Consideraţii omiletice la Duminica a XXXI-a de peste an, B: De la credinţa într-un
singur Dumnezeu la porunca iubirii
(RV - 3 noiembrie 2012) E Ziua Domnului. Îndemnaţi lăuntric de credinţa în
Mântuitorul nostru Isus Cristos şi însufleţiţi de Duhul iubirii sale, creştinii îşi
încetează munca şi se pregătesc să participe împreună la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie
duminicală, ca Popor sfânt al lui Dumnezeu. Conştiinţa credincioşilor că Dumnezeu
este Creatorul nostru, stăpânul timpului şi al istoriei, nu este niciodată mai vie
în sufletele noastre decât atunci când intrăm cu toată fiinţa în cântarea de laudă
şi mulţumire, de cerere şi mijlocire, pe care Biserica o înalţă la Domnul în numele
tuturor făpturilor. E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui, când la
Sfânta Liturghie se actualizează încă o dată pentru generaţia noastră, trecerea de
la moartea păcatului la o viaţă cu Cristos în Duhul iubirii sale, Domnul şi de viaţă
Dătătorul.
1. Zi de rugăciune.Din experienţa creştină de până
acum, fiecare, potrivit vârstei, a putut constata că toate actele de credinţă, de
speranţă şi de dragoste se împlinesc în rugăciune, ca expresie a adoraţiei noastre
aduse lui Dumnezeu. De aceea, rugăciunea este o condiţie indispensabilă pentru
a putea împlini poruncile lui Dumnezeu prin care cunoaştem voinţa sa şi ni se arată
cărarea vieţii şi libertăţii adevărate. „Nu mă părăsi, Doamne, Dumnezeul meu; nu
te îndepărta de mine”, spunem cu Psalmul 37 la începutul Liturghiei de azi. „Vino
în ajutorul meu, Doamne, puterea şi mântuirea mea!” Un om copleşit de povara bolii
şi a batjocurilor, un om marcat de pedeapsa lui Dumnezeu îşi înşiră plângerea rugătoare
şi monotonă, nesfârşită ca şi suferinţa lui, în faţa lui Dumnezeu, arătându-se vrednic
de milă, părăsit, trădat. Dar acest nou Iob nu se revoltă. Ştie că e un păcătos care
îşi merită soarta şi suferă în tăcere. Nici un reproş, nici un blestem împotriva duşmanului.
O speranţă tainică sălăşluieşte în el. Liturgia creştină a văzut în acest om al
durerilor chipul lui Cristos tăcut în patimile sale (Biblioteca Scripturii, Psalmii,
p. 120, ARCB). „Grăbeşte-te să mă ajuţi, Doamne, puterea mântuirii mele!”
Apoi
în credinţa că numai Dumnezeu poate da credincioşilor harul de a-l sluji cum se cuvine,
îi cerem la rugăciunea zilei ca tot El să înlăture orice piedică din drumul spre bunurile
promise. Multe sunt obstacolele ce stau în calea comuniunii depline cu Dumnezeu
şi cu semenii noştri. Numai ascultarea atentă şi asiduă a Cuvântului lui Dumnezeu,
însoţită de rugăciune, ne face să înţelegem şi să trăim în toată dimensiunea ei cea
dintâi şi cea mai mare poruncă din lege.
2. Noua evanghelizare. Acesta
este mesajul c e se desprinde din lecturile biblice propuse la Liturghia acestei duminici:
primatul iubirii asupra oricărei ale cerinţe religioase, a iubirii de Dumnezeu şi
de aproapele.
Trebuind să comenteze porunca nouă a iubirii, care predicator
nu a cunoscut, cel puţin în gând, ispita că face un lucru inutil, după ce a repetat
de nenumărate ori aceleaşi lucruri fără să constate schimbări importante în viaţa
comunităţilor parohiale de la oraşe şi sate?
Pe bună dreptate şi într-adevăr
inspirat, Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea înainte de 1994 vorbea despre necesitatea
unei noi evanghelizări, despre relansarea unei propovăduiri sistematice, nouă prin
metodă, limbaj şi zel apostolic şi mai ales prin mărturia vieţii. Continua să cheme
la o nouă vestire a Evangheliei, în pofida obiecţiilor ridicate de diferiţi ierarhi
şi teologi, inclusiv români, spunând „că poporul s-a format creştin, că este creştin
din leagăn”.
Dar ideea sa a dăinuit fiind preluată de actualul succesor al
lui Petru, Benedict al XVI-lea şi concretizată în adunarea ordinară a Sinodului episcopilor
din luna octombrie despre „Noua evanghelizare şi transmiterea credinţei creştine”.
3.
