2012-09-09 18:53:31

Consideraţii omiletice la Duminica a XXIII-a din Timpul ordinar, B: „Efata”, deschiderea la Dumnezeu


(RV - 8 septembrie 2012) E ziua Domnului! În Duminica a XXIII-a din Timpul ordinar citim la Sfânta Liturghie pericopa din Evanghelia după Marcu 7,31-37, în care Isus, aflându-se în ţinutul Decapoli, vindecă un surdo-mut: „Efata” - îi spune - adică „Deschide-te!”. Şi după ce l-a vindecat porunceşte celor prezenţi să nu spună aceasta nimănui: „Însă cu cât îi oprea, cu atât ei vorbeau şi mai mult. Uimiţi peste măsură, spuneau: „Tot ce face el este minunat: pe surzi îi face să audă, iar pe cei muţi să vorbească”.
Cuvântul Domnului devine rugăciune:
Doamne, fă-ne şi pe noi să auzim cuvintele tale, care sunt duh şi viaţă, şi să-ţi vorbim în rugăciune cu glasul Bisericii!
„Dumnezeule, preaiubitor, tu l-ai trimis pe Fiul tău pentru a ne mântui şi a ne face copii tăi adoptivi; te rugăm priveşte la noi, fiii tăi iubiţi, şi dăruieşte-ne nouă care credem în Cristos, libertatea adevărată şi viaţa veşnică”.

1. Năzuinţa spre Dumnezeu. Învaţă Catehismul Bisericii Catolice: „Năzuinţa omului spre Dumnezeu este înscrisă în inima omului, căci omul este creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu”, şi citând Conciliul Vatican II continuă: „Temeiul cel mai profund al demnităţii umane rezidă în chemarea omului la comuniunea cu Dumnezeu”. „Încă de la naşterea sa, omul este invitat la dialog cu Dumnezeu. Căci el nu există decât pentru că, fiind creat de Dumnezeu din iubire, este susţinut neîncetat de el, din iubire; nici nu trăieşte pe deplin după adevăr dacă nu recunoaşte în mod liber această iubire şi nu se încredinţează Creatorului său” (CBC 27; GS 19). Dar „această relaţie intimă şi vitală care îl uneşte pe om cu Dumnezeu” poate fi uitată, ignorată şi chiar respinsă în mod explicit de om. Astfel de atitudini pot avea origini foarte diferite: revolta împotriva răului din lume, ignoranţa sau indiferenţa religioasă, grijile lumii şi preocuparea pentru avuţii, exemplul rău dat de credincioşi, curentele de gândire ostile religiei şi, în sfârşit, atitudinea omului păcătos care, de teamă, se ascunde de faţa lui Dumnezeu şi fuge dinaintea chemării lui” (CBC 29).

2. Meditaţia creştină. În timpurile noastre se priveşte cu interes tot mai mare la formele exotice de meditaţie propuse de marile religii, mai ales orientale. De aceea, merită să observăm că pentru scriitorii Evangheliei a medita nu înseamnă a intra în comuniune cu natura sau a coborî în adâncimile propriului eu după metoda psihologiei profunzimii, ci doar a-şi concentra atenţia asupra lui Isus. El este centrul de gravitaţie al existenţei creştinului şi steaua polară a drumului vieţii.

Totul în persoana Mântuitorului era de mare interes pentru evanghelişti: ceea ce a făcut şi ceea ce a spus, şi chiar nuanţele cele mai subtile ale gândirii sale. Se poate spune că au aplicat la Isus ceea ce el însuşi, după minunea înmulţirii pâinilor, le-a recomandat ucenicilor: „Adunaţi bucăţile rămase, ca să nu se piardă nimic” (In 6,12).

Meditaţia creştină, deci, se deosebeşte de toate celelalte forme de reflecţie, pentru că nu caută să exploreze tainele naturii sau ale spiritului uman, ci comorile nesecate ale înţelepciunii şi ştiinţei care sălăşluiesc în inima lui Isus, Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri. Este Cuvântul pe care Dumnezeu l-a făcut să răsune în adâncimile universului şi în tăcerea întunecată a spiritului uman.

3. Povestirea vindecării. Rămânând la pericopa evanghelică de azi, observăm că Marcu, meditând vindecarea unui surdo-mut săvârşită de Isus, trebuie să fi găsit în ea elemente care îl făceau să spună: „Înainte de a-l cunoaşte pe Isus şi de a fi fost atins de harul său, şi eu, deşi cunoşteam Scriptura şi mă rugam cu Psalmii, eram ca un surdo-mut”.

De fapt, cine citeşte Scriptura, după ce l-a cunoscut pe Isus, îi descoperă sensul deplin şi nu poate să nu vibreze de emoţie constatând aspiraţia profundă, când dureroasă, când pătrunsă de bucurie a profeţilor şi autorilor psalmilor la comuniunea cu Cristos. Atunci rugăciunea sa este însufleţită de această cunoaştere, deoarece acum se adresează lui Dumnezeu fără a se mai teme de măreţia lui, ci cu aceleaşi simţăminte filiale ale lui Isus (Gal 4,6).


4. O vindecare în regiunea Decapoli. Episodul vindecării surdo-mutului este plasat în ţinutul Decapoli, un teritoriu locuit în prevalenţă de păgâni. Decapoli, regiunea vizitată des de Isus, este situată la răsărit de Lacul Genezaret şi de râul Iordan. Vizitarea frecventă de către Isus a acestui ţinut, între teritoriile lui Israel şi cel al păgânilor, vrea să însemne, pentru Marcu, că evanghelizarea păgânilor, deşi a fost lansată în mare stil după primirea Duhului Sfânt la Rusalii, ea stătea deja la inima lui Isus încă de la începutul misiunii sale evanghelice.

Marcu, deci, vrea să spună că şi păgânii care, întrucât n-au primit darul Scripturii, sunt surdo-muţi prin excelenţă, şi chemaţi să descopere comorile Evangheliei şi ale rugăciunii creştine.

5. Recrearea omului prin Botez. Să examinăm acum cu atenţie ritul liturgic baptismal urmărind bine gesturile Mântuitorului la vindecarea surdo-mutului: Isus l-a dus deoparte, departe de mulţime şi i-a pus degetele în urechi; apoi a luat salivă şi i-a atins limba. Ridicându-şi ochii spre cer, a suspinat şi a spus: "Efata!", adică "Deschide-te!".

Şase sunt, la fel ca zilele Creaţiei, gesturile pe care Isus, Artistul divin, le face pentru a readuce la splendoarea originară principala sa operă: OMUL. Şi aşa cum a fost creat în cea de-a şasea zi, omul este recreat atunci când Isus îi spune „Efata - deschide-te!” Este al şaselea gest pe care Isus îl face asupra surdo-mutului.

Este impresionantă grija iubitoare cu care Isus se pregăteşte să recreeze în om demnitatea lui de la început. Numai el îi cunoaşte până în adânc acea demnitate, şi de aceea, numai el vede dimensiunea ruinei în care opera sa principală se prăbuşise.

„In principio”, la început el îl înzestrase pe om cu simţul auzului şi capacitatea de a vorbi pentru ca omul să poată asculta ceea ce Domnul voia să-i comunice şi să poată, la rândul său, să vorbească cu Creatorul său. Acum Isus se găseşte în faţa omului surd şi mut şi cu o solicitudine plină de afecţiune se străduieşte să-l însănătoşeze. Cea mai mare demnitate a omului consistă, de fapt, în a-l asculta pe Domnul şi în a comunica cu El în meditaţie şi rugăciune.

6. Efata - Dedchide-te! Cum să nu vedem legătura dintre pericopa evanghelică de azi şi ritul „Efata” care este facultativ la celebrarea Botezului? Slujitorul celebrant atinge gura şi urechile copilului spunând: ”Domnul nostru Isus Cristos, care i-a făcut pe surzi să audă şi pe muţi să vorbească, să-ţi dea harul de a asculta cu bucurie cuvântul său şi de a mărturisi credinţa, spre lauda şi mărirea lui Dumnezeu Tatăl”.

Despre surdo-mut, Marcu notează: „Urechile i s-au deschis; îndată i s-a dezlegat şi limba şi vorbea corect”(7,35). Sensul povestirii este evident. Cine primeşte Botezul se separă de lumea sa veche şi este în stare să înţeleagă sensul cuvântului lui Dumnezeu, să se roage în mod cu totul nou şi să vestească altora Evanghelia pe care a primit-o. Suspinul pe care Isus îl emite în a-i da surdo-mutului auzul şi vorbirea, face aluzie la suflul Duhului Sfânt, care la Botez intervine pentru a duce la împlinire naşterea noii creaturi.


7. Împlinirea profeţiilor. Isaia anunţase un Mesia care avea să deschidă ochii celor orbi şi urechile celor surzi - azi prima lectură. Acest cuvânt al profetului se împlineşte în Isus Cristos, pentru fiecare dintre cei botezaţi. Prin Isus Mesia, Trimisul lui Dumnezeu, Cuvântul împlineşte opera sa de eliberare. Poporul nou al celor botezaţi, salvat de orbirea şi surzenia care întreţin păcatul, îşi regăseşte demnitatea cea dintâi. Este o nouă creaţie pe care Dumnezeu Tatăl o săvârşeşte în Fiul său. Ascultând pericopa evanghelică, noi am putea să ne minunăm de gesturile lui Isus: contactul fizic, suspinul, cuvântul. De fapt, el le împrumută din practica medicinii din acea epocă dar, în acelaşi timp, nu s-ar putea vedea şi o aluzie la gesturile Creatorului? A zis şi s-a făcut. Minunea care se verifică în plin teritoriu păgân manifestă că Isus, Mesia anunţat şi atât de aşteptat de Israel, trebuia să împlinească o misiune de mântuire universală, de la triburile lui Israel la toate neamurile până la marginile pământului.

Prin botez, Cristos intervine în viaţa oamenilor, oricare ar fi originea lor, pentru a-i deschide la Cuvântul salutar, salvator şi, prin aceasta, la prezenţa şi harul lui Dumnezeu Tatăl său. „Deschide-te!” Nu este oare lucrul cel mai bun ce s-ar putea dori oricărei persoane care începe să-l caute pe Dumnezeu, dar şi oricărui botezat? A se deschide pentru a se libera de certitudinile proprii şi a primi noutatea Evangheliei.

8. Surdo-muţi, deoarece păgâni. Astăzi se vorbeşte tot mai frecvent despre tăcerea lui Dumnezeu. Profeţii lui Israel erau însă convinşi de contrariul, şi anume că Dumnezeu îi cheamă personal pentru a-i trimite la poporul lui Israel. De altfel, evreul pios spune, înainte de a citi Sfintele Scripturi: „Vorbeşte, Doamne, căci sluga ta ascultă”.

Deci trebuie să înţelegem bine natura tăcerii lui Dumnezeu. Numai într-o comunitate păgână sau, dacă una creştină, doar la început sau redevenită păgână, se poate vorbi despre tăcerea lui Dumnezeu. Mai degrabă trebuie să constatăm că oamenii nu mai sunt în stare să perceapă ceea ce Dumnezeu le vorbeşte prin limbajul naturii, al istoriei şi al evenimentelor chiar dureroase din viaţă. Au pierdut oare oamenii alfabetul vieţii, alfabetul creaturilor? Dar ştim că „cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu şi lucrarea mâinilor sale o vesteşte tăria” (Ps 19/18,1) Universul este un imn închinat slavei lui Dumnezeu, dar acest lucru se poate afirma cu atât mai mult despre legea Domnului. Revelaţia tăcută a creaţiei este oferită tuturor oamenilor, însă Legea, privilegiul lui Israel, dezvăluie inimii celui credincios perfecţiunea lui Dumnezeu, dreptatea lui, adevărul şi bunătatea lui. Ea îl îndeamnă să imite viaţa lui Dumnezeu.

Şi să nu credem că pierderea acestei capacităţi ar duce la îmbogăţirea omului sub alte aspecte pur umane, ca şi cum pierderea auzului la urechea dreaptă ar dubla capacitatea de auz a urechii stângi.

De adăugat că în zilele noastre s-a verificat o situaţie aproape incredibilă. În timp ce milioane şi milioane de oameni sunt angajaţi în ascultarea instrumentelor de comunicaţie globalizată, alte milioane umblă disperaţi prin lume, pentru că până şi în Biserică e greu să găsească pe cineva care să-i asculte. Rezultatul? Cine nu este în stare să adopte o atitudine de ascultare a lui Dumnezeu, nu este în măsură nici să se dispună pentru a-i asculta pe alţii.

9. Cuvântul şi ascultarea. Evanghelia de azi este o invitaţie adresată creştinilor care trăiesc în ţinut păgân de a-l imita pe Isus. Este şi o invitaţie la a depăşi cercul izolării egoiste în care s-au închis, pentru a recupera capacitatea de ascultare şi de cuvânt, şi pentru a-i ajuta pe alţii să o recupereze.

În această direcţie merge lectura a doua din Scrisoarea Sfântului Iacob, în care este prezentată o comunitate creştină care, întrucât a uitat învăţămintele Evangheliei, face discriminări între bogaţi şi săraci, între învăţaţi şi ignoranţi, lucru exact contrar modului de a învăţa şi de a face al lui Isus.

Timpurile mesianice s-au împlinit. Isus a venit ca să realizeze în numele Tatălui, planul unei umanităţi noi, în care cuvântul şi ascultarea au întâietate, precedând orice tip de raport uman pentru că la baza lor este legea iubirii. Dacă Biserica nu este în stare să realizeze acest proiect, atunci ea încetează de a-şi împlini menirea, vocaţia şi misiunea ei.

10. Menirea omului, preamărirea lui Dumnezeu. Surdo-multul vindecat este simbolul omului salvat şi reînnoit de Cristos Domnul, devenit capabil să vorbească cu Acela care într-o comunitate de fraţi şi surori, este preamărit, simţit şi rugat chemându-l zilnic „Tatăl nostru”.
Împreună cu locuitorii ţinutului Decapoli concludem şi noi, plini de uimire pentru mântuirea înfăptuită de Fiul său Iubit, Cristos Domnul: „Tot ce face el este minunat: pe surzi îi face să audă, iar pe cei muţi să vorbească”.

„Mare eşti tu, Doamne, şi preavrednic de laudă: mare este puterea ta şi înţelepciunea ta e nemăsurată; iar omul, părticică a zidirii tale, pretinde să te laude, tocmai el care, înveşmântat în firea-i muritoare, poartă în sine mărturia păcatului său şi mărturia că Tu le stai împotrivă celor mândri. Cu toate acestea, omul, părticică a zidirii tale, vrea să te laude. Tu însuţi îl îndemni la aceasta, făcându-l să-şi afle desfătarea în lauda ta, căci pentru tine ne-ai creat şi neliniştită e inima noastră până ce nu-şi află odihna în tine” (CBC 30; Sf. Augustin, Confesiuni 1,1,1)

Prin Fiul în Duhul Sfânt să-l preamărim pe Dumnezeu plini de recunoştinţă cu psalmul 145,7.8-9a.9bc-10:
Îl voi lăuda pe Domnul în toate zilele vieţii mele.
Domnul este în veci credincios cuvântului său, el face dreptate celor asupriţi.
Domnul dă pâine celor flămânzişi eliberează pe cei închişi.
Domnul luminează pe cei orbi, Domnul ridică pe cei împovăraţi.
Domnul iubeşte pe cei neprihăniţi, Domnul are grijă de cel străin.
Domnul sprijină pe văduvă şi pe orfan, dar nimiceşte calea celor răi.
Domnul Dumnezeul tău, Sioane, stăpâneşte în veci, din neam în neam.
Tuturor, Duminică binecuvântată!

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 3/4 septembrie 1994, revăzut la 5 septembrie 2009, întregit substanţial şi restructurat sâmbătă 8 septembrie 2012)

Aici versiunea audio: RealAudioMP3







All the contents on this site are copyrighted ©.