Consideraţii omiletice la Duminica a XXII-a din Timpul de peste an (B): ascultarea, primirea şi împlinirea Cuvântului

(RV - 1 septembrie 2012) E Ziua Domnului, zi de har şi de încetare a lucrului. Învaţă Catehismul Bisericii Catolice: 2184-2186. După cum Dumnezeu "s-a odihnit în ziua a şaptea după toată lucrarea pe care o făcuse" (Gen 2, 2), viaţa umană este ritmată de muncă şi odihnă. Instituţia Zilei Domnului oferă tuturor posibilitatea de a se bucura de un timp de odihnă şi răgaz suficient ca să-şi cultive viaţa familială, culturală, socială şi religioasă^.
1. Ziua Domnului este şi ziua omului. Duminica şi în celelalte sărbători de poruncă, credincioşii trebuie să se abţină de la munci sau activităţi care îi împiedică de la cultul datorat lui Dumnezeu, de la bucuria proprie Zilei Domnului, de la practicarea faptelor de milostenie şi de la cuvenita destindere a minţii şi a trupului. Prin tradiţie, duminica este consacrată de pietatea creştină faptelor bune şi slujirii smerite a bolnavilor, infirmilor, bătrânilor.

Creştinii trebuie să sfinţească duminica şi dăruind familiei şi celor apropiaţi timpul şi grija lor, greu de acordat în celelalte zile ale săptămânii. Duminica este un timp favorabil reflecţiei, tăcerii, studiului şi meditaţiei, care favorizează creşterea vieţii lăuntrice şi creştine (CBC, 2184- 2186). Participarea comunitară la Sfânta Liturghie duminicală este o mărturie de apartenenţă şi fidelitate faţă de Cristos şi Biserica sa.
„Ai milă de mine, Doamne, către tine strig toată ziua, căci tu eşti bun, îndurător şi plin de dragoste faţă de toţi care te cheamă”.

Invocaţia psalmului 85 deschide Liturghia acestei duminici, prima din septembrie şi din anotimpul toamnei. Este rugăciunea iudeilor credincioşi, reveniţi din exil, care cunosc din experienţă bunătatea şi îndurarea Domnului. Oare nu l-a înviat el pe Israel în clipele cele mai întunecate ale istoriei lui?
Şi noi, spunem fiecare: „Miluieşte-mă, Stăpâne, către tine strig ziua întreagă. Veseleşte sufletul slujitorului tău; către tine, Doamne, am ridicat sufletul meu!”.

2. Ascultarea, primirea şi practicarea Cuvântului. Liturgia cuvântului ne îndreaptă atenţia minţii şi a inimii spre ceea ce este esenţial în trăirea credinţei creştine. Moise în prima lectură din cartea Deuteronomului, apostolul Iacob la începutul Scrisorii care îi poartă numele şi Isus în evanghelia după Sfântul Marcu ne vorbesc despre ascultarea, primirea şi punerea în practică a Cuvântului lui Dumnezeu, înţeles de această dată nu ca revelaţie divină în general, ci ca „Legea lui Dumnezeu”, legile şi normele stabilite de el prin care îşi face cunoscută voinţa sa, ce este bun şi plăcut în ochii săi.

3. Isus şi Legea. Fiind vorba de Lege, este bine să ne amintim avertismentul solemn dat de Isus la începutul predicii de pe munte: „Să nu credeţi că am venit să desfiinţez legea şi profeţii: nu am venit să stric, ci să împlinesc”.
Împlinirea legii va fi lucrarea divinului Legiuitor, născut sub lege, în persoana Fiului. În Isus Cristos legea nu mai este săpată pe table de piatră ci în adâncul inimii. Nu strică legea, ci o desăvârşeşte, dându-i în chip dumnezeiesc interpretarea ei ultimă: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult, eu însă vă spun”.

Dintre toate făpturile însufleţite, numai omul se poate lăuda că a fost în stare să primească de la Dumnezeu Legea: animal înzestrat cu raţiune, capabil să înţeleagă şi să discearnă, el îşi va orândui purtarea folosindu-şi libertatea şi raţiunea în supunere faţă de cel care i-a încredinţat totul.
„N-am venit să stric legea…sau profeţii…Cel ce va face şi va învăţa astfel, acesta va fi mare în împărăţia cerurilor”.
Învăţătorule, ce lucru bun trebuie să facă ca să am viaţa veşnică? Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile!
Am citat din memorie pasaje pentru a ne apropia de miezul liturgiei Cuvântului. Aceasta se prezintă ca o încercare de a armoniza potrivit unei juste scări de valori - lege şi inimă, cult şi credinţă, pentru o trăire creştină coerentă.

