: "Vă spun adevărul: această văduvă săracă a pus în casetă mai mult decât toţi ceilalţi. Căci toţi au pus din ceea ce aveau de prisos; pe când ea, cu toată sărăcia ei, a dat tot ce avea: strictul necesar pentru viaţă.

O istorie scrisă de oameni obişnuiţi, neînsemnaţi. În prima lectură o sărmană văduvă păgână care în timp de secetă şi foamete salvează cu generozitatea ei, viaţa profetului Ilie, persecutat. Aici, o altă văduvă, de această dată evreică, al cărui „puţin”, „o nimica toată”, cât are ea, devine totul pe care-l dăruieşte. Desigur, nu fac zgomot, ci doi bănuţi ai ei puşi în cutia milelor cu discreţie şi poate ruşinându-se, fără ca cei mai mulţi să-şi dea seama, aşa cum nu a făcut vâlvă mâna de făină şi ţâra de ulei puse la mâncare de văduva din Sarepta Sidonului.

Dar Dumnezeu vede, vede şi Isus, Fiul lui Dumnezeu care era la templu. Astfel Isus caută să-i deprindă pe apostoli să citească şi să interpreteze această istorie minoră, care este adevărata istorie, scrisă de lumea de rând, cu gesturi ce nu fac vâlvă, nu atrag atenţia, nu sunt amplificate de trâmbiţe. Oamenii simpli, cei din urmă, ne conduc la Dumnezeu, dacă ştim să le captăm semnalele. A o feri ultima mână de făină, ultima picătură de ulei, ultimii doi bănuţi pe care cineva îi are, sunt fapte cu adevărat mari, strălucite de care doar cei mici şi temători de Dumnezeu sunt în stare.

De altfel gestul văduvei din Evanghelie, care aşa cum observă Isus „cu toată sărăcia ei, a dat tot ce avea, strictul necesar pentru viaţă” - o apropie de acela care s-a dat pe sine, s-a oferit o singură dată pentru a ridica păcatele celor mulţi.

Măreţia darului stă în interioritatea şi situaţia donatorului. Puţinul devine mult, iar multul devine tot. Această minunată femeie a vorbit cu fapta, spunând că pentru ea Dumnezeu e totul, este Unul singur.

Isus prezintă astfel trăire concretă a celei mai importante porunci din lege despre care întreba un cărturar, duminica trecută. Această văduvă a mărturisit în inima sa măreţia lui Dumnezeu fără să urmărească aprecieri sau onoare din partea altora. Nu a dorit pentru ea decât bucuria de a-l cinsti pe Dumnezeu. Iar fapta bună îşi are în sine răsplata. Iată oferta curată, gratuită, darul adevărat, expresia adoraţiei interioare, a mulţumirii faţă de Dumnezeu, a cântecului de laudă pe urmele lui Isus marele preot, preot şi victimă.

Dăruirea de noi înşine, a ceea ce avem şi suntem unită cu cea a lui Cristos, devine mântuire şi izvor de viaţă. Este ceea ce facem luând parte la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie.

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 9 noiembrie 1991, adăugit uşor sâmbătă 10 noiembrie 2012)


Aici serviciul audio: