Înainte de a fi poruncă, iubirea este dar: Benedict al XVI-lea, la “Angelus”

(RV – 4 noiembrie 2012) La rugăciune mariană „Angelus” de duminică 4 noiembrie, Benedict al XVI-lea s-a oprit asupra Evangheliei zilei, ce „ne repropune învăţătura lui Isus despre cea mai mare dintre porunci: porunca iubirii, ce este dublă: a-l iubi pe Dumnezeu şi a-l iubi pe aproapele”.

„Porunca iubirii poate fi pusă în practică pe deplin de către cei care trăiesc o relaţie profundă cu Dumnezeu, aşa cum un copil devine capabil să iubească pornind de la o bună relaţie cu mama şi cu tata”, a explicat Sfântul Părinte. Şi, amintindu-l pe Sfântul Ioan d’Avila, pe care l-a proclamat de curând Doctor al Bisericii, a citat o frază din scrierea „Tratat despre iubirea lui Dumnezeu”, spunând:

• “Ceea ce face în principal ca inima noastră să-l iubească pe Dumnezeu este conştientizarea profundă a iubirii pe care El a manifestat-o faţă de noi…Acest lucru, mai mult decât să aducă beneficii materiale, determină inima noastră să iubească, pentru că cel ce dă altuia un lucru, îi dă ceva ce posedă, dar cel care iubeşte se dă pe sine cu tot ceea ce posedă, fără să-i rămână nimic altceva de dat”.

Şi, explicând acest fragment, Episcopul Romei a spus:

• „Înainte de a fi o poruncă, iubirea este un dar, o realitate pe care Dumnezeu ne face să o cunoaştem şi să o experimentăm, astfel încât, asemenea unei seminţe, să poată încolţi şi înlăuntrul nostru şi să crească în viaţa noastră”.

Dar care sunt beneficiile iubirii dumnezeieşti, ce anume o face să se deosebească de iubirea omenească? Ce se întâmplă când iubirea lui Dumnezeu prinde rădăcini în inima omului? Ce anume învaţă omul, cum îl schimbă? Iată ce ne spune Sfântul Părinte:

• „Dacă iubirea lui Dumnezeu a prins rădăcini profunde într-o persoană, aceasta este în măsură să iubească chiar şi pe cine nu merită, exact aşa cum face Dumnezeu cu noi. Un tată şi o mamă nu-şi iubesc copiii doar când aceştia merită, ci îi iubesc întotdeauna chiar dacă, aşa cum este normal, îi fac să înţeleagă când aceştia greşesc. De la Dumnezeu învăţăm să voim întotdeauna doar binele şi niciodată răul. Învăţăm să ne uităm la celălalt nu doar cu ochii noştri ci cu privirea lui Dumnezeu, care este privirea lui Isus”.

Ochii inimii privesc diferit, „o privire care pleacă din inimă nu se opreşte la suprafaţă, ci merge dincolo de aparenţe şi reuşeşte să surprindă aşteptările profunde ale celuilalt”, a explicat Benedict al XVI-lea. Un alt beneficiu al iubirii dumnezeieşti este deschiderea inimii omului faţă de Dumnezeu, aşa cum a evidenţiat Episcopul Romei la rugăciunea „Angelus” de duminică, 4 noiembrie.

• „…deschizându-mă faţă de celălalt, aşa cum este, mergându-i în întâmpinare, arătându-mă disponibil faţă de el, eu mă deschid şi cunoaşterii de Dumnezeu şi aflării existenţei şi bunătăţii sale. Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele sunt inseparabile şi se află într-un raport reciproc. Isus nu a inventat-o nici pe una nici pe cealaltă, ci a revelat că iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele reprezintă de fapt o unică poruncă, şi a făcut această revelaţie nu doar cu cuvântul, ci mai ales prin mărturia propriei vieţi”.

Evidenţiind că „unitatea iubirii de Dumnezeu şi de aproapele sunt precum cele două braţe ale Crucii, cel vertical şi cel orizontal”, Benedict al XVI-lea a indicat Preasfânta Euharistie ca izvor al iubirii dumnezeieşti:

• „În Euharistie, Isus ne dăruieşte această dublă iubire, dându-se pe Sine, pentru ca hrăniţi cu această Pâine, să iubim unii pe alţii aşa cum El a făcut cu noi”.

Şi în final, îndemnul Sfântului Părinte:

• „Dragi prieteni, prin mijlocirea Preacuratei Fecioare Maria, să ne rugăm pentru ca fiecare creştin să ştie să-şi arate credinţa în unicul Dumnezeu adevărat printr-o clară mărturie a iubirii faţă de aproapele”.

Aici, serviciul audio: