Consideraţii omiletice la Duminica a XXIII-a din Timpul ordinar, B: „Efata”, deschiderea
la Dumnezeu
(RV - 8 septembrie 2012) E ziua Domnului! În Duminica a XXIII-a din Timpul
ordinar citim la Sfânta Liturghie pericopa din Evanghelia după Marcu 7,31-37, în care
Isus, aflându-se în ţinutul Decapoli, vindecă un surdo-mut: „Efata”
- îi spune - adică „Deschide-te!”. Şi după ce l-a vindecat porunceşte celor prezenţi
să nu spună aceasta nimănui: „Însă cu cât îi oprea, cu atât ei vorbeau şi mai mult.
Uimiţi peste măsură, spuneau: „Tot ce face el este minunat: pe surzi îi face
să audă, iar pe cei muţi să vorbească”. Cuvântul Domnului devine
rugăciune: Doamne, fă-ne şi pe noi să auzim cuvintele tale, care sunt duh şi
viaţă, şi să-ţi vorbim în rugăciune cu glasul Bisericii! „Dumnezeule, preaiubitor,
tu l-ai trimis pe Fiul tău pentru a ne mântui şi a ne face copii tăi adoptivi; te
rugăm priveşte la noi, fiii tăi iubiţi, şi dăruieşte-ne nouă care credem în Cristos,
libertatea adevărată şi viaţa veşnică”.
1. Năzuinţa spre Dumnezeu.Învaţă Catehismul Bisericii Catolice: „Năzuinţa omului spre Dumnezeu este înscrisă
în inima omului, căci omul este creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu”, şi citând Conciliul
Vatican II continuă: „Temeiul cel mai profund al demnităţii umane rezidă în chemarea
omului la comuniunea cu Dumnezeu”. „Încă de la naşterea sa, omul este invitat la dialog
cu Dumnezeu. Căci el nu există decât pentru că, fiind creat de Dumnezeu din iubire,
este susţinut neîncetat de el, din iubire; nici nu trăieşte pe deplin după adevăr
dacă nu recunoaşte în mod liber această iubire şi nu se încredinţează Creatorului
său” (CBC 27; GS 19). Dar „această relaţie intimă şi vitală care îl
uneşte pe om cu Dumnezeu” poate fi uitată, ignorată şi chiar respinsă în mod explicit
de om. Astfel de atitudini pot avea origini foarte diferite: revolta împotriva răului
din lume, ignoranţa sau indiferenţa religioasă, grijile lumii şi preocuparea pentru
avuţii, exemplul rău dat de credincioşi, curentele de gândire ostile religiei şi,
în sfârşit, atitudinea omului păcătos care, de teamă, se ascunde de faţa lui Dumnezeu
şi fuge dinaintea chemării lui” (CBC 29).
2. Meditaţia creştină.În timpurile noastre se priveşte cu interes tot mai mare la formele exotice de
meditaţie propuse de marile religii, mai ales orientale. De aceea, merită să observăm
că pentru scriitorii Evangheliei a medita nu înseamnă a intra în comuniune cu natura
sau a coborî în adâncimile propriului eu după metoda psihologiei profunzimii, ci doar
a-şi concentra atenţia asupra lui Isus. El este centrul de gravitaţie al existenţei
creştinului şi steaua polară a drumului vieţii.
Totul în persoana Mântuitorului
era de mare interes pentru evanghelişti: ceea ce a făcut şi ceea ce a spus, şi chiar
nuanţele cele mai subtile ale gândirii sale. Se poate spune că au aplicat la Isus
ceea ce el însuşi, după minunea înmulţirii pâinilor, le-a recomandat ucenicilor: „Adunaţi
bucăţile rămase, ca să nu se piardă nimic” (In 6,12).
Meditaţia creştină,
deci, se deosebeşte de toate celelalte forme de reflecţie, pentru că nu caută să exploreze
tainele naturii sau ale spiritului uman, ci comorile nesecate ale înţelepciunii şi
ştiinţei care sălăşluiesc în inima lui Isus, Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, care
pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri. Este Cuvântul
pe care Dumnezeu l-a făcut să răsune în adâncimile universului şi în tăcerea întunecată
a spiritului uman.
3. Povestirea vindecării. Rămânând la pericopa
evanghelică de azi, observăm că Marcu, meditând vindecarea unui surdo-mut săvârşită
de Isus, trebuie să fi găsit în ea elemente care îl făceau să spună: „Înainte de a-l
cunoaşte pe Isus şi de a fi fost atins de harul său, şi eu, deşi cunoşteam Scriptura
şi mă rugam cu Psalmii, eram ca un surdo-mut”.
De fapt, cine citeşte Scriptura,
după ce l-a cunoscut pe Isus, îi descoperă sensul deplin şi nu poate să nu vibreze
de emoţie constatând aspiraţia profundă, când dureroasă, când pătrunsă de bucurie
a profeţilor şi autorilor psalmilor la comuniunea cu Cristos. Atunci rugăciunea sa
este însufleţită de această cunoaştere, deoarece acum se adresează lui Dumnezeu fără
a se mai teme de măreţia lui, ci cu aceleaşi simţăminte filiale ale lui Isus (Gal
4,6).
4. O vindecare în regiunea Decapoli. Episodul vindecării surdo-mutului
este plasat în ţinutul Decapoli, un teritoriu locuit în prevalenţă de păgâni. Decapoli,
regiunea vizitată des de Isus, este situată la răsărit de Lacul Genezaret şi de râul
Iordan. Vizitarea frecventă de către Isus a acestui ţinut, între teritoriile lui Israel
şi cel al păgânilor, vrea să însemne, pentru Marcu, că evanghelizarea păgânilor, deşi
a fost lansată în mare stil după primirea Duhului Sfânt la Rusalii, ea stătea deja
la inima lui Isus încă de la începutul misiunii sale evanghelice.
Marcu, deci,
vrea să spună că şi păgânii care, întrucât n-au primit darul Scripturii, sunt surdo-muţi
prin excelenţă, şi chemaţi să descopere comorile Evangheliei şi ale rugăciunii creştine.
5.
Recrearea omului prin Botez. Să examinăm acum cu atenţie ritul liturgic baptismal
urmărind bine gesturile Mântuitorului la vindecarea surdo-mutului: Isus l-a dus deoparte,
departe de mulţime şi i-a pus degetele în urechi; apoi a luat salivă şi i-a atins
limba. Ridicându-şi ochii spre cer, a suspinat şi a spus: "Efata!",
adică "Deschide-te!".
Şase sunt, la fel ca zilele Creaţiei, gesturile
pe care Isus, Artistul divin, le face pentru a readuce la splendoarea originară principala
sa operă: OMUL. Şi aşa cum a fost creat în cea de-a şasea zi, omul este recreat
atunci când Isus îi spune „Efata - deschide-te!” Este al şaselea gest pe care Isus
îl face asupra surdo-mutului.
Este impresionantă grija iubitoare cu care Isus
se pregăteşte să recreeze în om demnitatea lui de la început. Numai el îi cunoaşte
până în adânc acea demnitate, şi de aceea, numai el vede dimensiunea ruinei în care
opera sa principală se prăbuşise.
„In principio”, la început el îl înzestrase
pe om cu simţul auzului şi capacitatea de a vorbi pentru ca omul să poată asculta
ceea ce Domnul voia să-i comunice şi să poată, la rândul său, să vorbească cu Creatorul
său. Acum Isus se găseşte în faţa omului surd şi mut şi cu o solicitudine plină de
afecţiune se străduieşte să-l însănătoşeze. Cea mai mare demnitate a omului consistă,
de fapt, în a-l asculta pe Domnul şi în a comunica cu El în meditaţie şi rugăciune.
6.
Efata - Dedchide-te! Cum să nu vedem legătura dintre pericopa evanghelică de azi
şi ritul „Efata” care este facultativ la celebrarea Botezului? Slujitorul celebrant
atinge gura şi urechile copilului spunând: ”Domnul nostru Isus Cristos,
care i-a făcut pe surzi să audă şi pe muţi să vorbească, să-ţi dea harul de a asculta
cu bucurie cuvântul său şi de a mărturisi credinţa, spre lauda şi mărirea lui Dumnezeu
Tatăl”.
Despre surdo-mut, Marcu notează: „Urechile i s-au deschis; îndată
i s-a dezlegat şi limba şi vorbea corect”(7,35). Sensul povestirii este evident. Cine
primeşte Botezul se separă de lumea sa veche şi este în stare să înţeleagă sensul
cuvântului lui Dumnezeu, să se roage în mod cu totul nou şi să vestească altora Evanghelia
pe care a primit-o. Suspinul pe care Isus îl emite în a-i da surdo-mutului auzul şi
vorbirea, face aluzie la suflul Duhului Sfânt, care la Botez intervine pentru a duce
la împlinire naşterea noii creaturi.
7. Împlinirea profeţiilor.
Isaia anunţase un Mesia care avea să deschidă ochii celor orbi şi urechile celor
surzi - azi prima lectură. Acest cuvânt al profetului se împlineşte în Isus Cristos,
pentru fiecare dintre cei botezaţi. Prin Isus Mesia, Trimisul lui Dumnezeu, Cuvântul
împlineşte opera sa de eliberare. Poporul nou al celor botezaţi, salvat de orbirea
şi surzenia care întreţin păcatul, îşi regăseşte demnitatea cea dintâi. Este o nouă
creaţie pe care Dumnezeu Tatăl o săvârşeşte în Fiul său. Ascultând pericopa evanghelică,
noi am putea să ne minunăm de gesturile lui Isus: contactul fizic, suspinul, cuvântul.
De fapt, el le împrumută din practica medicinii din acea epocă dar, în acelaşi timp,
nu s-ar putea vedea şi o aluzie la gesturile Creatorului? A zis şi s-a făcut. Minunea
care se verifică în plin teritoriu păgân manifestă că Isus, Mesia anunţat şi atât
de aşteptat de Israel, trebuia să împlinească o misiune de mântuire universală, de
la triburile lui Israel la toate neamurile până la marginile pământului.
Prin
botez, Cristos intervine în viaţa oamenilor, oricare ar fi originea lor, pentru a-i
deschide la Cuvântul salutar, salvator şi, prin aceasta, la prezenţa şi harul lui
Dumnezeu Tatăl său. „Deschide-te!” Nu este oare lucrul cel mai bun ce s-ar putea dori
oricărei persoane care începe să-l caute pe Dumnezeu, dar şi oricărui botezat? A se
deschide pentru a se libera de certitudinile proprii şi a primi noutatea Evangheliei.
8.
Surdo-muţi, deoarece păgâni. Astăzi se vorbeşte tot mai frecvent despre tăcerea
lui Dumnezeu. Profeţii lui Israel erau însă convinşi de contrariul, şi anume că Dumnezeu
îi cheamă personal pentru a-i trimite la poporul lui Israel. De altfel, evreul pios
spune, înainte de a citi Sfintele Scripturi: „Vorbeşte, Doamne, căci sluga ta ascultă”.
Deci
trebuie să înţelegem bine natura tăcerii lui Dumnezeu. Numai într-o comunitate păgână
sau, dacă una creştină, doar la început sau redevenită păgână, se poate vorbi despre
tăcerea lui Dumnezeu. Mai degrabă trebuie să constatăm că oamenii nu mai sunt în stare
să perceapă ceea ce Dumnezeu le vorbeşte prin limbajul naturii, al istoriei şi al
evenimentelor chiar dureroase din viaţă. Au pierdut oare oamenii alfabetul vieţii,
alfabetul creaturilor? Dar ştim că „cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu
şi lucrarea mâinilor sale o vesteşte tăria” (Ps 19/18,1) Universul este un
imn închinat slavei lui Dumnezeu, dar acest lucru se poate afirma cu atât mai mult
despre legea Domnului. Revelaţia tăcută a creaţiei este oferită tuturor oamenilor,
însă Legea, privilegiul lui Israel, dezvăluie inimii celui credincios perfecţiunea
lui Dumnezeu, dreptatea lui, adevărul şi bunătatea lui. Ea îl îndeamnă să imite viaţa
lui Dumnezeu.
Şi să nu credem că pierderea acestei capacităţi ar duce la îmbogăţirea
omului sub alte aspecte pur umane, ca şi cum pierderea auzului la urechea dreaptă
ar dubla capacitatea de auz a urechii stângi.
De adăugat că în zilele noastre
s-a verificat o situaţie aproape incredibilă. În timp ce milioane şi milioane de oameni
sunt angajaţi în ascultarea instrumentelor de comunicaţie globalizată, alte milioane
umblă disperaţi prin lume, pentru că până şi în Biserică e greu să găsească pe cineva
care să-i asculte. Rezultatul? Cine nu este în stare să adopte o atitudine
de ascultare a lui Dumnezeu, nu este în măsură nici să se dispună pentru
a-i asculta pe alţii.
9. Cuvântul şi ascultarea. Evanghelia
de azi este o invitaţie adresată creştinilor care trăiesc în ţinut păgân de a-l imita
pe Isus. Este şi o invitaţie la a depăşi cercul izolării egoiste în care s-au închis,
pentru a recupera capacitatea de ascultare şi de cuvânt, şi pentru a-i ajuta pe alţii
să o recupereze.
În această direcţie merge lectura a doua din Scrisoarea Sfântului
Iacob, în care este prezentată o comunitate creştină care, întrucât a uitat învăţămintele
Evangheliei, face discriminări între bogaţi şi săraci, între învăţaţi şi ignoranţi,
lucru exact contrar modului de a învăţa şi de a face al lui Isus.
Timpurile
mesianice s-au împlinit. Isus a venit ca să realizeze în numele Tatălui, planul unei
umanităţi noi, în care cuvântul şi ascultarea au întâietate, precedând orice tip de
raport uman pentru că la baza lor este legea iubirii. Dacă Biserica nu este în stare
să realizeze acest proiect, atunci ea încetează de a-şi împlini menirea, vocaţia şi
misiunea ei.
10. Menirea omului, preamărirea lui Dumnezeu. Surdo-multul
vindecat este simbolul omului salvat şi reînnoit de Cristos Domnul, devenit capabil
să vorbească cu Acela care într-o comunitate de fraţi şi surori, este preamărit, simţit
şi rugat chemându-l zilnic „Tatăl nostru”. Împreună cu locuitorii ţinutului Decapoli
concludem şi noi, plini de uimire pentru mântuirea înfăptuită de Fiul său Iubit,
Cristos Domnul: „Tot ce face el este minunat: pe surzi îi face să audă, iar pe cei
muţi să vorbească”.
„Mare eşti tu, Doamne, şi preavrednic de laudă: mare este
puterea ta şi înţelepciunea ta e nemăsurată; iar omul, părticică a zidirii tale, pretinde
să te laude, tocmai el care, înveşmântat în firea-i muritoare, poartă în sine mărturia
păcatului său şi mărturia că Tu le stai împotrivă celor mândri. Cu toate acestea,
omul, părticică a zidirii tale, vrea să te laude. Tu însuţi îl îndemni la aceasta,
făcându-l să-şi afle desfătarea în lauda ta, căci pentru tine ne-ai creat şi neliniştită
e inima noastră până ce nu-şi află odihna în tine” (CBC 30; Sf. Augustin,
Confesiuni 1,1,1)
Prin Fiul în Duhul Sfânt să-l preamărim pe Dumnezeu plini
de recunoştinţă cu psalmul 145,7.8-9a.9bc-10: Îl voi lăuda pe Domnul în toate
zilele vieţii mele. Domnul este în veci credincios cuvântului său,
el face dreptate celor asupriţi. Domnul dă pâine celor flămânzişi eliberează
pe cei închişi. Domnul luminează pe cei orbi, Domnul ridică pe cei împovăraţi. Domnul
iubeşte pe cei neprihăniţi, Domnul are grijă de cel străin. Domnul
sprijină pe văduvă şi pe orfan, dar nimiceşte calea celor răi. Domnul Dumnezeul
tău, Sioane, stăpâneşte în veci, din neam în neam. Tuturor, Duminică binecuvântată!
(RV
- A. Lucaci, material omiletic din 3/4 septembrie 1994, revăzut la 5 septembrie 2009,
întregit substanţial şi restructurat sâmbătă 8 septembrie 2012)