4. Păziţi legile şi puneţi-le în practică. Prima lectură luată din cartea Deuteronomului, acea colecţie pasionată de discursuri atribuite lui Moise ajuns la hotarul Ţării făgăduite. Legea biblică nu apare ca un castel de prescripţii şi oprelişti ci ca expresia întâlnirii dintre voinţa lui Dumnezeu cel apropiat de oameni şi adeziunea omului la ea cu bucurie, de bună voie.
Citire din cartea Deuteronomului 4,1-2.6-7
Moise a spus poporului: "Acum, Israele, ascultă poruncile şi legile, pe care vi le fac cunoscute, ca să le împliniţi. În felul acesta veţi trăi şi veţi intra în stăpânirea ţării, pe care vi-o dă Domnul Dumnezeul părinţilor voştri…Să le păziţi şi să le puneţi în practică. Ele vor fi înţelepciunea şi priceperea voastră în ochii tuturor popoarelor; când ele vor auzi vorbindu-se de toate aceste porunci, să zică: "Iată un popor mare, înţelept şi priceput!".

Observând liber şi bucuros acest cuvânt, credinciosul descoperă prezenţa lui Dumnezeu mântuitor chiar în inima sa.
Admirabilă întrebarea retorică pusă de autorul sacru în finalul textului: „Care este acel popor mare, ai cărui dumnezei să fie atât de aproape, cât de aproape este Domnul Dumnezeul nostru ori de câte ori îl chemăm? Sau care este acel popor mare, care să aibă porunci şi legi atât de drepte, cum este această Lege, pe care v-o pun eu astăzi înaintea ochilor voştri?"

5. Evlavia adevărată: a-i ajuta pe orfani şi pe văduve în necazurile lor. Acelaşi subiect, între existenţa religioasă şi angajarea în practicarea dreptăţii, între cult şi trăirea zilnică, în raport cu legea divină este şi tema Scrisorii Sfântului Iacob, un gen de predică iudeo-creştină, a cărei lectură începe duminica aceasta. Apostolul propune acceptarea deschisă şi totală a cuvântului care a fost semănat în noi de Dumnezeu, părintele luminilor.
Iată îndemnul apostolului:
„Primiţi cu umilinţă cuvântul lui Dumnezeu semănat în voi, care are puterea să vă mântuiască. Puneţi cuvântul în practică, nu vă mulţumiţi numai să-l ascultaţi: căci altfel vă înşelaţi pe voi înşivă. În faţa lui Dumnezeu, Tatăl nostru, evlavia adevărată, căreia nu i se poate reproşa nimic, este aceasta: a-i ajuta pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi a se păzi curat în mijlocul lumii.”

Simţim în acest îndemn ecoul cuvintelor lui Isus: „Nu tot cel ce-mi zice, Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care face voia Tatălui meu care este în ceruri”…”Mama mea, fraţii şi surorile mele sunt toţi cei care ascultă cuvântul şi îl pun în practică”.

6. Acest popor mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de mine. O propunere identică stă şi la baza atacului dur pe care Isus îl îndreaptă împotriva unei anumite practici religioase iudaice, axată în întregime pe observarea riguroasă, chiar şi numai în extern a legii, ca izvor de salvare şi factor decisiv de mântuire.
Fragmentul evanghelic de azi despre ritualismul religios, este unul dintre cele mai greu de interpretat, deoarece există riscul de a-i atribui lui Isus afirmaţia că într-o religie, şi deci şi în creştinism, practicile rituale nu servesc la nimic; că din contra ele deformează credinţa făcând-o ridicolă, grotescă. Nimic mai străin de gândirea lui Isus.

Este sigur însă că există în orice religie, şi prin urmare şi în ebraism ca şi în creştinism, o tendinţă de a acorda normei religioase mai multă importanţă chiar decât credinţei în sine, motiv pentru care - să luăm un exemplu mai îndepărtat nouă - ar fi de-ajuns să aprinzi câteva bastonaşe de tămâie în faţa statuii lui Buda sau lui Şiva sau unuia din zeii panteonului taoist, pentru a fi perfecţi budişti, hinduişti, taoişti, în armonie cu universul şi de aceea pe calea cea bună a iluminării supreme.

În una din operele sale zgârietoare, cunoscutul scriitor argentinian Jorge Luis Borges (1899-1986) povesteşte despre un evreu bogat care încheiase un pact secret cu Dumnezeu conform căruia el îi dădea lui Dumnezeu câteva rugăciuni, iar Dumnezeu îl lăsa liber în domeniul moralei. Ceva similar povesteşte şi scriitorul italian Giovanni Guareschi despre o doamnă catolică bogată care i-a promis parohului, renumitului „don Camillo” că va dona un nou clopot pentru biserica lui.

7. Automatisme de purificare. Dar ce gândea Isus despre riturile care făceau parte din tradiţia religioasă a poporului său? Răspunsul îl dă el însuşi în evanghelia acestei duminicii luată de la Marcu cap. 7. «Acest popor mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de mine”.
Isus face deosebire între tradiţiile religioase care vin de la oameni, care nu sunt şi nici nu pot deveni veşnice, şi poruncile religioase care vin de la Dumnezeu şi de aceea prevalează asupra tradiţiilor religioase omeneşti şi au valoare pentru totdeauna.

Nu vrea să spună că riturile religioase create de oameni nu au nici o valoare. El însuşi le practica. Dar vrea să spună că riturile religioase nu pot şi nu trebuie să fie practicate lăsând la o parte poruncile lui Dumnezeu. În felul acesta s-ar afirma întâietatea ritului asupra poruncii, a gesturilor liturgice asupra credinţei.

Dar există ceva şi mai mult: Isus refuză orice automatism religios, potrivit căruia în diferite religii oamenii îşi spală mâinile sau picioarele sau tot trupul, cu convingerea că prin această baie, totul în om devine curat. De aceea Isus afirmă că există înăuntrul omului o parte bolnavă pe care nici o apă nu o atinge şi care poate fi vindecată numai prin convertirea inimii.

8. Devieri religioase. Acuzându-i pe farisei că sunt mai fideli faţă de legislaţia rabinică decât faţă de legea lui Moise, Isus atinge inima nu numai a religiozităţii fariseilor, dar orice tip de religiozitate deviată. Rele cele mai grave, care pot ruina religiile, nu sunt externe ci interne, chiar în sânul religiilor.
Sunt acei musulmani care au la inimă mai mult onoarea Islamului decât cea a lui Allah; acei creştini care vorbesc despre slava lui Dumnezeu şi mărirea lui Cristos dar nu se supun poruncilor şi nu urmează cuvintele Evangheliei propovăduite de el; acei budişti care plasează statui ale lui Buda peste tot cu excepţia inimii lor, deoarece nu este uşor să renunţi la familie, la plăceri şi la ban, aşa cum a făcut el.

9. Cele două Toròth ale lui Israel. Vrem să spunem cu aceasta că legislaţia rabinică a contribuit la a strica în popor străvechea credinţă a lui Israel? Nimeni nu are dreptul să judece credinţa altora. Legislaţia rabinică, mai întâi doar orală iar ulterior şi scrisă, a ajuns până la noi prin tratatele Mishnàh (sec. 1 şi 2 d. C.) şi Talmùd (s.3-5 d. C.) şi apoi Kabbalàh.

Fără îndoială că doctrina acestor scrieri nu se găseşte decât parţial sau în germen în cărţile vechii Scripturi a lui Israel.

Schimbările se datorează faptului că fariseii învăţaţi, numiţi cărturari, plecau de la ideea că în Sfânta Scriptură nu există nimic superfluu, nici chiar o virgulă, şi că totul din ea trebuie să fie interpretat cu atenţie. În virtutea acestui principiu au formulat teoria celor două Tore (Toròth), două Legi, Tora sau Legea lui Moise şi Tora comentată, consistând în interpretarea pe care ei o dădeau Legii lui Moise. Echivalarea legislaţiei rabinice cu Tora sau Legea lui Moise a fost explicată prin faptul că în cartea Leviticului 26,46 Tora este numită la plural „Acestea sunt legile ( în ebraică Toròth) pe care Domnul le-a dat izraeliţilor pe muntele Sinai prin Moise”.

Celor care îi întrebau: „Câte legi aveţi?”, răspundeau: „Sfântul, care să fie binecuvântat!, a dat lui Israel două Toròth, una scrisă şi una orală: cea scrisă, în care se găsesc 613 precepte, pe care Israelul trebuia să le practice pentru ca să câştige merite; cea orală pentru ca să se poată deosebi de celelalte naţiuni (Numeri Rabbàh 14,10).
În pericopa evanghelică este un specimen din aceste tradiţii, aceea de a spăla braţele, mâinile, oalele şi paharele înainte de prânz sau de cină. Isus nu dispreţuia acest rit familiar dar îi redimensionează valoarea, afirmând că înainte de a practica cu scrupulozitate această tradiţie, de altfel recentă în Israel, ar trebui practicate poruncile lui Dumnezeu care au o cu totul altă importanţă.

Creştinilor de azi le-ar zice: „Cum puteţi crede că este important modul de a primi împărtăşania, dacă în picioare sau în genunchi, în mână sau pe limbă, sau dacă este ascultată de Dumnezeu Liturghia celebrată în latină sau în vreo altă limbă a acestei lumi. „Şi faceţi multe alte lucruri asemănătoare” (Mc 7,13). Nu vi se pare că, discutând despre asemenea aspecte exterioare, am sfârşit prin a uita că pe Dumnezeu îl interesează cu totul altceva”.

10. Ceea ce îl face necurat pe om. Mâncăruri interzise pentru evrei. Este greu de stabilit motivul pentru care atâtea animale, de la cal la porc, de la broaşte la ţipari şi la fructe de mare, şi multe altele, au sfârşit în lista alimentelor interzise în Israel. Capitolul 11 al cărţii Leviticului, după ce le-a enumerat justifică astfel prohibiţia: „Fiţi curaţi şi sfinţi, pentru că eu sunt sfânt…Eu care v-am scos afară din Egipt pentru a fi Dumnezeul vostru” (Lev 11,44-45).

Foarte probabil că unele din aceste mâncăruri au fost interzise din motive igienico-sanitare, precum fructele de mare; altele pentru că aveau legătură cu cultele păgâne precum porcul, care de păgâni era sacrificat zeiţei Astarte şi şerpii şi ţiparii care erau veneraţi ca mediatori de fecunditate. E posibil şi că pe unele nu le mâncau întrucât în vremuri imemorabile deveniseră totemul strămoşilor.

Cert este că chestiunea mâncării, aşa cum îi împărţea la masă pe evrei şi păgâni, la fel a împărţit Biserica, care în adunările euharistice reunea creştini proveniţi din iudaism şi creştini provenind din păgânism. Nu a fost de-ajuns viziunea pe care Petru a avut-o la Iope despre care povestesc Faptele Apostolilor 10,9-16 pentru a rezolva problema.

11. Dietetica rabinilor. Problema care pentru păgâni era de mică importanţă, era în schimb de mare importanţă în ebraism, nu numai pentru că legile privind puritatea le făceau să vină de la Moise, dar şi pentru că rabinii au făcut din ele un capitol de seamă în tălmăcirea Torei şi în învăţământ. Studiind mai în amănunt, notăm că nici un aliment nu era liber de vreo prescripţie.

Sfaturile dietetice date de rabini erau înţelepte, desigur, dar potrivit lui Isus nu aveau nici o legătură cu religia. După gândirea sa, erau o problemă de bucătărie, şi de stomac şi aşa mai departe (Cf Mc 7,18-19).
Aveau importanţă pentru religie răutăţile omeneşti care „ies” din om” şi nu mâncărurile care „intră” în el (Mc 7, 20-23).

În lumina gândirii lui Isus, putem spune că problema religiozităţii umane, aşa cum nu poate fi pusă în observarea unei diete sacre, la fel nu poate fi rezolvată într-o apărare la nesfârşit de tot ceea ce este „în afara” omului şi de care ar depinde, în mod determinant, tot răul care este în el.

Ascultarea este mai bună decât jertfa. Inima este locul cucernic al întâlnirii omului cu Dumnezeul cel viu. În camera întunecată a conştiinţei se pot ascunde adevăraţi monştri, adevăratele necurăţii. De aici trebuie să izvorască observarea legii lui Dumnezeu, pentru ca ea să fie cinstire, cult, jertfă curată pentru Domnul Dumnezeul nostru.

11. Cultul fără angajarea în practicarea dreptăţii se reduce la farsă sau magie iar religia rituală fără credinţă autentică şi exigentă este ipocrizie.
Biserica şi fiecare creştin este invitat de Isus nu să arunce legea, ci să extindă bucuros mantia legii asupra tuturor faptelor şi zilelor vieţii.

Fidelitatea faţă de cuvântul lui Dumnezeu nu înseamnă tradiţionalism juridic, liturgic sau teologic, ci trebuie să însemne existenţă legată de inimă, împrospătată iar şi iar prin convertire şi sacramentul iertării.

Liturghia duminicală este deplină atunci când ea îşi extinde forţa şi lumina peste celelalte zile ale săptămânii.
Şi cei cu inima curată vor locui mereu în casa Domnului.

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 27/28 august 1994, întregit şi restructurat sâmbătă 1 septembrie 2012)

Aici serviciul audio: