Sinodul Episcopilor. Papa: a evangheliza înseamnă a purta lăuntric focul lui Dumnezeu şi a-l aprinde cu curaj în lume

(RV - 8 octombrie 2012) Suntem evanghelizatori dacă avem în inimă conştiinţa că Dumnezeu este cel care lucrează în Biserică şi dacă avem o pasiune arzătoare de a-l împărtăşi pe Cristos lumii. Cu aceste gânduri, Benedict al XVI-lea a deschis luni dimineaţă lucrările Sinodului despre noua evanghelizare. Papa a luat cuvântul după rugăciunea Orei Medii din Liturgia Orelor ţinând o meditaţie spontană şi deosebit de intensă plecând de la cuvântul „Evangelium”.

Marea întrebare este mereu prezentă, în foarte multe inimi. Exista înainte ca într-o noapte la Betleem un Prunc să schimbe istoria, şi răsună - între persecuţii şi indiferenţa crescândă - după două mii de ani de răspândire a Evangheliei: Cine este Dumnezeu? Şi ce are de-a face cu omenirea? Benedict al XVI-lea atinge aici nervul central al Sinodului purtând înainte de toate în liniştea aulei larma de afară şi palpitaţiile celor care în lume îşi înalţă ochii spre cer, nu văd nimic şi continuă să se întrebe:
• În spatele tăcerii universului, dincolo de norii istoriei, există un Dumnezeu sau nu există? Şi dacă există acest Dumnezeu, ştie de noi, ne cunoaşte, are de a face cu noi? Acest Dumnezeu este bun şi realitatea binelui are putere în lume sau nu? Această întrebare este astăzi atât de actuală aşa cum era odinioară. Atâta lume se întreabă: Dumnezeu este o ipoteză sau nu? Este o realitate sau nu? De ce nu se face auzit? ’Evanghelie’ vrea să spună că Dumnezeu a rupt tăcerea sa: Dumnezeu a vorbit, Dumnezeu există (...) Dumnezeu ne cunoaşte, Dumnezeu ne iubeşte, a intrat în istorie. Isus este Cuvântul său, Dumnezeu cu noi, Dumnezeu care ne arată că ne iubeşte, că suferă împreună cu noi până la moartea sa şi învie".

Iată răspunsul Bisericii la marea întrebare. Cu toate acestea, în ton şoptit dar fără ocolişuri, Papa pune o doua întrebare, una vitală pentru părinţii sinodali, "Dumnezeu - a repetat Benedict al XVI-lea - a vorbit, într-adevăr el a rupt marea tăcere, s-a arătat. Dar cum putem face ca această realitate să ajungă la omul de astăzi şi să devină mântuire?". Având clari trei paşi de bază, pe care Papa i-a explicat inspirându-se din imnul rugăciunii Orei a Treia, recitată puţin mai înainte. Primul pas este rugăciunea. Apostolii, a afirmat, nu au creat Biserica "elaborând o constituţie", ci reculegându-se în rugăciune în aşteptarea Rusaliilor:
• "Noi nu putem face Biserica, putem doar face cunoscut ceea ce el a făcut. Biserica nu începe cu lucrarea noastră, cu ceea ce noi facem, ci cu lucrarea, cu ceea ce face şi vorbeşte Dumnezeu (...) Numai Dumnezeu poate crea Biserica sa. Dacă Dumnezeu nu acţionează, lucrurile noastre sunt numai ale noastre şi sunt insuficiente. Numai Dumnezeu poate da mărturie că El este cel care vorbeşte şi a vorbit".

Deci, a observat episcopul Romei, nu este "o simplă formalitate" faptul că fiecare adunare sinodală începe cu rugăciunea, ci o dovadă că suntem conştienţi de faptul că "iniţiativa" este întotdeauna al lui Dumnezeu, pe care noi o putem implora şi că cu Dumnezeu Biserica nu poate altceva decât doar să "coopereze". De aici derivă al doilea pas, exprimat prin ceea ce în latină se numeşte "confessio” mărturisirea publică a propriei credinţe. Acest act, a explicat Papa, este mai mult decât o mărturisitoare a credinţei în Cristos: este o „mărturisire” propriu-zisă. Aşa cum este cea făcută cu curaj în faţa unui tribunal, "înaintea ochilor lumii", deşi ştiind că ar putea să coste:
• „Acest cuvânt ’mărturisire’ care în limbajul latin creştin a înlocuit cuvântul ’profesiune’ poartă în sine elementul martirajului, elementul de a da mărturie înaintea unor instanţe ostile credinţei, a mărturisi chiar şi în situaţii de chin şi pericol de moarte (...) Tocmai aceasta asigură credibilitatea: "confessio - mărturisirea’ nu este orice lucru ce se poate lăsa chiar să treacă. ’Confessio - mărturisirea’ implică disponibilitatea de a-mi da viaţa, de a accepta pătimirea".

"Mărturisirea" are nevoie însă de o haină care să o facă vizibilă. Şi cu aceasta ajungem la al treilea pas: "caritas". Aceasta este cea mai mare forţă ce trebuie să ardă în inima unui creştin, flacăra din care să focul Evangheliei pentru a aprinde în jurul său:
• Există o pasiune a noastră ce trebuie să crească din credinţă, ce trebuie să se transforme în foc al iubirii (...) Creştinul nu trebuie să fie lânced (...) Credinţa trebuie să devină în noi marea flacăra a iubirii: flacăra care într-adevăr îmi aprinde fiinţa, care devine marea pasiune a fiinţei mele şi aşa îl aprinde şi pe aproapele. Aceasta este esenţa evanghelizării”.

Aici serviciul audio:

rv/A. Lucaci