Consideraţii omiletice la Duminica a XXX-a de peste an: Şi noi, ca orbul din Ierihon

(RV - 27 octombrie 2012) E Ziua Domnului. O zi oarecare din calendarul vieţii şi totuşi diferită de celelalte prin noutatea imprevizibilă ce se adaugă vârstei fiecărui om din bunăvoinţa lui Dumnezeu, Stăpânul timpului şi al istoriei, mereu acelaşi şi veşnic nou.
1. Sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Duminica din orice anotimp străluceşte de lumina biruinţei lui Cristos asupra păcatului şi a morţii. Această lumină binefăcătoare o percep însă doar cei care trăiesc continuu în prezenţa Domnului, străduindu-se zi de zi să păşească în odihna sa, la fel ca poporul biblic în drum spre Ţara făgăduinţei după eliberarea din robia faraonului şi apoi la întoarcerea din captivitatea babiloniană.
Reuniţi pentru Sfânta Liturghie duminicală mărturisim încă o dată împreună credinţa că „Domnul nostru Isus Cristos a distrus moartea, iar prin evanghelia sa, a dat vieţii o nouă strălucire” (2Tim 1,10b).

Aşadar, „să se bucurie inimile celor care îl caută pe Domnul; alergaţi la Domnul şi la ajutorul lui, căutaţi mereu faţa lui”.

Cu această invitaţie a psalmistului intrăm la Sfânta Liturghie în duminica a XXX-a de peste an. Da, Doamne, „faţa ta o căutăm pribegind pe acest pământ”, de aceea implorăm la rugăciunea zilei: „Dumnezeule atotputernic şi veşnic, te rugăm, sporeşte în noi credinţa, nădejdea şi dragostea şi dă-ne harul să împlinim poruncile tale ca să obţinem fericirea pe care tu ne-ai primis-o prin Cristos Fiul tău”.

2. Toţi la Ierihon. Duminica aceasta ne transpunem cu gândul în Ţara Sfântă, pe urmele lui Isus în drum spre Ierusalim. Întâlnirea are loc la ieşirea din oraşul Ierihon, nume care în ebraică evocă luna, regina nopţii. Este o localitate dintre cele mai vechi din câte se cunosc şi unică în felul ei: o oază de cinci kilometri în diametru, situată în deşert, la circa 250 de metri sub nivelul mării, în profunda vale a râului Iordan; oraş al palmierilor şi trandafirilor, aşezat într-o poziţie strategică, poartă de intrare în vechiul Canaan.

Isus însuşi trecea pe aici urcând în Cetatea sfântă, parcurgând drumul pe unde, potrivit parabolei sale, un om cobora odată de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut în mâinile tâlharilor care l-au jefuit de tot ce avea, lăsându-l aproape mort. N-a fost ajutat de primii trecători, nici de preot nici de levit, ci doar de un străin, de samariteanul milostiv, figură a lui Isus, Bunul Samaritean.

În circumstanţe diferite, Evanghelia duminicii luată de la Sfântul Marcu, povesteşte minunea vindecării unui orb, semn mesianic şi împlinire a profeţiei din cartea Ieremia 31,7-9, astăzi prima lectură: „Pe orbi şi pe şchiopi îi voi întoarce acasă, mângâindu-i”.
Scrie Sfântul Marcu 10, 46-52: „În acel timp, pe când Isus, împreună cu ucenicii săi, ieşea din Ierihon, înconjurat de o mare mulţime, un cerşetor orb, Bartimeu, fiul lui Timeu, şedea pe marginea drumului. Auzind că trece Isus din Nazaret, a început să strige: "Isuse, fiul lui David, fie-ţi milă de mine!" Mulţi se răsteau la el ca să tacă, dar el striga şi mai tare: "Fiul lui David, fie-ţi milă de mine!" Isus s-a oprit şi a zis: "Chemaţi-l". L-au chemat deci pe orb şi i-au spus: "Curaj! Ridică-te, te cheamă!" Orbul şi-a aruncat haina la o parte, a sărit în picioare şi a alergat la Isus. Isus l-a întrebat: "Ce vrei să fac pentru tine?" Orbul i-a răspuns: "Rabbuni, fă-mă să văd!" Isus i-a spus: "Mergi, credinţa ta te-a mântuit". Imediat omul şi-a recăpătat vederea şi l-a urmat pe Isus în drumul său.

3. Două căi de interpretare. Episodul orbului din Ierihon, vindecat de Isus, ca toate povestirile Evangheliei, admite două interpretări. Prima consistă în a lua textul aşa cum este: în acest caz descoperim în povestire milostivirea nemărginită a lui Dumnezeu, care se revelează oamenilor în Isus. A doua interpretare consistă în a ne întreba ce stă în spatele simbolurilor acestei povestiri.