Ascultă, Israele.Aceasta comportă în primul rând ascultarea şi învăţarea
lucrurilor pe care le ştim. Care creştin nu ştie că imperativul fundamental al ucenicului
lui Cristos este iubirea? De câte ori am auzit spunându-se că Isus a rezumat îndatoririle
omului în porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, ca ecou imediat la chemarea
solemnă din cartea Deuteronomului: „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este
singurul Domn”, astăzi prima lectură 6, 2-6.
O nouă propovăduire a Legii,
un compendiu al întregii legi ce servea nu numai pentru catehizare ci şi drept carte
de rugăciune şi trăire zilnică, Deuteronomul este a cincia carte a Pentateuhului.
Este o carte axată pe trei discursuri ale lui Moise şi pe câteva cuvinte cheie, de
cea mai mare importanţă, printre care verbele „a asculta”, „a iubi din toată inima”,
„a se teme de Dumnezeu”, „a păzi poruncile”. Ascultă, Israele, să iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău din toată inima.
Mai întâi „Ascultă!”. Iată verbul credinţei,
al obedienţei, al recunoaşterii lui Dumnezeu ca unic şi adevărat, al recunoaşterii
singurei atitudini pe care omul trebuie să o aibă faţă de el: iubirea izvorâtă din
inimă sinceră, din toată fiinţa, din locul originar al deciziilor în ce priveşte binele
şi răul. A iubi pe Dumnezeu din toată inima înseamnă a trăi întreaga existenţă îndreptată
spre El, lăsându-ne continuu inspiraţi şi călăuziţi de El.
„În zilele acelea,
Moise a spus poporului: "Să te temi de Domnul Dumnezeul tău. În toate zilele
vieţii tale, tu, fiul tău şi fiul fiului tău, să păzeşti toate legile şi poruncile
pe care ţi le dau eu astăzi, ca astfel să ai o viaţă lungă”.
Notăm
că în tradiţia biblică verbul a se teme este sinonim cu a iubi. Este vorba de iubirea
ce trezeşte în om o atitudine de respect şi admiraţie faţă de Dumnezeu pentru lucrurile
minunate înfăptuite în creaţie, în istoria omenirii, a poporului ales, în eliberarea
din sclavia Egiptului, în încheierea legământului, în străbaterea pustiului, în dăruirea
ţării făgăduite unui popor pe care l-a eliberat cu braţ puternic.
Fireşte,
păzirea poruncilor nu se limitează la „cele zece cuvinte”, la decalog şi se extinde
la întregul comportament al omului. Format la şcoala cuvântului lui Dumnezeu şi
martor al lucrărilor sale minunate, omul biblic are conştiinţa că fiecare gest al
său este decisiv în relaţia cu Dumnezeu şi cu darurile sale. Însăşi permanenţa în
ţara făgăduită este garantată de fidelitatea sa faţă de Dumnezeul legământului, Dumnezeul
cel unic şi adevărat, rezistând tentaţiei idolatriei, a închinării la făpturi, la
idoli vechi şi noi. Adevărata sclavie a timpurilor noastre pentru care se impune o
nouă evanghelizare.
Eforturi de redresare a vieţii creştine, de întoarcere
la Domnul s-au făcut mereu în istorie, de unde se naşte şi cerinţa unei reflecţii
despre ce este esenţial în legea Domnului.
Tradiţia biblică a Vechiului Testament
cunoştea numeroase porunci. Exista o listă de 613 stabilită de cărturari, dintre care
365 - cât zilele unui an - sunt oprelişti sau interdicţii, iar 248, câte sunt mădulare
trupului omenesc, potrivit aceleiaşi tradiţii, sunt precepte pozitive.
4.
Cea mai importantă poruncă. Înţelegem bine atunci discuţia provocată de
un cărturar în legătură cu cea dintâi poruncă din lege, tradiţie în care se înscrie
şi pericopa evanghelică de azi luată de la Sfântul Marcu despre porunca dragostei
faţă de Dumnezeu şi porunca dragostei faţă de aproapele.
Citire din Evanghelia
Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 12,28b-34:În acel timp,
un cărturar s-a apropiat de Isus şi l-a întrebat: "Care este cea dintâi dintre
toate poruncile?" Isus i-a răspuns: "Cea dintâi este aceasta: "Ascultă, Israele: Domnul
Dumnezeul nostru este singurul Domn, să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată
inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta". Iar
a doua este aceasta: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!". Altă poruncă
mai mare decât acestea nu este". Cărturarul i-a zis: "Foarte bine, Învăţătorule. Ai
spus adevărul zicând că Dumnezeu este unul, că nu este altul în afară de el şi că
a-l iubi din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul şi din toată puterea,
şi a iubi pe aproapele ca pe tine însuţi înseamnă mai mult decât toate arderile de
tot şi decât toate jertfele". Văzând Isus că a dat un răspuns înţelept,
i-a spus: "Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu". Şi nimeni nu mai îndrăznea
să-i pună întrebări.
Trebuia să fie a patra controversă, în această
serie, în schimb avem un dialog între prieteni. Polemica se calmase întrucâtva. Ne
găsim aici în faţa unui dialog ce creează sintonie, acord, stimă, prietenie.
Cărturarul
recunoaşte că Isus a răspuns bine, după adevăr. Se pare că stima faţă de Isus creşte
chiar în rândul celor care din spirit de solidaritate ar trebui să-l contrazică.
5.
Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să ne oprim puţin la dialogul dintre cărturar
şi Isus. Cărturarul, cum s-a spus, îi propune o temă destul de discutată în ambientul
său. "Care este cea dintâi dintre toate poruncile?" Care este ce mai importantă,
sau prima dintre toate, după cum traduc alţii. Răspunsul lui Isus în pericopa după
Marcu este bine articulat şi doar la acest evanghelist începe astfel:"Cea
dintâi este aceasta: "Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”
(v. 29). Şi cărturarul încuviinţează: "Foarte bine, Învăţătorule. Ai spus
adevărul zicând că Dumnezeu este unul” (12,32).
Această mărturisire
de credinţă în unicul Dumnezeu este porunca cea mai importantă, fundamentul, baza
tuturor poruncilor, sursa din care provine porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele,
strâns unite între ele încât, deşi fiind două, în realitate trebuie să se spună: „Altă
poruncă mai mare decât acestea nu este"(12,31b). A înţeles bine Sfântul Beda Venerabilul
care explică: „Prima şi cea mai mare dintre toate poruncile este cunoaşterea şi mărturisirea
unităţii lui Dumnezeu unită cu săvârşirea faptelor bune. Iar fapta bună se face iubind
pe Dumnezeu şi pe aproapele”.
Oricum, textul pericopei evanghelice nu se mărgineşte
la a spune „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău...Să iubeşti
pe aproapele tău…”, dar spune şi cum trebuie să iubim: „pe Domnul Dumnezeul
tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea
ta"… "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!".
6.
Din mărturisirea unicităţii lui Dumnezeu, porunca iubirii. Cum s-a spus,
amândouă poruncile trebuie să izvorască dintr-un unic şi identic act de credinţă şi
de aceea nu pot fi trăite separat; din contra, a doua este criteriul vizibil pentru
cea dintâi. În fapt, dacă Dumnezeu este „unic”, noi toţi creaţi după chipul său suntem
fraţi. Cine îl iubeşte pe Tatăl nu poate să nu-i iubească pe fraţi. După aceste
consideraţii şi noi ne găsim în acord cu acel cărturar simţind nevoia de a-i spune
cu el lui Isus că practicarea acestor două porunci „înseamnă mai mult decât
toate arderile de tot şi decât toate jertfele" (12, 33).
Într-adevăr
numai atunci putem afirma că ştim un lucru, când îl traducem în faptă, când acest
lucru determină în noi un mod de a fi şi de a ne comporta.
În consecinţă, toţi,
începând de la predicatori, trebuie să ne adresăm frecvent Învăţătorului Isus, cu
întrebarea cărturarului, deşi cunoaştem anticipat răspunsul: „Care este cea dintâi
poruncă din legea creştină” şi nu atât din „legea strămoşească” tălmăcită rând pe
rând de fariseii timpului. Vom ajunge la concluzia că lumea nouă pe care o descoperim
este lumea veche, bine cunoscută, dar căreia îi lipsesc cei câţiva paşi, pe care îi
mai avea de făcut cărturarul din Evanghelia de azi şi căruia Isus i-a spus: "Nu eşti
departe de împărăţia lui Dumnezeu".
7. Înrădăcinaţi în iubirea
lui Cristos. Şi încă o lămurire. Ştim bine că iubirea nu se poate comanda şi că
nu este de-ajuns să vrei pentru a iubi. După ce ne-a dat poruncile revelate prin
Moise poporului lui Israel, Dumnezeu, dăruindu-ni-l pe Cristos, ne-a dat totul. Singur
Cristos prin moartea şi învierea sa ne înrădăcinează în această iubire divină mereu
învingătoare. Căci Isus, spune autorul Scrisorii către Evrei 7,23-28, azi lectura
a doua, ne-a introdus în iubire: „oferindu-se pe sine o singură dată pentru
totdeauna”, el a luat asupra sa toate slăbiciunile, toată neputinţa noastră
şi prin învierea sa, ne împărtăşeşte forţa iubirii sale.
De aceea, încheiem
cu profesiunea din Psalmul 17, cântat după prima lectură: „Te iubesc, Doamne, tăria
mea! Doamne, tu eşti stânca mea, cetatea mea şi eliberatorul meu” şi cu invocaţia:
„Ajută-mă, Doamne, să te iubesc din toată inima!
(RV - A. Lucaci, material
omiletic din 29/30 octombrie 1994, adăugit şi structurat sâmbătă 3 noiembrie
2012).