2012-09-29 17:39:51

Consideraţii omiletice la Duminica a XXVI-a din Timpul de peste an, B: Libertatea Duhului şi gravitatea scandalului


(RV - 29 septembrie 2012) E ziua Domnului. Conform tradiţiei apostolice care datează încă din ziua Învierii lui Cristos, Biserica celebrează Misterul pascal în fiecare a opta zi, care e numită pe bună dreptate ziua Domnului sau duminica. Într-adevăr - cum citim în documentul despre liturgie al Conciliului Vatican II - în această zi credincioşii trebuie să se adune ca, ascultând cuvântul lui Dumnezeu şi participând la Sfânta Euharistie, să-şi amintească de Patima, Moartea, Învierea şi Gloria Domnului Isus şi să mulţumească lui Dumnezeu, „care i-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi” (1Pt 1,3; SC, 106).

Între diferitele subiecte despre care vorbesc textele liturgice propuse la Liturghia acestei duminici, profetul şi evanghelistul se opresc asupra sectarismului şi intoleranţei dar şi a ispitei de a-l monopoliza pe Dumnezeu, excluzându-i pe cei care nu fac parte din instituţia bisericească sau din grupul nostru, iar în finalul pericopei evanghelice Isus condamnă cu vehemenţă scandalul.

1. Duhul suflă unde vrea. Suflul său ajunge şi la cei care nu se aşteaptă. Iată marea libertate a lui Dumnezeu în iubirea sa nemărginită. El cheamă cu mărinimie iar harul său nu cunoaşte frontiere. Dumnezeu este liber în iniţiativele sale şi după ce a înfiinţat Biserica; poate lucra şi lucrează şi în afara ei, când şi unde mai puţin ne aşteptăm. În acest sens Conciliul Vatican II a făcut precizări importante stabilind un principiu de bază în constituţia dogmatică despre Biserică, Lumen Gentium 9: „În orice timp şi în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de el şi săvârşeşte dreptatea (Cf Fap 10,35). Însă i-a plăcut lui Dumnezeu să-i sfinţească şi să-i mântuiască pe oameni nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-l cunoască în adevăr şi să-l slujească în sfinţenie. Şi-a ales, aşadar un neam, din care a făcut poporul său, poporul israelit, a încheiat cu el un legământ şi l-a educat treptat...Toate acestea, însă au fost o pregătire şi o prefigurare a legământului nou şi desăvârşit care avea să fie încheiat în Cristos...Acesta este noul legământ în Sângele său, chemând dintre iudei şi păgâni o mulţime care să se contopească în unitate, nu după trup, ci în duh” (LG, 9).

Poporul lui Dumnezeu are caracteristici care îl deosebesc net de celelalte popoare religioase, etnice sau culturale. Dumnezeu nu este proprietatea nici unui popor. El şi-a dobândit un popor dintre cei care odinioară nu erau un popor: „o seminţie aleasă, o preoţie regească, un popor sfânt. La plinirea timpului Dumnezeu Tatăl l-a trimis Fiul său, oaspete şi pelerin în mijlocul nostru pentru a ne răscumpăra de păcat şi de moarte; şi l-a dat pe Duhul său pentru a face din toate naţiunile un singur popor nou care are ca scop împărăţia sa, ca stare de viaţă, libertatea fiilor săi iar ca statut, porunca iubirii (Cf Prefaţa comună 7).

Rămâne însă clar principiul iniţial: „În orice timp şi în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de el şi săvârşeşte dreptatea (Cf Fap 10,35).

2. Binele din dreapta. Răul este vechi ca şi omul. Prima lectură liturgică, prezintă episodul despre Iosue, „care încă din tinereţe îi slujea lui Moise” (Num 11,28) iar acum se adresează Maestrului cerându-i să-i facă să tacă pe doi bărbaţi rămaşi în tabără şi care au început „să profeţească” deşi nu făceau parte din cei 70 de responsabili ai lui Israel, care se reuneau în jurul lui Moise. Atunci Moise i-a răspuns: "Eşti gelos în locul meu? De-ar trimite Dumnezeu duhul său peste toţi, ca să facă din tot poporul său un popor de profeţi!" (Num 11,29).

Moise vrea să lase să se înţeleagă că trebuirile de îndeplinit în Israel sunt multe, şi nu sunt suficienţi cei 70 de bărbaţi ca să aibă grijă de mulţime. De aceea, sunt bine veniţi toţi cei care spontan se pun în slujba poporului în numele lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu este cel care îi trimite.

Acelaşi răspuns, mai mult sau mai puţin, îl dă Isus lui Ioan care i-a spus: "Învăţătorule, am văzut pe cineva care scotea diavoli în numele tău; am voit să-l împiedicăm, căci nu-i din rândul acelora care ne urmează". Isus i-a răspuns: "Nu-l împiedicaţi, căci cel care face o minune în numele meu nu poate, imediat după aceea, să mă vorbească de rău. Cel care nu este împotriva noastră este cu noi” (Mc 9,38-40).

Slavă Domnului, pare să spună practic Moise lui Iosue şi Isus lui Ioan în cele două situaţii diferite dar de aceeaşi natură: cu sumedenia de lucruri pe care le avem de făcut, voi vă preocupaţi de aceasta? Sunteţi mai îngrijoraţi de binele care se face la dreapta voastră decât de fluviul de rele care creşte continuu la stânga voastră? Atât Moise cât şi Isus se uimesc de orbirea religioasă a poporului. O orbire ce durează şi azi.

3. Ispita de a monopoliza împărăţia. Gândul lui Isus este că nimeni nu poate pune monopolul pe întreaga bogăţie a împărăţiei lui Dumnezeu. Una este a fi apostolii săi, trimişi în lume pentru a vesti Evanghelia mântuirii şi alta este a fi mai zeloşi chiar decât Dumnezeu, care permite ca prin harul său să se săvârşească binele şi în afara Bisericii sale.

Apostolii au avut ulterior posibilitatea de a experimenta în folosul lor valabilitatea acestui principiu. Amintim de momentul când fuseseră arestaţi după Rusalii pentru că stăteau şi învăţau în templu. Erau gata să fie condamnaţi la moarte când rabinul Gamaliel, om înţelept şi stimat de toţi, a dat membrilor tribunalului următorul sfat: „Aşadar, vă spun: nu vă mai ocupaţi de oamenii aceştia şi lăsaţi-i, căci, dacă planul acesta sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va nimici; dar, dacă este de la Dumnezeu, nu-i veţi putea nimici; nu cumva să ajungeţi să luptaţi împotriva lui Dumnezeu" (Fap 5,38-39).

4. Toleranţă şi ecumenism. Intoleranţa religioasă este deci un mod de „a se lupta împotriva lui Dumnezeu”, care, deşi l-a dat oamenilor pe Fiul său ca singură cale pentru a ajunge la el (In 14,6), respectă diferitele parcursuri religioase ale oamenilor şi pregăteşte maturizarea condiţiilor istorice, în care toţi fiii săi i se vor adresa lui cu o singură inimă şi un singur cuget.
Şi aici o afirmaţie practică, deloc ipotetică: „Nici un credincios şi nici un grup religios să nu-şi facă iluzia că promovează slava lui Dumnezeu insultând şi maltratând credinţa altora”.
În Conciliul ecumenic Vatican II (1962-1965), de la deschiderea căruia se împlinesc pe 11 octombrie 50 de ani, Biserica Catolică a promulgat un decret - Unitatis redintegratio despre ecumenism şi două declaraţii Dignitatis humanae despre libertatea religioasă şi Nostra aetate despre relaţiile Bisericii cu religiile necreştine, care după secole de intoleranţă şi de lupte religioase, sunt adevărate pietre de hotar pentru un nou raport pe care vrea să-l instaureze cu religiile.

În declaraţia Nostra aetate n.2 reluând o intuiţie religioasă din primele secole ale creştinismului părinţii Conciliului au scris că există o urmă a Cuvântului lui Dumnezeu în orice religie.
Numai urmând această orientare şi fără a o distorsiona, poate fi vestită Evanghelia lui Isus Cristos credincioşilor de alte religii. Orice altă strategie, care nu respectă patrimoniul cultural şi sentimentele religioase ale altora, nu poate decât să-i indispună şi să-i înarmeze împotriva Bisericii, şi îndepărta astfel tot mai mult realizarea planului lui Dumnezeu care tinde la unitatea şi mântuirea tuturor fiilor săi.

5. Răul din stânga ta. Dar care este răul pe care mulţi creştini, preocupaţi de ortodoxia şi de orto-practica oficială, nu reuşesc nici măcar să-l întrevadă? Este cel descris de Sfântul Iacob în a doua lectură liturgică, în care apostolul denunţă că în comunitatea sa este în act o discriminare între bogaţi şi săraci, la care toţi asistă impasibili, fără să ia poziţie.

Nu e posibil a fi ucenici ai lui Isus fără a lua poziţie în faţa „bogaţilor” care îi „defraudează” pe săraci „Lucrătorii v-au secerat ogoarele şi voi nu i-aţi plătit, plata lor strigă răzbunare şi strigătele lor de nemulţumire au ajuns până la urechile Domnului oştirilor. Aţi căutat pe pământ plăcerea şi luxul, aţi chefuit în timp ce alţii erau masacraţi. Voi l-aţi condamnat pe cel drept şi l-aţi ucis, fără ca el să vi se împotrivească” (Iac 5,4-6)

6. Isus condamnă scandalul. Evanghelia de azi conţine mai multe fraze spuse de Isus în diferite ocazii şi timpuri diferite. Memorizate de apostoli şi transcrise de ei după moartea lui Isus, aproape sigur făceau parte dintr-un manual de cateheză pentru prima comunitate creştină. Marcu însă le-a pus într-un singur discurs 9,38-43.45.47. Primele fraze se referă la sectarismul religios - despre care am tratat pe larg având aceeaşi temă ca şi prima lectură, iar cele din partea a doua privesc chestiunea scandalului.

Când în Evanghelie se citeşte că Isus atrăgea atenţia ucenicilor împotriva scandalului, cei mai mulţi se gândesc la scandalul personal, cum face Marcu - în pericopa evanghelică de azi. Dar citind în întregime Evanghelia, ne dăm seama că pentru Isus adevăratul scandal în dauna celor mici - a creştinilor cu o credinţă simplă şi ingenuă, este tocmai pasivitatea cu care Biserica în ansamblul ei, cel puţin în anumite epoci din trecut, a asistat la urgiile comise de bogaţi în dauna săracilor fără a lua apărarea acestora care sunt - cum învaţă Isus - predilecţii lui Dumnezeu.

Termenul „scandal” derivă din cuvântul grec „skándalon" şi din latinul „scándalum” şi înseamnă piedică, piatră de poticneală.

Scandalul înseamnă acea atitudine de viaţă sau comportament prin care aproapele este dus la păcat. Cel ce provoacă scandal loveşte direct în aproapele său, cauzându-i moartea spirituală. Scandalul înseamnă în egală măsură a te abate voit de la credinţă pentru a-i duce la rău pe cei slabi şi neputincioşi, pe cei fără apărare, pe cei nevinovaţi. Scandalul este un act de cruzime spirituală şi prin aceasta, un gest diabolic, adică un pact încheiat cu Satana în mod conştient. Tocmai pentru acest motiv, Isus condamnă cu vehemenţă scandalul „Cine se face vinovat de căderea, chiar şi a unuia singur dintre aceştia mici, care cred în mine, i-ar fi mai bine să i se lege de gât o piatră de moară, trasă de măgari, şi să fie aruncat în mare” (Mc 9,42).

7. Sentinţa lui Isus este radicală; gravitatea scandalului nu lasă spaţiu de speranţă celui care l-a săvârşit intenţionat. Scandalul este de asemenea un abuz faţă de cei fără experienţă şi, în consecinţă, nepregătiţi pentru viaţă. De aceea, el constituie un act de dispreţuire directă a demnităţii aproapelui, a dreptului lui la cinste şi dreptate.
Scandalul, care este deja prin sine grav, devine pentru Isus intolerabil când îndepărtează de Dumnezeu pe cei „mici” ai săi.
Care va fi pedeapsa pentru aceşti asasini de suflete? În v.42 unuia dintre aceştia „i-ar fi mai bine să i se lege de gât o piatră de moară, trasă de măgari, şi să fie aruncat în mare”.
În v.49 doza de pedeapsă este mărită, afirmând că cine scandalizează „va fi sărat cu foc”, o expresie puţin obscură, dar nu pentru ascultătorii lui Marcu, care în cuptoarele caselor aruncau sare cu funcţie de catalizator pentru a înlesni coacerea.

Celui care scandalizează îi este rezervată Gheena unde, precizează Isus, „viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (v.48). Este vorba nu de o pedeapsă vremelnică ci veşnică. Unii biblişti, făcând referinţă la textul din Isaia 66,24, cred că este vorba nu de pedeapsă, ci de infamie eternă. Rămâne, oricum, gravitatea scandalului.

Încheiem cu rugăciunea zilei aducătoare de speranţă:
Dumnezeule care îţi dezvălui atotputernicia mai ale prin milă şi iertare, te rugăm, pentru ca, grăbindu-ne în întâmpinarea făgăduinţelor tale, să ne faci păraşi de bunurile cereşti.

(RV - A. Lucaci, Material omiletic din 27/28 septembrie 1997, întregit şi structurat sâmbătă 29 septembrie 2012)

Aici serviciul audio: RealAudioMP3







All the contents on this site are copyrighted ©.