Urmând a doua formă de interpretare, descoperim că orbul din Ierihon care stă şi cerşeşte de-a lungul drumului, este simbolul lui Israel care îl aşteaptă pe Mesia; de fapt, orbul stă la marginea drumului care duce de la Ierihon la templul din Ierusalim, oraşul sfânt în care se va arăta Mesia.

Notăm că evanghelistul Marcu, care ne-a însoţit în duminicile acestui an, plasează dinadins minunile săvârşite de Isus în prima parte a Evangheliei, în scopul de a-i conduce pe ascultători la mărturisirea credinţei în dumnezeirea lui Isus. Şi doar apoi, descrie eforturile, strădaniile depuse pentru a-i educa şi pregăti pe ucenici să înţeleagă bine şi corect sensul mesianismului lui Isus caracterizat prin cruce. Episodul vindecării orbului Bartimeu este descris în această parte a cărţii, dedicată prezentării cerinţelor pe care le comportă urmarea lui Isus.
În faţa neputinţei ucenicilor de a înţelege şi accepta faptul că Mesia trebuia să sufere, în faţa cererilor avansate de doi dintre ei de a ocupa locuri de onoare în împărăţia imaginată ca o restaurare a dinastiei davidice, evanghelistul Marcu plasează credinţa şi cererea unui sărman orb, care stătea la marginea drumului, pus acolo de către ai săi...Acest orb, este singurul care a reuşit să vadă cine este cu adevărat Isus; singurul care a ştiut să ceară ceea ce numai Isus putea să-i ofere în drumul său spre Ierusalim: "Rabbuni, fă-mă să văd!"

4. Orbul, Marcu şi noi. În spatele orbului din Ierihon se poate descoperi însăşi persoana evanghelistului care vrea să spună cititorilor: „Într-o zi eram şi eu ca acest orb aşezat la marginea drumului şi cerşind. Apoi, a trecut Isus, şi acum văd. Şi ceea ce cred despre Isus, v-am scris în Evanghelia mea. În cartea pe care o aveţi în mână, se aude strigătul credinţei mele”.

Marcu speră ca fiecare dintre cititorii săi, şi noi printre ei, după ce am citit sau ascultat ceea ce a scris despre Isus, să putem spune: „Mulţumesc, Doamne, pentru că mi-ai dat vederea, m-ai luminat! Credeam că ştiu tot despre Dumnezeu, despre lume, despre mine însumi. În realitate însă eram învăluit în negură, într-o beznă mai întunecată decât cea a orbului. Şi, uneori aveam chiar pretenţia că sunt lumină şi călăuză pentru alţii”.

Acesta este scopul pentru care Marcu şi ceilalţi evanghelişti au scris evangheliile lor: pentru a-i conduce pe oameni, mai întâi la credinţa în Isus, singurul răscumpărător al omului şi apoi la rugăciune, la invocarea numelui lui Isus şi abandonarea în mâinile lui Dumnezeu. Ei ştiu că, dacă cineva se opreşte la a crede în Isus fără ca apoi să-l invoce cu toate puterile cum a făcut orbul din Ierihon, nu va fi mântuit. Rugăciunea este împlinirea şi încununarea credinţei.

5. Taci, îi spuneau. Se răsteau la el ca să tacă, dar el striga şi mai tare, Isuse fiul David, fie-ţi milă de mine! Zgomotul mulţimii, cei ce se reped asupra lui, nu reuşesc să înăbuşe strigătul unui sărman cerşetor. Un om care strigă necontenit. Să remarcăm bine derularea faptelor.
Un orb se îndârjeşte, stăruie fără a ţine seama de cei din jur, în cererea sa. Ai milă de mine, miluieşte-mă!

Sănătoşii, cei care nu au nevoie de medic, se simt deranjaţi şi caută pe toate căile să-l facă să tacă.
Aşa se întâmplă, cât timp cineva se roagă în privat, nu deranjează pe nimeni şi nu va fi deranjat. Dar dacă începe să o facă în public, se va spune că tulbură liniştea şi atunci poate declanşa un uragan de critici în jurul său.

Sărmanul infirm, neluând în seamă reproşurile, strigă şi mai tare, iar strigătul său ajunge la urechile lui Isus care se opreşte din mers şi îl cheamă la sine. Chemat de învăţător, Bartimeu aruncă mantia, şi ştim ce însemna această îmbrăcăminte pentru un evreu. Era ca şi cum ar fi lăsat tot ce-l putea apăra de arşiţa soarelui şi de frigul nopţii.

