Exploratorii spiritului: sf. Arsenie, pustnic

RV 18 iul 2012. Biserica creştină din primele veacuri îndemna toţi credincioşii spre cele mai înalte culmi ale vieţii spirituale. Disciplina severă avea menirea de a căli sufletele împotriva ademenirilor mediului înconjurător şi a propriilor slăbiciuni omeneşti.

Ne aduce aminte de această etapă decisivă din istoria Bisericii un sfânt al cărui nume nu trezeşte imediat admiraţie: Sfântul Arsenie, pustnic, anii 354-450, comemorat pe 19 iulie în calendarul roman sau latin.

În perioadele de persecuţie, idealul creştin era martiriu, dovada supremă a iubirii faţă de Cristos. Începând cu secolul IV, când Edictul lui Constantin a stăvilit practic valurile de persecuţii anti-creştine, se căuta un alt fel de moarte: renunţarea la lume şi retragerea în singurătatea deşertului. Istoric, viaţa de pustnic, sau de sihăstrie, a început cu egipteanul Antoniu, care a devenit exemplul cel mai imitat şi mai popular, datorită biografiei scrisă de Sf. Atanasie cu nespusă simpatie şi profundă înţelegere. Decenii la rând, modelul propus de Sf. Antoniu a fost refugiul preferat pentru aceşti exploratori ai spiritului care porneau câte unul singur, dar apoi se adunau sub o "Regulă" ascetică, în care era stabilit timpul de post şi de rugăciune, reunindu-i pentru o anumită vreme într-o formă de comunitate capabilă să îndulcească asprimea separării totale de oameni.

Mulţi creştini, precum sfântul Casian şi prietenul său Gherman, făceau drumuri lungi şi periculoase pentru a ajunge să stea de vorbă cu unul dintre aceşti sihaştri luminaţi. Printre ei se afla şi sfântul Arsenie, pustnic în Egipt, unul dintre cei mai vestiţi "părinţi ai deşertului". El nu accepta să întrerupă timpul de tăcere nici chiar pentru a sta de vorbă cu un pelerin venit de departe. Şi dacă din dragoste creştină nu avea cum să refuze asemenea vizite, răspunsurile lui rare şi scurte, uneori monosilabice, descurajau şi pe cel mai avântat dintre vizitatori.

Arsenie era născut la Roma, în 354 dintr-o familie nobilă de senatori. O tradiţie din vechime afirmă că a fost sfinţit diacon de însuşi papa Damasus. În 383 împăratul Teodosiu l-a chemat la Constantinopol pentru a-i încredinţa educaţia fiilor săi Arcadiu şi Onoriu. A rămas aici timp de 11 ani, pînă în 394, când în urma unei crize spirituale profunde, a fost dezlegat de însărcinarea primită, pentru a fi liber să meargă unde doreşte. Rugându-se lui Dumnezeu să-i arate o cale sigură pentru a ajunge la mântuire, o voce misterioasă îi sugerează să se retragă în singurătate. Arsenie, ajuns între timp la vârsta de 40 de ani, urmează întocmai sfatul primit: coboară din corabie la Alexandria Egiptului şi se alătură comunităţii de sihaştri de la Scete, în plin deşert. Reducând tot mai mult orele de somn, petrecea nopţi întregi în rugăciune şi meditarea Cuvântului lui Dumnezeu, o rugăciune care era mai mult lacrimi decât cuvinte, deoarece primise de la Dumnezeu "darul lacrimilor". Din 434 pînă în 450, anul probabil al morţii sale, Arsenie a trebuit să trăiască departe de liniştea de la Scete, deoarece regiunea a fost invadată de triburi venite din Libia. A murit la Troe, lângă oraşul Memfis.

Comemorarea acestui sfânt din vechime sfânt ne sugerează mai multe reflecţii mereu actuale. Prima, are la bază momentul decisiv al crizei sale spirituale. Stând în mijlocul confortului oferit de somptuasa curte imperială de la Constantinopol, el simte că începe să piardă gustul pentru realităţile cereşti. Semnalul de alarmă era atât de orbitor încât a renunţat fără cea mai mică ezitare la desfătările lumeşti şi a direcţionat orice energie spre bucuriile spirituale, oriunde s-ar afla ele, chiar şi în pustiu. Uimitoarea sa promptitudine reprezintă un model pentru creştinul din orice timp, mereu în cumpănă între ademenirile pământeşti şi fascinaţia cerului.

O ultimă reflecţie este legată de numele său. "Arsenie" vine din grecescul "arsenios" (bărbătesc, viril), fiind cu totul străin de elementul chimic "arsen", care vine din limba arabă. Dicţionarul explicativ al limbii române ne aminteşte şi sensul larg al cuvântului "bărbătesc", care înseamnă "plin de energie, de curaj, de hotărâre". Sfântul pustnic Arsenie a arătat prin nume şi prin stilul de viaţă că întâlnirea cu Cristos, dacă este autentică, nu-l transformă pe om într-un veşnic nehotărât. Amânarea este bună când sunt în joc realităţi de o valoare îndoielnică. Dar în faţa lui Cristos, cuvintele potrivite sunt întotdeauna "aici şi acum".

Sursa: Vieţile Sfinţilor, vol. II, ARCB 1992, pp. 43-44.