Mereu actuală, provocarea profetului Ilie, sărbătorit pe 20 iulie: Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele?

(RV - 19 iulie 2012) Unul dintre cei mai mari profeţi ai faptelor, cum sunt numiţi profeţii orali sau „profeţi ai acţiunii” este Ilie. Face parte dintre profeţii Vechiului Testament care şi-au împlinit misiunea de vestitori şi apărători ai legii divine fără să fi scris.
Misiunea lui Ilie a fost aceea de a readuce poporul şi a-l menţine în credinţa într-un singur Dumnezeu, într-o perioadă în care cultul idolatric şi licenţios al Canaanului atrăsese pe mulţi dintre israeliţi. Cea mai mare parte a activităţii şi-a desfăşurat-o sub domnia timidului Achab, ajuns un instrument docil în mâinile soţiei sale Izabela, de origine feniciană şi care, de la început a favorizat cultul lui Baal pe care apoi l-a impus întregului popor. Suntem în secolul al IX-lea înainte de Cristos.

Când credinţa într-un singur Dumnezeu aproape dispăruse şi majoritatea poporului îmbrăţişase idolatria, Ilie s-a prezentat în faţa regelui Achab şi a anunţat o perioadă de secetă, ca pedeapsă din partea lui Dumnezeu. Pentru a dovedi falsitatea idolilor şi puterea adevăratului Dumnezeu, Ilie a convocat pe Muntele Carmel pe regele Achab şi pe delegaţii din toate triburile lui Israel, ca să participe la o probă a focului. Citim în cartea a III a Regilor cap.18, 21-25: Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi-l pe el; şi dacă este Baal, urmaţi-l pe acesta…Proroc al Domnului am rămas numai eu singur, iar proroci ai lui Baal sunt patru sute cincizeci de oameni şi proroci ai dumbrăvilor Astartei sunt patru sute.

Şi a urmat proba focului între Ilie şi preoţii lui Baal. „Daţi-ne doi junci; ei să-şi aleagă unul, să-l taie în bucăţi şi să-l pună pe lemne, dar foc să nu aprindă; iar eu voi găti pe celălalt viţel şi-l voi pune pe lemne şi foc nu voi aprinde. Apoi voi să chemaţi numele dumenezului vostru, iar eu voi chema numele Domnului Dumnezeului meu. Şi Dumnezeul care va răspunde cu foc, acela este Dumnezeu. Şi a răspuns tot poporul: „Bine ai grăit!”.

Prorocii lui Baal au pregătit primii altarul şi au început să strige către cer…şi strigau cu glas mai tare şi se înţepau după obiceiul lor cu săbii şi cu lănci până ce curgea sânge. Trecuse de amiază şi ei tot s-au zbuciumat mereu până la timpul jertfei, dar n-a fost nici un glas, nici răspuns, nici auzire.

Ilie pregăteşte şi el un altar, cere să se toarne apă pe lemne şi în jurul altarului şi apoi se roagă: „…Auzi-mă, Doamne, auzi-mă acum cu foc, ca să cunoască astăzi poporul acesta că tu singur eşti Dumnezeu în Israel…Şi s-a coborât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot, şi lemnele şi pietrele, şi ţărâna, şi a mistuit şi toată apa din şanţ. Şi tot poporul, când a văzut aceasta, a căzut cu faţa la pământ şi a zis: Domnul este Dumnezeu, Domnul este Dumnezeu! (III Regi 18, 36-39).

Poporul entuziasmat a îndepărtat pe slujitorii cultului păgân şi a reînnoit legământul de credinţă faţă de Iahvé.
Ilie credea că a sosit ceasul triumfului definitiv, dar nu peste mult timp cu amărăciune şi nedumerire în suflet s-a văzut nevoit să fugă în pustiu, pentru a scăpa de furia Izabelei.

Urmărit ca un animal de pradă, energicul şi inflexibilul profet a trecut printr-un moment de descurajare. Munca depusă până atunci şi însăşi viaţa lui s-au părut zadarnice şi l-a rugat pe Dumnezeu să-i rupă firul care-l mai ţinea legat de pământ. Dar un înger al Domnului îl încurajează, oferindu-i o pâine coaptă în vatră şi un urcior cu apă. Apoi îi apare însuşi Dumnezeu într-o adiere de vânt, care îi redă curajul neînfricat de altă dată. Şi Ilie a înţeles că Dumnezeu nu realizează triumful binelui prin gesturi spectaculoase, dar lucrează cu îndelungă răbdare, deoarece el este Cel Veşnic şi timpul îi este supus lui.

Profetul cu forţe reîmprospătate, îmbrăcat într-o mantie de piele peste şorţul aspru strâns în jurul coapselor, se reîntoarce în mijlocul poporului lui Dumnezeu, dar nu va asista la triumful deplin al credinţei faţă de Iahvé. Opera de redresare şi refacere spirituală începută cu atâta trudă, va fi dusă la bun sfârşit de către ucenicul său Elizeu, căruia Ilie i-a transmis chemarea divină şi spiritul său, aruncându-i pe spate mantia.
Elizeu a fost martorul unic al sfârşitului misterios al lui Ilie, întâmplat în jurul anului 850 înainte de Cristos, prin urcarea lui într-un car de foc.

Numele Ilie este format prin alăturarea a două numiri vechi date lui Dumnezeu: El şi Iahvé, însemnând „Dumnezeul meu este Iahvé”. Este o mărturie de credinţă în Dumnezeul Unic şi o recunoaştere a stăpânirii sale peste tot universul şi viaţa oamenilor.
De aceea, prorocul Ilie este nu numai prin activitatea sa dar şi prin numele său o sinteză a Vechiului Testament, o piatră de Temelie a Noului Testament, o prezenţă obligatorie la opera de pregătire şi încoronare a timpului mesianic. Ne gândim aici la figura lui Ioan Botezătorul care, cuprins de duhul lui Ilie, pregăteşte în pustiu calea lui Mesia. Împreună cu Moise, Ilie apare în scena schimbării la faţă a lui Isus pe muntele Tabor. Isus stă de vorbă cu ei: Moise, care reprezintă legea şi Ilie, care reprezintă profeţii.
La rostirea numelui lui Ilie, creştinul îşi aminteşte crezul pe care prorocul Ilie l-a trăit şi l-a apărat: „Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”. Ne amintim şi de cea mai mare poruncă din lege: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea cu aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea şi Profeţii” (Mt 22, 37-40).

Aici serviciul audio:

rv/A. Lucaci