Credinţa sa face minuni: Credinţa ta te-a mântuit! Iar orbul care şi-a căpătat vederea a început imediat să-l urmeze pe Isus în drumul său. Notăm bine: stătea la marginea drumului ce duce la Ierusalim, iar acum păşeşte pe drum în urma lui Isus. Care drum? Drumul care duce de la Ierihon la Ierusalium, până sus pe Calvar.

6. Doamne miluieşte - Kyrie eleison! Examinând textul cu atenţie, am putea distinge şapte momente preţioase pentru o meditaţie duminicală. Fireşte, intenţia evanghelistului nu este aceea de a face un reportaj ci de a da Vestea cea Bună a mântuirii. S-a întipărit bine în mintea noastră acel cuvânt eficace care pătrunde şi ajunge la inima lui Dumnezeu Ai milă de mine - Doamne, miluieşte-ne, Kyrie eleison!, atât de îndrăgit de toate generaţiile de creştin, şi vechi ca şi Biblia.

Strigătul Bisericii la începutul fiecărei Sfinte Liturghii, indică poziţia justă a credincioşilor în relaţia cu Dumnezeu. Este poziţia orbului din Ierihon, a lui Bartimeu, precum şi a vameşului care îşi bătea pieptul în locul din urmă al templului; „Ai milă de mine, păcătosul!”

Invocaţia rezumă cererile psalmilor pe care Biserica îi recită zi şi noapte, în numele umanităţii întregi răzbind prin întunericul nopţii spre lumina zilei Domnului.

Este un strigăt ce deranjează pe cei fără griji, şi ştim că orice infirm deranjează prin însăşi prezenţa sa la sărbătoare. Iar aceşti lipsiţi de griji, nepăsători, îi întâlnim între noi şi în afara noastră, iar uneori. poate, noi înşine le luăm locul. Reacţia omului de credinţă este să strige şi mai tare, fără multe explicaţii, fără a ţine seama de ce vor zice alţii. Nu trebuie să se ruşineze. Face parte şi aceasta din noua evanghelizare în Anul Credinţei. Avertiza scriitorul dizident rus Aleksandr Soljeniţân în discursul ţinut în 1983 la primirea premiului Templeton: „Când omul se desprinde de mâna caldă a lui Dumnezeu, atunci pentru el înseamnă sfârşitul!”

7. Omul vindecat devine ucenic. Şi cuvântul Domnului nu va întârzia. După o bună mărturisire, după un act de căinţă sinceră izvorâtă din adâncul inimii, ajunge şi la noi în mod negreşit cuvântul care face să ne ridicăm, să înviem cu Cristos: „Ridică-te, te cheamă!”

Urmează atunci aproape firesc detaşarea de tot ce ar putea constitui o piatră de poticnire în urmarea lui Cristos: Orbul şi-a aruncat mantia la o parte, a sărit în picioare, a alergat la Isus, l-a urmat în drumul său. Aşa este. Omul vindecat devine ucenic. Înseamnă că în duminica floriilor, la intrarea lui Isus în Ierusalim s-a aflat şi orbul din Ierihon.

Stând la marginea drumului, ca orbul din Ierihon, atâţi oameni apelează la mila trecătorilor. Uneori primesc în mâna întinsă o pomană ce nu reuşeşte să-i îndestuleze. Alţii cerşesc fără să-şi dea seama. Se întreabă chinuitor: Ce rost are viaţa, pentru ce atâta durere, ce sens are moartea? Toţi vrem să ştim cine suntem, pentru ce atâta sudoare şi nelinişte pe drumul vieţii, atât praf şi întuneric. Iar când reuşim să descoperim un drum, începem de la capăt să ne întrebăm: unde duce, încotro ne îndreptăm? Din cauza orbirii lăuntrice nu ştim să descifrăm indicatoarele, semnele timpurilor, nu distingem culorile, nu vedem semnalele.

Atâta vreme cât suntem orbi lăuntric, nu rămâne decât să strigăm „Doamne, fă-mă să văd, să văd din nou”, repetând rugăciunea inimii: „Doamne, Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”

Şi Domnul nu va trece mai departe, se va opri din mers, ne va chema la sine ca pe orbul din Ierihon, sau, tot pe acel drum, se va apropia de noi ca Bunul Samaritean. Şi vom căpăta vederea, lumina interioară şi odihna Zilei Domnului.


(RV - A. Lucaci, material omiletic din 22/23 octombrie 1994, revăzut şi structurat sâmbătă 27 octombrie 2012)


Aici, versiunea audio: