Consideraţii omiletice la Duminica a XIII-a din Timpul de peste an, (B): Isus, mâna benefică a lui Dumnezeu, întinsă şi deschisă

(RV - 30 iunie 2012) E Ziua Domnului. „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa! (Ps 118,24).
1. Duminica şi Liturghia duminicală. Noul Catehism al Bisericii Catolice învaţă la n. 2174 şi urmatoarele: Isus a înviat din morţi „în prima zi” a săptămânii. Fiind prima zi, ziua învierii lui Cristos aminteşte prima creaţie. Fiind „a opta zi”, urmând după sabat, semnifică noua creaţie inaugurată odată cu Învierea lui Cristos. Ea a devenit pentru creştini prima dintre toate zilele, prima dintre toate sărbătorile, ziua Domnului - He kyriakè heméra, dies dominica - „duminica”. Ea vesteşte odihna veşnică a omului în Dumnezeu care nu se bucură de pieirea celor vii, nu vrea moartea păcătoşilor, ci ca să se întoarcă şi să aibă viaţă din belşug.

Participând duminica la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie creştinii se ancorează în cuvântul viu şi dătător de viaţă al lui Dumnezeu, se reculeg, în sensul de a-şi veni în fire, a-şi recăpăta calmul, liniştea, a se regăsi sau a-şi aduna fiinţa în Dumnezeu căruia îi aduc jertfă de laudă.

La aceasta îndeamnă cântarea de intrare la Sfânta Liturghie luată din Ps 46,2: „Toate popoarele, bateţi din palme, aclamaţi-l pe Dumnezeu cu strigăte de bucurie!”.

Liturgia romană şi bizantină au văzut în acest psalm un cântec pentru Înălţare. Cristos „s-a suit la cer” şi „şade pe tron” de-a dreapta Tatălui ca Domn şi astfel mântuirea este oferită tuturor neamurilor” (Cf Fap 2,34; Fil 2,9-11; Ap 5,7-9.12).

La jertfa de laudă, ofranda buzelor noastre, se adaugă imediat cererea de la rugăciunea zilei şi ştim că prin rugăciune - adevărată respiraţie a sufletului - intrăm în relaţie de iubire cu Dumnezeu şi astfel suflul vieţii se afirmă în noi: Dumnezeule, Părintele nostru, la botez tu ai făcut din noi copii ai luminii; te rugăm, nu lăsa ca întunericul erorii să pună stăpânire peste noi, ci ajută-ne să trăim noi înşine din lumina adevărului tău.

2. Lumină şi viaţă, întuneric şi moarte. Din totdeauna omul s-a întrebat de unde vine răul, moartea. Un înţelept evreu de la jumătatea secolului 1 înainte de Cristos, hagiograf erudit din oraşul Alexandria, capitala intelectuală a lumii greceşti, se străduieşte să prezinte păgânilor credinţa lui Israel. Exprimă convingerea la care au ajuns unii credincioşi după secole de meditaţie.

Citim în prima lectură luată din cartea Înţelepciunii 1,13-15; 2,23-24:
• Dumnezeu nu a creat moartea şi nici nu se bucură de pieirea celor vii. Toate le-a creat ca să existe şi toate făpturile din lume sunt binefăcătoare, nu găseşti în ele otrava care să le facă să moară; puterea morţii nu domneşte pe pământ, căci dreptatea este nemuritoare. Astfel Dumnezeu l-a creat pe om pentru o existenţă nepieritoare şi l-a făcut ca o imagine a propriei sale fiinţe. Totuşi moartea a intrat în lume prin invidia diavolului şi cei care sunt de partea lui vor ajunge să o cunoască.

Aşadar, moartea nu corespunde planului primordial al lui Dumnezeu. Înţeleptul biblic este convins că necorespunderea la planul divin, duce la moarte, la dezintegrarea fiinţei umane, care se împrăştie, se destramă, se descompune. Nelegiuirea este corosivă, fărădelegea demolează planul lui Dumnezeu, mistuie şi conduce la moarte, care nu ar trebui să existe, iar dacă are loc, ea nu se datorează lui Dumnezeu. „Moartea a intrat în lume prin invidia diavolului şi cei care sunt de partea lui vor ajunge să o cunoască” (Înţ 2,24).

Este o remeditare a primei pagini a Sfintei Scripturi, despre căderea omului în păcat. Moartea în sensul ei biblic, ca dezagregare şi descompunere, ca irosire şi frustrare a existenţei, ca pierdere a sensului şi zădărnicirii rostului vieţii, începe odată cu ruperea şi îndepărtarea de Dumnezeul Creator. Este în primul rând o realitate spirituală, interioară şi apoi o realitate exterioară şi materială din lumea fizică.

3. Cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciunea. Dar pentru înţelegerea cuvântului lui Dumnezeu e necesară lumina de sus implorată cu încredere în rugăciune fierbinte şi stăruitoare. Primei lecturi îi răspundem cu psalmul 29 din care preluăm câteva versete cu refrenul: Te preamăresc, Doamne, pentru lucrările tale minunate.
Te preamăresc, Doamne, pentru că m-ai eliberat şi n-ai lăsat pe vrăjmaşii mei să râdă de mine. Doamne, tu mi-ai scos sufletul din locuinţa morţilor, tu mi-ai dat viaţă ca să nu cobor în mormânt (…) Seara ne stăpâneşte plânsul, iar dimineaţa se revarsă bucuria. Ascultă-mă, Doamne, ai milă de mine! Doamne, ajută-mă! Tu mi-ai schimbat plânsul în veselie, Doamne, Dumnezeul meu, eu pururi te voi lăuda!

Reţinem de la înţeleptul biblic: Da, Dumnezeu nu se bucură de pieirea celor vii căci toate le-a creat ca să existe. El nu este răspunzător de germenii şi veninul morţii ce se află în om.

4. Iair şi femeia bolnavă de hemoragie. Aceasta este şi cheia de lectură pentru evanghelia duminicii luată de la Sfântul Marcu 5,21-43 în care sunt descrise două minuni săvârşite de Isus: vindecarea unei femei care de 12 ani suferea de hemoragie şi învierea unei tinere de 12 ani, fiica lui Iair, mai marele sinagogii din Cafarnaum.

În Isus vedem cum Dumnezeu reface viaţa lumii: stăvileşte scurgerea şi pierderea vieţii simbolizată prin hemoragie, pierdere de sânge; întinde o mână binefăcătoare ce dă viaţă omului care crede în puterea celui care l-a trimis pentru ca noi să avem viaţă din belşug. De acum înainte doar mâna lui, doar contactul cu el ne poate salva viaţa, dezintoxicându-ne, eliminând otrava morţii. Salvarea vine numai din comuniunea cu Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu care pentru noi oamenii şi a noastră mântuire s-a coborât din cer.

În textul evangheliei, povestirea vindecării femeii bolnave de scurgere de sânge este intercalată în cea a vindecării fiicei lui Iair.

5. Minune şi credinţă. Primii creştini răspândeau amintirea minunilor răsunătoare săvârşite de Isus. Evanghelistul Marcu aminteşte că miracolele lui Isus erau legate de credinţă. Însă credinţa este un lucru dificil, căci trebuie să treacă dincolo de aparenţe. Atât Iair cât şi femeia bolnavă aveau o credinţă amestecată cu aspecte magice. Mai marele sinagogii din Cafarnaum credea că numai punându-şi mâna pe ea, Isus îi putea vindeca fiica aflată pe patul de moarte. Femeia care suferea de hemoragie credea că doar atingând cel puţin haina lui Isus putea să scape de boală.

Dar Isus este îngăduitor şi conduce cu răbdare şi tact pe fiecare la credinţa adevărată. Iair trebuie să-şi afirme încrederea totală în Domnul în momentul în care toate îl fac să deznădăjduiască. Femeia bolnavă de hemoragie trebuie să treacă de la acel calcul interesat care o poartă în căutarea sănătăţii la un raport personal cu Învăţătorul. Numai atunci va fi vindecată.

6. Isus, mâna lui Dumnezeu, întinsă şi deschisă. Vino, pune-ţi mâinile peste ea, ca să se vindece şi să trăiască! I-a spus lui Isus, mai marele sinagogii din Cafarnaum. Doar atingerea proprie mâinii lui Dumnezeu poate pătrunde până la izvorul vieţii şi împiedica drumul morţii…O scenă sacră, asemănătoare cu cea a creaţiei, ilustrată de marele Michelangelo pe bolta Capelei Sixtine. În Isus lucrează degetul lui Dumnezeu. Fiul Omului dezvăluie chipul lui Dumnezeu prin cuvinte şi gesturi, asemenea întregii revelaţii. Copilo, scumpa mea, îţi spun scoală-te! Fiica mea, credinţa ta te-a vindecat! Două episoade ce conturează bine identitatea lui Isus. El este Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Mântuitorul. Este mâna lui Dumnezeu întinsă şi deschisă spre noi făcând ca şi a noastră să se întindă şi ea ca să se prindă, sau spre a-i atinge cel puţin marginea hainei lui în credinţa tare că vom fi salvaţi.

Gestul lui Isus care o prinde de mână pe fiica lui Iair care zăcea moartă, traduce în timp, peste veacuri, istoria dintotdeauna a iubirii lui Dumnezeu care îl însoţeşte pe om prin istorie, îl prinde, îl ţine de mână, îl ridică, îl sprijină, îl susţine.

7. Contactul benefic, salutar cu Isus în Sfintele Taine. Pentru noi care participăm la Sfânta Liturghie, contactul cu Isus, prin vălul Sfintelor Taine, necesită credinţa femeii din Evanghelia de azi: De mă voi atinge măcar de haina lui, mă voi vindeca! Mai mult, are nevoie de răspunsul de credinţă inspirat din cel al sutaşului roman, simpatizant al sinagogii, devenit invocaţie înainte de primirea Sfintei Împărtăşanii: „Doamne nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu!” (Cf Mt 8,8).

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 25/26 iunie 1994, completat şi structurat sâmbătă 30 iunie 2012)

Aici serviciul audio: