Consideraţii omiletice la Duminica a XXIX-a de peste an, B: Pe urmele lui Cristos, slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu

(RV - 20 octombrie 2012) E Ziua Domnului. Suntem în Anul Credinţei proclamat de Benedict al XVI-lea pentru a marca 50 de ani de la deschiderea Conciliului Vatican II şi 20 de ani de la publicarea, ca rod al Conciliului, a Catehismului Bisericii Catolice care învaţă: „celebrarea duminicală a Zilei şi a Euharistiei Domnului este în centrul vieţii Bisericii. Duminica, în care, în numele tradiţiei apostolice, este celebrat Misterul pascal, trebuie respectată în Biserica întreagă ca principala zi de sărbătoare de poruncă” (n. 2177).
Este ziua adunării liturgice în care noi creştinii ne reunim în biserici pentru ca „ascultând împreună cuvântul lui Dumnezeu şi participând la aceeaşi masă a Pâinii euharistice să ne amintim de Patima, Moartea şi Glorificarea Domnului Isus şi să-i mulţumim lui Dumnezeu care ne-a renăscut la o speranţă vie prin Învierea lui Cristos din morţi” (Cf SC 106; 1Pt 1,3).

1. Purtaţi pe aripi de vulutur. Ajunşi înaintea altarului, în cântarea intrării din Psalmul 16 spuneam în rugăciunea către Dumnezeu în convingerea că strigarea noastră ajunge la el prin Cristos în Duhul Sfânt: „Pleacă-ţi urechea spre mine, ascultă cuvintele mele; păzeşte-mă ca pe lumina ochilor; adăposteşte-mă la umbra aripilor tale!” (vv.6 şi 8).

Este strigătul omului credincios aflat într-o situaţie dramatică din cauza atacurilor înverşunate ale adversarilor, comparaţi cu nişte fiare înfometate. Invocaţia psalmistului evocă ieşirea Israelului din Egipt, protejat de Dumnezeu ca „pupila ochilor” şi pus la adăpost sub aripile heruvimilor de pe arca legământului sau purtat de Domnul pe aripi de vultur aşa cum cântă cartea Deuteronomului.

Dar omul nevinovat, acuzat pe nedrept de rău-voitori, se roagă cu încredere căci ştie din Psalmul 32, astăzi responsorial, că „Ochii Domnului sunt îndreptaţi peste cei care se tem de el, spre cei care nădăjduiesc în mila lui, ca să-i scape de la moarte şi să-i hrănească în timp de foame”.

2. Acordarea cu voinţa lui Dumnezeu. Marea cerere a credincioşilor reuniţi duminica aceasta la Sfânta Liturghie este formulată în rugăciunea colecta care adună ca într-un mănunchi rugile tuturor celor prezenţi:
„Dumnezeule atotputernic şi veşnic, dă-ne, te rugăm, harul să voim întotdeauna ceea ce voieşti tu şi să-ţi slujim necontenit cu o inimă neîmpărţită”.

A voi ceea ce voieşte Dumnezeu. Această acordare a voinţei noastre cu voinţa lui Dumnezeu este esenţială pentru trăirea creştină. Ea a intrat în rugăciunea de dimineaţă a creştinilor ca o promisiune reînnoită zilnic: „Voiesc ceea ce voieşti Tu, voiesc pentru că voieşti Tu, voiesc cum voieşti Tu, voiesc cât timp voieşti Tu”.
Şi a apoi slujirea lui Dumnezeu cu inima neîmpărţită asemenea lui Isus care a spus: „Mâncarea mea este să fac voia celui care m-a trimis” (In 4,34).

3. Răscumpărarea celor mulţi. Ascultarea şi slujirea definesc întreaga viaţă a lui Isus, iar ucenicii sunt invitaţi să păşească pe calea trasată de Învăţătorul lor care i-a chemat: „Căci Fiul Omului n-a venit să fie servit, ci ca să servească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi" ( Mc 10,45).

Este concluzia pericopei evanghelice din această duminică, o afirmaţie dintre cel mai importante din toată Evanghelia. Alături de cuvintele rostite mai târziu, la cina cea de taină „Acesta este sângele meu, al legii celei noi, care pentru mulţi se varsă”, este singurul loc în care Isus anunţă motivul morţii sale violente: răscumpărarea oamenilor.

„Fiul Omului n-a venit să fie servit, ci ca să servească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi", este fraza care exprimă cel mai bine ce gândea Isus despre sine, sau care era conştiinţa de sine în timp ce se îndrepta spre Ierusalim. Ştie că cele ce urmau să i se întâmple acolo din partea oamenilor, în acea conjunctură de ostilitate şi refuz, corespund voinţei Tatălui, implică moartea, dar va sfârşi în viaţă: va învia.

