Lumina lui Dumnezeu în minunea bolţilor sixtine la 500 de ani: rugăciunea papei Benedict XVI în Capela Sixtină

RV 01 nov 2012. Lumea nu este un produs al întunericului, al haosului, al absurdului, dar provine dintr-o inteligenţă, dintr-o libertate, dintr-un act suprem de iubire. Este mesajul care se desprinde de pe frescele Capelei Sixtine în cuvintele papei Benedict XVI care, miercuri seară, la împlinirea a 500 de ani de la inaugurarea boltei lui Michelangelo, a celebrat rugăciunea Primelor Vespere de la solemnitatea Tuturor Sfinţilor, asemeni rugăciunii înălţată de papa Iuliu al II-lea în 1512. Lumina lui Dumnezeu şi geniul lui Michelangelo, a observat Benedict XVI, vorbesc şi omului din al treila mileniu.

Era 31 octombrie 1512. Uimirea care se întipărea pe chipul lui Iuliu al II-lea şi al celor care vedeau pentru prima dată frescele lui Michelangelo de pe bolta Capelei Sixtine, este la fel de pătrunzătoare şi după 500 de ani pentru Benedict XVI şi vizitatorul din orice colţ al pământului.
• "De ce să amintim acest eveniment istorico-artistic într-o celebrare liturgică? Mai întâi, pentru că Sixtina este prin natura sa o aulă liturgică, este Capela Magna a Palatului Apostolic Vatican. Apoi, pentru că operele artistice care o împodobesc, în special ciclurile de fresce, îşi găsesc în liturgie, pentru a spune astfel, ambientul lor vital, contextul în care exprimă cel mai bine întreaga lor frumuseţe, toată bogăţia şi pregnanţa semnificaţiei lor. E ca şi cum, în timpul acţiunii liturgice, toată această simfonie de figuri ar prinde viaţă, în sens desigur spiritual, dar inseparabil şi estetic, pentru că percepţia formei artistice este un act tipic uman, şi ca atare, face să participe simţurile şi spiritul. Cu alte cuvinte, Capela Sixtină, contemplată în rugăciune, este încă şi mai frumoasă, mai autentică, se dezvăluie în toată bogăţia sa".

Dar aici, a reluat Papa, toate răsună în contact cu Cuvântul lui Dumnezeu. Lectura scurtă a rugăciunii Vesperelor, luată din Scrisoarea către Evrei, spune întocmai: "Voi v-aţi apropiat de muntele Sion, de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul ceresc, de zecile de mii de îngeri în sărbătoare" (Evr 12, 22-23). Autorul sacru, a reluat Papa, se adresează creştinilor şi explică faptul că pentru ei s-au împlinit făgăduinţele Vechiului Legământ: o sărbătoare de comuniune care are ca centru pe Dumnezeu şi pe Isus, Mielul jertfit şi înviat (vv. 23-24). Întreaga dinamică de promisiune şi împlinire, noi o avem aici reprezentată în frescele pereţilor lungi, opera marilor pictori din Umbria şi Toscana din a doua jumătate a secolului XV. Şi când textul biblic continuă spunând că noi ne-am apropiat de "adunarea întâilor născuţi înscrişi în ceruri, de Dumnezeu, judecătorul tuturor şi de sufletele celor drepţi duşi la desăvârşire" (v. 23), ochii noştri se înalţă spre Judecata de pe urmă a lui Michelangelo, unde fondul albastru al cerului, reluat pe mantia Fecioarei Maria, conferă lumină de speranţă întregii viziuni, destul de dramatică (...) Cristos răscumpărătorul în centrul (scenei), încununat de Sfinţii săi, şi alături de El, Maria, în rugă de mijlocire, ca şi cum ar dori să îmblânzească înfricoşătoarea judecată".

Dar, a reluat Pontiful, această celebrare este legată mai degrabă de frescele boltei, pe care Michelangelo, la solicitarea lui Iuliu al II-lea, a realizat-o în aproape patru ani, de la 1508 la 1512. "Marele artist, celebru deja pentru capodoperele din sculptură, a înfruntat provocarea de a picta o suprafaţă de peste o mie de metri pătraţi de tencuială, şi ne putem închipui că efectul produs asupra celor care pentru prima oară au văzut-o terminată trebuie să fi fost cu adevărat impresionant. De pe această frescă imensă s-a precipitat în istoria artei italiene şi europene – cum spunea Wölfflin în 1899 printr-o frumoasă şi celebră metaforă – ceva asemănător unui «impetuos torent de munte aducător de fericire şi în acelaşi timp de devastare»: nimic nu a mai rămas ca înainte. Giorgio Vasari, într-un pasaj celebru din opera sa Vieţile, scrie în mod foarte pătrunzător: «această operă a fost şi este cu adevărat lumina artei noastre, care a făcut atât de mult bine şi lumină pentru arta picturii, încât a fost îndeajuns să lumineze lumea»".

Reluarea în diferite forme a cuvântului lumină, a observat Pontiful, redă bine starea sufletească a celor care erau prezenţi la Celebrarea Vesperelor din acel 31 octombrie 1512. Dar, a subliniat Papa, "nu este vorba doar de lumina care vine din folosirea chibzuită a culorii pline de contraste sau de mişcarea care însufleţeşte capodopera lui Michelangelo, ci de ideea care străbate marea boltă: este lumina lui Dumnezeu cea care luminează aceste fresce şi întreaga Capelă Papală".
• "Acea lumină care prin puterea ei învinge haosul şi obscuritatea pentru a dărui viaţa: în creaţie şi în răscumpărare. Şi Capela Sixtină prezintă această istorie de lumină, eliberare, mântuire, vorbeşte despre raportul lui Dumnezeu cu omenirea. Cu bolta genială a lui Michelangelo, privirea este ajutată să reparcurgă mesajul Profeţilor, la care se adaugă Sibilele păgâne în aşteptarea lui Cristos, pînă la începutul a toate: «La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul» (Geneză 1,1). Printr-o intensitate expresivă unică, marele artist îl pictează pe Dumnezeu creatorul, lucrarea sa, puterea sa, pentru a spune în mod vădit că lumea nu este produsul obscurităţii, al haosului, al absurdului, dar provine dintr-o Inteligenţă, dintr-o Libertate, dintr-un act suprem de Iubire. În acea întâlnire dintre degetul lui Dumnezeu şi degetul omului, noi simţim contactul dintre cer şi pământ; în Adam, Dumnezeu intră într-o relaţie nouă cu creaţia sa, omul este în raport direct cu El, este chemat de El, este după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu".

"Douăzeci de ani mai târziu, în Judecata Universală, Michelangelo va încheia marea parabolă a drumului omenirii, ducând privirea spre împlinirea acestei realităţi a lumii şi a omului, la întâlnirea definitivă cu Cristos Judecătorul celor vii şi al celor morţi".

Rugăciunea înălţată în Capela Sixtină, înconjuraţi de istoria drumului lui Dumnezeu alături de om, reprezentat admirabil în frescele care ne stau deasupra şi ne înconjoară, este un îndemn de a aduce laudă, un îndemn de a înălţa spre Dumnezeu creator, răscumpărător şi judecător al celor vii şi al celor morţi, împreună cu toţi Sfinţii din Cer, cuvintele cântării din Apocalips: «Amin. Aleluia! Lăudaţi-l pe Dumnezeul nostru, toţi slujitorii lui, şi voi, cei care vă temeţi de el, mici şi mari! Aleluia! Să ne bucurăm şi să ne veselim, şi să-l preamărim» (19, 4a.5.7a). Amin"

(rv – AD)

Aici, serviciul audio: