Zilele vieţii noastre, şaptezeci de ani...Scurt comentariu la Ps 90/89

(RV - 11 septembrie 2012) „Învaţă-ne să socotim bine zilele noastre ca să ne îndreptăm inimile spre înţelepciune” (Ps 90/89, 12).
Numai Dumnezeu dăinuie: omul trece, făptură derizorie şi măcinată de păcat; oricât de lungă i-ar fi, viaţa rămâne precară.

Zilele omului sunt numărate: „Zilele anilor noştri în sine, sunt şaptezeci de ani, iar dacă vom fi în putere, optzeci de ani şi-n mare parte sunt osteneală şi amăgire, căci repede trec şi noi ne ducem” (Ps 90/89,10).

A se gândi la acest lucru e înţelepciune. Dar această luciditate nu exclude bucuria atunci când prezenţa lui Dumnezeu luminează zilele pe care le acordă fiecărui om şi vremurile pe care le pregăteşte poporului său.

Meditarea Psalmului 90/89 cu care se deschide cartea a IV-a a Psalmilor în care predomină lauda lui Dumnezeu, conduce la înţelepciunea inimii iar meditaţia devine rugăciune de convertire.

Recitând acest psalm, gândul se duce repede la anumite pagini de neuitat ale cărţii lui Iob în care apare în scenă mizeria omului „locuitor în case de lut, cu obârşia în ţărână (Iob 4,19), a cărui viaţă e delicată şi şubredă ca papirusul care se usucă înainte de orice buruiană (8,11-13) sau ca o pânză de păianjen (8,14-15).

„Zilele mele aleargă mai repede decât un aducător de veşti şi au fugit fără să vadă fericirea. S-au strecurat ca nişte bărci de papură, ca un vultur care se năpusteşte asupra prăzii sale” (9,25-26).

Întreaga meditaţie sapienţială despre răul trăirii pe pământ are ca simbol dominant timpul.

Contrastul dintre timpul omului şi veşnicia lui Dumnezeu este repetat cu insistenţă (Ps 90/89,2-6.13-16): „Pentru că înaintea ta o mie de ani sunt ca ziua de ieri care a trecut şi ca o strajă de noapte” (v.4). Omul, la un ordin divin, se prăbuşeşte în ţărâna din care a fost scos (v.3; Cf Gen 2.7; 3,19).

Acela care desenase creatura sa ca pe o capodoperă, o lasă acum să se dezintegreze, mai mult îi porunceşte să se descompună coborând în locuinţa umbrelor. Omul este smuls ca de un uragan, viaţa este doar un vis întrerupt de moarte, existenţa este fragilă ca iarba care dimineaţa răsare, dar îndată se aude foşnetul coasei care seara va lăsa în urmă brazde de fân şi totul va fi uscat şi fără viaţă.

Dar în versetele 11-17, această „lamentaţie funebră a umanităţii” care a atins fără nici un pic de pudoare golul vieţii şi mizeria acestor şaptezeci/optzeci de ani „de trudă zadarnică” se transformă într-o rugă stăruitoare, adevărată suplică psaltică.

Dumnezeu trebuie să facă astfel ca omul să devină conştient, fără iluzii, de situaţia sa existenţială, să ştie că „naşterea este provizorie iar moartea definitivă”. Dar în acelaşi timp se întreabă ceva mai pozitiv, chiar dacă încă nu este deschis spre nemurirea fericită cum va face Cartea Înţelepciunii (c.3).

Harul Domnului Dumnezeului nostru trebuie să uşureze şi să îmbucure zilele noastre şi aceşti puţini ani efemeri, trebuie să ne dea gustul bucuriei chiar dacă suntem cufundaţi în valul implacabil al timpului care se scurge, trebuie să dea o anumită consistenţă şi o anume permanenţă faptelor mâinilor noastre. În lumina harului lui Dumnezeu un reflex de eternitate cade şi peste viaţa şi lucrarea omului.

Din partea lui Dumnezeu şubrezenia noastră primeşte subzistenţă, mizeria se preface în slavă, ceea ce părea lipsit de sens, devine pregnant, capătă semnificaţie…Este ca şi cum steaua unei alte lumi ar veni să strălucească peste scurgerea zilelor noastre.

O limită deci fără iluzii, da, dar cu speranţa că în ea Dumnezeu seamănă germenul bucuriei şi al eternului.

„Doamne, tu ai fost locul nostru de refugiu din generaţie în generaţie”.

„Satură-ne dis-de-dimineaţă cu bunătatea ta ca să tresăltăm de bucurie şi să ne veselim în toate zilele vieţii noastre" (Ps 90/89,1.14).

Aici serviciul audio:

rv/A. Lucaci ( ex pluribus fontibus unum)