Oaia rătăcită, drahma regăsită şi reaşezată în salba lui Dumnezeu
(RV- 8 noiembrie 2012) „Bucurie va fi în cer pentru un păcătos care se converteşte”.
La Liturghia zilei citim pericopa pericopa evanghelică de la Sf. Luca 15,1-10.
Este capitolul în care Isus tresaltă de bucurie pentru că mulţi păcătoşi, după ce
l-au ascultat, decid să-şi schimbe viaţa, face parte dintr-un plan didactic ce descrie
în trei parabole temele cele mai frecvente, caracteristice celui de-al treilea evanghelist:
milostivirea nemărginită al lui Dumnezeu care cheamă oamenii la mântuire, căinţa care
răscumpără până şi păcătosul cel mai înverşunat şi bucuria care umple inima lui Dumnezeu
atunci când fiii săi se întorc la el.
Criticile fariseilor. S-ar crede
că fariseii şi cărturarii nu ar fi fost satisfăcuţi de atâtea convertiri la Dumnezeu,
dar nu este aşa. De fapt şi ei erau activi într-o mişcare de reformă religioasă şi
de recuperare a celor care deviaseră de la calea lui Israel. Ei nu-i reproşau lui
Isus succesul pastoral dar faptul că, pentru a-i conduce pe păcătoşi la convertire,
se pângărea intrând în casele lor şi stând la masa cu ei.
În alte cuvinte,
îi spuneau: „Faci bine că predici păcătoşilor convertirea, dar stai la distanţă de
ei. Vei putea deveni prietenul lor doar după ce se vor converti şi nu înainte". Se
gândeau că, atât timp cât toată lumea aceea care îl urma pe Isus, nu începea să studieze
legea lui Moise, nu putea să o practice pentru că nu o cunoştea, şi nepracticând-o,
îşi crea impresia că s-a convertit la Dumnezeu şi că e pe drumul cel bun al mântuirii.
Parabolele
milostivirii. Isus reacţionează cu hotărâre în faţa acestor critici ale fariseilor.
El era convins că ei limitau lucrarea lui Dumnezeu şi concepeau mântuirea mai mult
ca o cucerire a omului decât ca un dar al lui Dumnezeu. Acest lucru, după părerea
sa, era în contrast cu învăţătura lui Moise, a profeţilor şi cu însăşi istoria lui
Israel.
Păstorul lui Israel. În acest context Isus pronunţă cele trei
parabole: a oii regăsite, una din o sută; a drahmei pierdute, una din zece; a Tatălui
îndurător, numită şi a fiului risipitor, unul din doi.
Prin parabola păstorului
care lasă cele 99 de oi în staul şi se duce în căutarea oii rătăcite, Isus nu numai
justifică atitudinea sa pastorală, dar aminteşte celor care cârteau împotriva sa că
în biblie Dumnezeu este numit păstor al lui Israel şi că în cartea profetului Ezechiel
Domnul Dumnezeu zice: „Iată eu însumi voi purta grijă de oile mele şi le voi căuta,…le
voi aduna din toate locurile, unde au fost ele risipite în ziua cea ceţoasă şi întunecată;…oaia
pierdută şi rătăcită o voi întoarce la staul, pe cea rănită o voi lega şi pe cea bolnavă
o voi întări…” (Ez 34,11-12.16). Încheind parabola sa, Isus spune că în cer
e „mai mare bucurie pentru un păcătos care se converteşte decât pentru nouăzeci
şi nouă de drepţi care nu au nevoie de convertire” (Lc 15,7).
Întrebări
legitime şi realiste: dar să fie atât de mulţi drepţi în comparaţie cu atât de
puţini păcătoşi? Şi apoi, sunt atât de drepţi încât nu au nevoie de convertire? Din
istorie şi din cele ce auzim şi vedem că se întâmplă zilnic, ne putem îndoi.
Drahma
cea pierduta. Dar nu ne oprim aici; miezul parabolei este altul. Din cele trei
parabole ale milostivirii relatate de Luca, poate cea a monedei de argint sau drahmei
pierdute este cel mai puţin explicată şi „exploatată” de predicatori, de aceea ne
oprim puţin asupra ei. Iată textul, Lc 15, 8-10: „8Sau
dacă o femeie are zece monede şi pierde una dintre ele, nu aprinde oare lampa, nu
mătură casa şi nu caută cu grijă până o găseşte? 9 Iar după
ce a găsit-o, cheamă prietenele şi vecinele şi le zice: «Bucuraţi-vă împreună cu mine
căci am găsit moneda de argint pe care o pierdusem». 10 Vă
spun: tot aşa se vor bucura îngerii lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se
converteşte".
Imediat după parabola oii rătăcite şi găsite, Isus spune
cea de-a doua parabolă din cele trei menţionate, cea a unei femei care mătură casa
pentru a găsi moneda de argint pe care o pierduse.
O observaţie importantă:este singurul caz din Evanghelie, în care Dumnezeu este simbolizat de o femeie.
Femeia mătură casa luminată de lumina puţină ce intra pe uşă, până ce găseşte
moneda şi se bucură cu acelaşi sentimente şi cu aceleaşi cuvinte ale păstorului, care
a găsit oaia care se rătăcise.
Ştim că femeile din acea vreme strângeau monedele
de aur şi de argint, le făceau o gaură şi legându-le între ele alcătuiau salbe, pe
care şi le puneau la gât în zilele de sărbătoare.
Frumuseţea acestei parabole.Oamenii sunt deci ornamentul, podoaba lui Dumnezeu, slava lui Dumnezeu: "Gloria
Dei, vivens homo. Vita autem hominis, visio Dei - Slava lui Dumnezeu este omul în
viaţă. Însă viaţa fiinţei umane este viziunea lui Dumnezeu" (Irenaeus, Adversus
Haereses. IV.xx.7) ; sunt ca o salbă preţioasă ce stă pe pieptul său, mereu sub
ochii săi. Iar dacă se pierde una din monede, locul rămâne gol, salba nu e întreagă.
De aceea mare este întristarea sa dacă un singur om se pierde, şi mare este bucuria
sa dacă cel ce părea pierdut este recuperat pentru iubirea sa. Ţine mult la fiecare,
încât ochii săi privind slaba preţioasă fixează continuu acel loc, acea lipsă, şi
nu-şi dă pace până nu găseşte moneda pierdută adică omul păcătos. Şi atunci, încheie
Isus, „vă spun: tot aşa se vor bucura îngerii lui Dumnezeu pentru un singur păcătos
care se converteşte".
(RV - A.Lucaci, meterial din 5 noiembrie 2008,
3 noiembrie 2011, 8 noiembrie 2012)