Înainte de a treia anunţare a morţii şi învierii lui Isus, evanghelistul Marcu notează că „Erau pe drum, urcând spre Ierusalim iar Isus mergea înaintea lor. Ei erau uimiţi, iar cei care veneau în urmă erau cuprinşi de teamă. Luându-i din nou pe cei doisprezece, a început să le vorbească despre cele ce aveau să se întâmple” (Mc 10,32).

Isus este conştient de rostul drumului la Ierusalim şi îl acceptă de bună voie ştiind că va fi dat pe mâna arhiereilor, a cărturarilor care îl vor condamna la moarte şi-l vor da pe mâna păgânilor. Aceştia îşi vor bate joc de el, scuipându-l, biciuindu-l şi el va muri, dar după trei zile va învia.

4. Isus, Slujitorul suferind. Imaginea lui Isus care merge înaintea ucenicilor nu este numai cea a păstorului care îşi conduce turma şi nici cea a păstorului care va fi dat pe mâna potrivnicilor şi a ocupanţilor păgâni, ci aceea a Slujitorului care se dă de bunăvoie, aşa cum spunem la Sfânta Liturghie în a doua rugăciune euharistică la începutul consacrării: „El, dându-se de bunăvoie spre pătimire”.

Se împlinesc astfel oracolele din cartea profetului Isaia despre slujitorul suferind (42,1-9; 49,1-7; 50,4-9a; 52,13-53,12) din care Liturghia duminicală propune în prima lectură al patrulea cânt.
Citire din cartea profetului Isaia 53,10-11: Domnul a voit să-l zdrobească pe servitorul său prin suferinţă. Dar dacă îşi va da viaţa ca ispăşire pentru păcate, îşi va vedea urmaşii, îşi va prelungi zilele şi voinţa Domnului se va împlini prin el. După ce sufletul său va fi trecut prin suferinţe, el va vedea lumina şi această lumină îl va copleşi de bucurie. Prin suferinţele sale, cel drept, servitorul meu, va îndreptăţi mulţimile; va lua asupra sa fărădelegile lor.

Slujitorul a primit o chemare specială de la Dumnezeu şi s-a dedicat trup şi suflet în slujba Domnului ca martor al adevărului divin, suportând suferinţe şi sacrificând propria viaţă pentru alţii. „Dispreţuit era cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, dispreţuit şi nebăgat în seamă, dar el a luat asupra sa durerile noastre şi cu suferinţele noastre s-a împovărat; străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile lui noi toţi am fost vindecaţi…ca un miel spre înjunghiere s-a dus şi ca o oaie fără glas înaintea celor care o tund, aşa nu şi-a deschis gura…Viaţa lui s-a luat de pe pământ.

5. Cine era acest servitor în suferinţă? Poporul lui Israel, întreaga omenire, Mesia cel aşteptat să vină? Două lucruri sunt clare: acest om avea să bea până la capăt paharul suferinţei umane; în al doilea rând’, în el suferinţa avea un sens. Nu era o durere absurdă, fără a şti pentru ce şi pentru cine, ci o suferinţă rodnică, fecundă care se va transforma în lumină eliberatoare, în preţ de răscumpărare şi mântuire pentru mulţi.

În acest context de profeţie şi de împlinire a ei, adică între confruntarea dintre figura slujitorului lui Dumnezeu şi Isus din Nazaret, se vădeşte adevărata identitate a lui Cristos şi capătă formă anunţul fundamental creştin. Isus din Nazaret este Mesia suferind care în misterul său pascal de ascultare din iubire a răscumpărat lumea.

Este unul din cele şase adevăruri de crezut pe care fiecare creştin trebuie să le ştie într-un mod deosebit: 4. A doua persoana dumnezeiască s-a făcut om pentru ca prin moartea sa pe cruce să răscumpere pe oameni şi în veci să-i mântuiască.

Citim în Scrisoarea către Evrei 4,14-16, azi lectura a doua. În Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, avem un mare preot care a străbătut cerurile; să ţinem, prin urmare, cu tărie credinţa pe care o mărturisim. Noi nu avem un mare preot care să nu poată suferi împreună cu noi slăbiciunile noastre, căci el a fost încercat în toate, asemenea nouă, afară de păcat.

Glorificat la dreapta Tatălui el îşi continuă slujirea faţă de cei mulţi, capabil să înţeleagă slăbiciunile noastre: el mijloceşte pentru noi la Dumnezeu Tatăl, chemându-ne fără încetare să înţelegem şi noi slăbiciunile fraţilor noştri şi să ne dedicăm cu toată iubirea slujirii lor. În acest sens, zilnic Să ne apropiem deci cu încredere de tronul harului, ca să dobândim îndurare şi să primim har spre ajutor la vreme potrivită (v.16).

6. Servire Deo, regnare est. Numai cu harul său vom înţelege calea regească deschisă de Mântuitorul Isus, şi anume că servire Deo, regnare est - a-l sluji pe Dumnezeu înseamnă a domni împreună cu Isus în slavă.

Nu gândeau astfel apostolii, căci, în drum spre Ierusalim, îndată după a treia vestire a morţii şi învierii lui Isus, demonstrează că sunt încă stăpâniţi de setea ocupării primului loc, de setea de putere ca putere, nu ca slujire, înţeleasă ca dăruire de sine pentru alţii până la jertfirea întregii vieţi, după stilul lui Isus.

Câte este de greu a-l urma pe Isus, a se face Slujitor asemenea lui.

Evanghelia este de la Marcu 10, 35-45: În acel timp, Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu, s-au apropiat de Isus şi i-au spus: "Învăţătorule, am vrea să ne împlineşti o rugăminte". El le-a zis: "Ce aţi vrea să fac pentru voi?" Ei i-au răspuns: "Dispune ca noi să stăm unul la dreapta ta şi altul la stânga ta, atunci când vei veni în mărire. Isus le-a zis: "Nu ştiţi ce cereţi.

Asemenea lui Isus, cei doi privesc, în speranţă, la mărirea ce va urma. Vor să discute despre situaţia când Fiul Omului va fi încununat de glorie şi va avea putere alături de Dumnezeu. Deci, ei nu cer privilegii pe pământ, vor să fie primii în cer, unde, pentru faptul de a fi părăsit toate, şi-au procurat o comoară în cer (Mc 10, 21.28). Acolo vor să stea alături de Isus glorios, unul la dreapta şi altul la stânga.

Atunci Isus le pune o întrebare pentru a testa cât sunt de dispuşi să se lase antrenaţi în destinul său de moarte. „Puteţi să beţi paharul pe care îl voi bea eu şi să primiţi botezul pe care îl voi primi eu?" Ei i-au răspuns: "Putem!" Isus le-a zis: "Paharul pe care îl voi bea eu îl veţi bea şi voi şi botezul pe care îl voi primi eu îl veţi primi şi voi” .

Desigur, pentru ascultătorul creştin care participă la Sfânta Liturghie, paharul menţionat este cel al mântuirii, care este însă rod al martirajului pe care adevăratul martor al lui Dumnezeu l-a acceptat de bunăvoie pentru a fi credincios misiunii sale de mântuire, încredinţată de Tatăl. Ideea de suferinţă mortală nu este exclusă nici de cuvântul „pahar, şi cu atât mai puţin de termenul „botez”.

Cele două imagini se completează reciproc şi comportă fermitatea care este necesară dreptului suferind în înfruntarea unei morţi injuste.

Isus este dispus la aceasta, dar cât sunt de dispuşi Iacob şi Ioan? Isus ştie că sunt sinceri, chiar dacă apoi în timpul patimii lui Isus vor fugi şi profetizând anunţă viitorul lor martiraj.

7. Ordinea ierarhică din cer. Revenind la cererea iniţială a celor doi, Isus răspunde evaziv: „Dar eu nu pot dispune ca cineva să şadă la dreapta sau la stânga mea, pentru că aceste locuri sunt ale acelora pentru care au fost pregătite" (Mc 10,40).

Slava cerească nu poate fi concepută în stilul acestei lumi. Dumnezeu nu este părtinitor. Cine se lasă antrenat în destinul Fiului, va avea viaţa şi aceasta este egală pentru toţi. Locul pe care fiecare îl ocupă este cel mai invidiabil. Important este să ajungem la el. Şi numai Isus ne arată calea.

Ceilalţi zece s-au mâniat pentru că şi pe ei îi interesa ordinea ierarhică aici pe pământ ca şi dincolo. Isus în schimb ne învaţă cum să trăim aici pentru ca să ajungem acolo. De aceea le spune tuturor să nu se poarte ca cei care se cred mari.
Continuă evanghelistul Marcu:
Ceilalţi zece au auzit şi au fost cuprinşi de indignare din cauza lui Iacob şi Ioan. Isus i-a chemat şi le-a spus: "Voi ştiţi, conducătorii îşi subjugă popoarele; cei mari îşi fac simţită puterea. Dar între voi să nu fie aşa. Dimpotrivă, cel care vrea să fie mare între voi să fie servitorul vostru; cel care vrea să fie primul între voi să fie sclavul tuturor.

Deci între noi creştinii să nu fie aşa, nici în Biserică, nici în societate. Ci trebuie să imităm pe Fiul Omului care „n-a venit să fie servit, ci ca să servească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi".

În încheiere, încă o dată rugăciunea zilei: „Dumnezeule atotputernic şi veşnic, dă-ne, te rugăm, harul să voim întotdeauna ceea ce voieşti tu şi să-ţi slujim necontenit cu o inimă neîmpărţită”.

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 15/16 octombrie 1994, revăzut în 18/19 octombrie 1997, adăugit şi structurat sâmbătă 20 octombrie 2012)

Aici, versiunea audio: