Consideraţii omiletice la Duminica a XXVIII-a din Timpul de peste an, B: Bogăţiile, mare piatră de poticneală pe calea vieţii

(RV - 13 octombrie 2012) E Ziua Domnului! Prima Duminică din Anul Credinţei 2012-2013. E ziua Domnului peste tot pământul şi pentru întreaga fire: zi născută din odihna Creatorului satisfăcut de lucrarea cuvântului său; zi reînnoită de lumina bucuriei învierii lui Cristos din morţi, speranţa noastră; zi aprinsă de văpaia de iubire a Duhului Sfânt, Domnul şi de viaţă Dătătorul.
Nevoia primenirii sufletului conduce paşii fiecărui creştin spre lăcaşurile de rugăciune şi de întâlnire cu semenii înaintea lui Dumnezeu.
1. La masa Cuvântului. Fiecare duminică aduce cu sine noi daruri sfinţitoare. Textele biblice propuse la fiecare Sfântă Liturghie, considerate cu grijă şi strânse ca firimiturile după minunea înmulţirii pâinilor săvârşită de Isus, purifică mintea de gândurile apăsătoare şi înveselesc inima cu bucurie şi pace.
Totul e cuprins deja în salutul preotului adresat la începutul Sfintei Liturghii: „Harul Domnului nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi!” (2Cor 13,13).

Antifonul intrării preia câteva versete din Psalmul 129, „De profundis”, care începe cu cuvintele „Dintru adâncuri am strigat către Tine Doamne”. Împreună cu psalmistul ne încredem în bunăvoinţa lui Dumnezeu care se apleacă iubitor asupra noastră cu darul milostivirii: „Dacă te-ai uita la fărădelegi Doamne, Doamne, cine ar mai putea rămâne în viaţă! Dar la Tine aflăm iertare, Dumnezeul lui Israel”.

La rugăciunea zilei cerem lui Dumnezeu să ne păstreze în harul sfinţitor, să creştem constant în el până la atingerea omului desăvârşit, creat după chipul şi asemănarea sa şi renăscut la o viaţă nouă din apă şi Duh Sfânt. Cerem ca harul lucrător să preceadă toate faptele noastre, inspirându-le şi însoţindu-le necontenit ca să nu încetăm niciodată de a face binele.
Şi cine se roagă, îşi deschide fiinţa spre cer, lăsându-se luminat de soarele vieţii şi instruit de înţelepciunea dumnezeiască.

Lecturile biblice de la Liturghia acestei duminici oferă mai multe subiecte de meditaţie precum urmarea lui Cristos, valoarea detaşării de bunurile vremelnice, riscul bogăţiilor, valoarea înţelepciunii şi puterea cuvântului lui Dumnezeu.
Pare centrală tema bogăţiilor şi în general a raportului nostru cu bunurile vremelnice, ca cea mai mare piatră de poticneală pe calea vieţii.

2. Darul priceperii şi al înţelepciunii. Deja Vechiul Testament învaţă că valorile esenţiale la care omul trebuie să aspire sunt priceperea şi înţelepciunea. Acestea nu sunt o descoperire a omului ci daruri ale lui Dumnezeu ce trebuie căutate în reculegere şi implorate în rugăciune. Prin ele omul ajunge la atitudinea justă în relaţia cu Dumnezeu şi cu lumea înconjurătoare.
Averile, bogăţiile i-au ademenit întotdeauna pe oameni absorbindu-le întreaga preocupare şi constituindu-se în obstacole serioase pe calea împărăţiei lui Dumnezeu. Altele sunt valorile ce trebuie să ocupe primul loc în viaţa unui om: sunt înţelepciunea şi cuvântul lui Dumnezeu.

Prima lectură este luată din cartea Înţelepciunii c.7: „Lui Dumnezeu m-am rugat şi mi s-a dat pricepere; l-am implorat şi Duhul înţelepciunii s-a coborât asupra mea” (v.7).
Darul lui Dumnezeu presupune din partea noastră o alegere precisă, o preferinţă.

Continuă autorul sacru: „Am ţinut la înţelepciune mai mult decât la tronuri şi sceptre, în comparaţie cu ea, bogăţiile le-am socotit de nimic. N-am pus alături de ea nici pietrele cele mai scumpe, fiindcă tot aurul din lume, pe lângă ea nu e decât nisip, iar argintul mi se pare noroi înaintea ei. Am preţuit înţelepciunea mai mult decât sănătatea şi frumuseţea; am pus-o chiar înaintea luminii, fiindcă strălucirea ei nu se stinge niciodată”.
Şi conclude: „Împreună cu ea mi-au venit bunurile şi prin mâinile ei bogăţii nenumărate” (v.11).

Fragmentul din cartea Înţelepciunii se aseamănă mult cu rugăciunea regelui Solomon din cartea întâia a Regilor: „Dăruieşte-i aşadar robului tău inimă pricepută, ca să asculte şi să judece pe poporul tău şi să deosebească ce este bine şi ce este rău”. Şi i-a plăcut lui Dumnezeu că Solomon nu a cerut sănătate, nici bogăţii, nici viaţă lungă, nici sufletele duşmanilor ci o inimă pricepută: docilitate în ascultarea Cuvântului, capacitatea de a face dreptate altora spre binele şi fericirea lor; înţelegerea vieţii şi a lumii înconjurătoare din perspectiva finală, adică a drumului încheiat.

Ceea ce am ascultat este „Cuvântul Domnului” pe care noi credincioşii îl primim cu recunoştinţă, de aceea, încheiată lectura, răspundem: „Mulţumim lui Dumnezeu”.

3. Înţelepciunea inimii. Suntem în faţa a ceea ce Psalmul 89/90, astăzi responsorial, numeşte „sapientia cordis - înţelepciunea inimii”. O înţelepciune care ne învaţă să numărăm nu bunurile, averile, banii, ci zilele vieţii, adică să evaluăm orice lucru nu în funcţie de cantitate ci de sensul şi importanţa lui pentru ţinta vieţii. „Învaţă-ne să nu uităm cât de puţine sunt zilele noastre, ca să ajungem la gânduri înţelepte”.

E vorba de mai multă pricepere, mai mult echilibru şi bun simţ, decât bani şi bogăţii.

E nevoie nu atât de a acumula cât de a profita, una câte una, de zilele ce ne sunt dăruite. Iar orice zi a pelerinajului nostru pe pământ este un dar mereu nou al lui Dumnezeu.

4. Un cuvânt exigent. Despre „Cuvântul Domnului” vorbeşte autorul Scrisorii către evrei în extrasul propus la Liturghie pentru lectura a doua. Nu este un cuvânt stins, decorativ, simplu obiect de studiu şi de posesie, un cuvânt inofensiv, adormit. Nu este un cuvânt pe care-l studiem şi îl controlăm, ci unul care ne studiază, ne controlează, ne instruieşte, ne purifică, taie şi judecă.
Citim la Evrei 4,12-13: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu, plin de putere şi mai asacuţit decât o sabie cu două tăişuri; el pătrunde pânã în adâncul sufletului, pânã la încheieturile şi mãduva oaselor, judecã sentimentele şi gândurile inimii. Nici o creaturã nu se poate ascunde de el, ci toate rămân goale în ochii lui, urmărite de privirea Aceluia, în faţa cãruia vom da cont de toate”. Iatã cât de exigent este cuvântul lui Dumnezeu pentru cine vrea sã-l asculte, să-l primească şi să-l pună în practică.

O concluzie: Nu noi studiem cuvântul ci el ne studiază, ne explorează, ne descoperă limitele, slăbiciunile, poate viciile. Nu ne servim de el pentru camuflare ci pentru a scoate la iveală din cămările ascunse contradicţiile, ipocrizia, şi a deveni conţştienţi de responsabilităţile noastre, expunându-ne privirii lui Dumnezeu şi luminii sale tămăduitoare.

Pentru noi creştinii, înţelepciunea lui Dumnezeu se vădeşte în cuvântul care a răsunat odinioară în multe rânduri şi în multe chipuri prin proroci şi care în cele din urmă s-a făcut trup şi a locuit între noi: este Domnul nostru Isus Cristos.

Astfel am ajuns la Evanghelia duminicii, luată de la Sfântul Marcu 10,17-27: „Pe când Isus era gata să plece la drum, a alergat la el un om, a căzut în genunchi înaintea lui şi l-a întrebat: "Învăţătorule bun, ce trebuie să fac pentru ca să moştenesc viaţa veşnică?" Isus i-a răspuns: "Pentru ce mă numeşti bun? Nimeni nu este bun decât unul singur: Dumnezeu! Cunoşti poruncile: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu dai mărturie falsă, să nu înşeli pe nimeni, cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta!" El i-a răspuns: "Învăţătorule, toate aceste porunci le-am păzit din tinereţe".

Continuă evanghelistul: „Atunci Isus, fixându-l cu privirea, l-a îndrăgit şi i-a spus: "Un singur lucru îţi mai lipseşte: Mergi, vinde tot ce ai, împarte la săraci şi vei avea comoară în cer; apoi vino şi urmează-mă!" Dar la auzul acestor cuvinte, el s-a întristat şi a plecat mâhnit, căci avea multe bogăţii.

Isus s-a uitat împrejur şi a zis ucenicilor săi: "Cât de greu va fi pentru cei care au bogăţii să intre în împărăţia lui Dumnezeu!" Ucenicii au rămas uimiţi de cuvintele lui. Dar Isus a luat cuvântul din nou şi le-a zis: "Copiii mei, cât de greu se intră în împărăţia lui Dumnezeu! Mai uşor este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu". Ucenicii au rămas şi mai uimiţi şi au zis unii către alţii: "Atunci cine se mai poate mântui?" Isus s-a uitat la ei şi le-a răspuns: "Lucrul acesta este cu neputinţă pentru oameni, dar nu pentru Dumnezeu. Căci pentru Dumnezeu toate sunt cu putinţă".

5. Viaţa veşnică este un dar ca orice moştenire. „Ce trebuie să fac pentru ca să moştenesc viaţa veşnică?" O întrebare precisă. Cel care vorbeşte este un credincios, unul care crede în înviere şi în viaţa viitoare cu Dumnezeu, unul care vrea să o dobândească. Dar este şi unul care nu o consideră ca un dar gratuit al lui Dumnezeu, cum, de fapt, este orice moştenire. El vrea să o merite.

Dar nici ucenicii nu reuşesc să înţeleagă în ce mod bogăţia poate fi o piedică pe drumul care duce la viaţa veşnică. Cred că bogăţia este un dar a lui Dumnezeu şi un semn al bunăvoinţei sale; cred că a fi bogaţi poate permite unei persoane o adoraţie mai senină a lui Dumnezeu, mai multe pomeni şi mai ales mai multe oferte votive pentru templu - korbán -, oferte meritorii de viaţă veşnică.

6. Bogăţiile, piedică pe calea vieţii. Isus nu condamnă bogăţiile dar îi avertizează pe ucenici că acestea pot absorbi omul în totalitate, pot căpăta personalitate, pot deveni adevăraţi idoli. Căci unde este comoara ta, acolo îi este şi inima. Şi nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Lui Dumnezeu şi mamonei. Aşadar: dezlipire, detaşare, renunţare încurajaţi de cuvântul lui Isus: „Căci nu este nimeni dintre cei care au lăsat casă, fraţi, surori, mamă, tată, copii sau ogoare pentru numele meu şi pentru evanghelie care să nu primească, în lumea aceasta, de o sută de ori mai mult…dar nu fără prigoane…iar în lumea viitoare viaţa veşnică”.

Cheia de înţelegere a întregii pericope stă în faptul că Isus se pronunţă împotriva mentalităţii religioase potrivit căreia omul acumulează credite în faţa lui Dumnezeu prin săvârşirea de fapte bune. Piosului israelit care vrea să moştenească viaţa veşnică, sau cum obişnuim să spunem „să-şi mântuiască sufletul”, Isus îi recomandă calea Evangheliei, la fel ca celorlalţi ucenici, la fel ca apostolilor. Care? L-a întrebat probabil piosul evreu. Şi Isus îi răspunde răspicat: „Trebuie să laşi bogăţiile şi să le dai săracilor”. Se curmă astfel din rădăcină acea atitudine interioară care ne face să credem că cine observă regulile religiei sale este la locul său, unul care crede sincer în Dumnezeu.

La răspunsul lui Isus „Mergi, vinde tot ce ai şi împarte la săraci”, tânărul a devenit palid, s-a întunecat la faţă de întristare şi a plecat mâhnit „căci avea multe bunuri” (v.22).

7. Dumnezeu salvează. Isus nu vrea să-i descurajeze pe ucenici în săvârşirea faptelor bune. El însuşi a învăţat că vom fi judecaţi după faptele de milostivire făcute pentru cei săraci, bolnavi, marginalizaţi (Mt 25,31-46). Însă vrea să spună că faptele umane, chiar cele mai sfinte, nu sunt niciodată desăvârşite şi că ele singure nu reuşesc să ducă la mântuire. Ba chiar pot să-l piardă pe om dacă îl fac să creadă că datorită lor acumulează credite în faţa lui Dumnezeu.

Mântuirea este un dar gratuit a lui Dumnezeu ce nu poate fi meritată. Numai când primim Evanghelia şi suntem în starea harului, atunci ceea ce facem duce la viţa veşnică. De fapt, se vorbeşte în mod impropriu despre merite, căci în realitate se păşeşte spre viaţă întrucât susţinuţi de forţa lui Dumnezeu care este în noi.
Adevăr de crezut: Harul lui Dumnezeu este trebuincios pentru mântuirea omului.

8. Ce ne lipseşte? Dacă voim să ştim ce ne lipseşte, trebuie să ne punem sub privirea întrebătoare a lui Isus care ne face să descoperim eventualul gol din noi creat de idolii bunurilor vremelnice. Numai fixaţi de privirea sa iubitoare vom deveni conştienţi cu adevărat că ne lipseşte un singur lucru, unicul necesar.

După ce a fost refuzat de tânărul pe care fixându-l cu privirea, îl îndrăgise, Isus s-a uitat împrejur şi a zis ucenicilor uimiţi de cuvintele sale: "Copiii mei, cât de greu se intră în împărăţia lui Dumnezeu!"

Alianţa neprevăzută dintre un om bogat şi persoane de condiţie socială modestă, între un pios israelit şi apostolii lui Isus, scoate în evidenţă faptul că fascinaţia, ademenirea bogăţiei este prezentă în orice strat social şi în orice instituţie religioasă. Face să se creadă că slujirea lui Dumnezeu poate sta liniştită împreună cu bogăţia. Gândul lui Isus este exact opusul aceste idei: „Mai uşor este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu”. Lucrurile nu-l salvează pe om, dar îi dau doar iluzia şi de aceea provoacă dezamăgiri, însă cine îşi pune încrederea în Domnul nu va fi dat de ruşine.

La cuvintele lui Isus, ucenicii au rămas şi mai uimiţi şi au zis unii către alţii: "Atunci cine se mai poate mântui?" Isus s-a uitat la ei şi le-a răspuns: "Lucrul acesta este cu neputinţă pentru oameni, dar nu pentru Dumnezeu. Căci pentru Dumnezeu toate sunt cu putinţă".

Încheiem cu invocaţia psalmistului: „Învaţă-ne, Doamne, să nu uităm cât de puţine sunt zilele noastre, ca să ajungem la gânduri înţelepte”.

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 11/12 octombrie 2003, revăzut şi structurat sâmbătă 13 octombrie 2012)

Aici serviciul audio: