Benedict al XVI-lea, la audienţa generală: Când ne îngenunchem în faţa Preasfântului Sacrament, recunoaştem că Isus este unicul Domn al Vieţii noastre

(RV – 27 iunie 2012) La audienţa generală de miercuri, 27 iunie, în aula Paul al VI-lea, Benedict al XVI-lea a continuat şirul catehezelor dedicate rugăciunii. Sfântul Părinte a vorbit credincioşilor prezenţi despre înălţarea spre Dumnezeu, care se realizează prin coborârea în iubire, adică punându-se în slujba fraţilor şi având „o scară de valori” care-l pune pe Dumnezeu pe primul loc în viaţă, chiar şi în contextul unei multitudini de dominatori; Dumnezeu pe primul loc, pentru a ne „orienta şi conduce viaţa”.

Reluând descrierea rugăciunii, alcătuită din „tăcere şi cuvânt, din cânt şi gesturi care implică participarea întregii persoane”, Episcopul Romei s-a oprit asupra unuia din cele mai antice imnuri ale tradiţiei creştine: şi anume Scrisoarea către Filipeni a Apostolului Paul. Benedict al XVI-lea explică că autorul – întemniţat, probabil la Roma – dictează această scrisoare ce ar putea fi considerată „un testament spiritual”, căci Sfântul Paul spune: „chiar dacă va trebui vărsat sângele meu pentru jertfa şi ofranda credinţei voastre, mă bucur şi mă bucur împreună cu voi toţi” (cfr Fil 2,17).
• „În ciuda acestei situaţii de pericol grav pentru integritatea sa fizică, în întreaga scriere, Sfântul Paul exprimă bucuria de a fi discipol al lui Cristos, de a-i putea merge în întâmpinare, chiar până la punctul de a vedea moarte nu ca pe o pierdere, ci ca pe un câştig”.

Cum poate cineva să se bucure în faţa morţii iminente? Care este izvorul din care Sfântul Paul îşi trage seninătatea, forţa şi curajul de a merge în întâmpinarea martiriului şi a vărsării sângelui? Sfântul Părinte ne indică răspunsul în centrul Scrisorii către Filipeni, în fragmentul pe care tradiţia creştină îl numeşte „carmen Christo”, cânt pentru Cristos, dar cunoscut în general cu numele de „imn cristologic”, din capitolul 2 al Scrisorii către Filipeni:
• „Această rugăciune începe cu îndemnul: 'Să aveţi în voi acea atitudine care este în Cristos Isus' (Fil 2,5) Iar atitudinea lui Cristos este prezentată în versetele succesive: iubire, generozitate, umilinţă, ascultare faţă de Dumnezeu, dăruire de sine. Este vorba nu doar de simpla urmare a exemplului lui Isus, ca o atitudine morală, ci modelarea întregii existenţe după modul său de a gândi şi acţiona”.

În cadrul aceleiaşi cateheze, Succesorul lui Petru s-a oprit asupra unor elemente din „imnul cristologic”, care – a explicat – „sintetizează întregul itinerariu divin şi uman al Fiului lui Dumnezeu şi înglobează întreaga sa istorie umană: de la a fi în condiţia de Dumnezeu, la întrupare, la moartea pe Cruce, la preamărirea în slava Tatălui (…). Dar Isus, explică Papa, citând din nou „imnul cristologic” din Scrisoarea către Filipeni, „…nu trăieşte condiţia sa de „a fi Dumnezeu” ca pe o victorie sau pentru a-şi impune supremaţia, nu o consideră un monopol, un privilegiu, o comoară de păstrat doar pentru sine. Dimpotrivă 's-a despuiat pe sine, luând firea sclavului', trăind realitatea umană marcată de suferinţă, de sărăcie, de moarte, devenind asemenea oamenilor, în afară de păcat, aşa încât să fie asemenea unui slujitor dedicat complet servirii celorlalţi”.

Oprindu-se asupra părţii a doua a „imnului cristologic” din Scrisoarea către Filipeni, Sfântul Părinte pune accentul asupra schimbării subiectului, care nu mai este Cristos, ci Dumnezeu Tatăl, în textul „imnului cristologic” Sfântul Paul subliniind că datorită ascultării voinţei Tatălui de către Isus , 'Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul”. (Fil 2, 9).

Revenind asupra elementelor care compun rugăciunea, Benedict al XVI-lea a subliniat îndemnul din „imnul cristologic”: „pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul”, explicând semnificaţia gestului îngenunchierii în faţa Preasfântului Sacrament, gest de multe ori neglijat în zilele noastre de mulţi dintre credincioşi:
• „Îngenunchierea în faţa Preasfântului Sacrament sau aşezarea în genunchi în rugăciune exprimă tocmai atitudinea de adoraţie pe care toate creaturile o datorează lui Dumnezeu, chiar şi cu trupul. De aici şi importanţa împlinirii acestui gest nu din obişnuinţă şi în grabă, ci în mod pe deplin conştientizat.
Când ne îngenunchem în faţa Domnului, noi ne mărturisim credinţa în El, recunoaştem că El este unicul Domn al Vieţii noastre”.

Cateheza din cadrul Audienţei generale de miercuri, 27 iunie, s-a încheiat cu un alt îndemn: de a ne îndrepta privirea spre Crucifix, de a ne opri mai des în adoraţie în faţa Preasfântului Sacrament, pentru a face să intre în viaţa noastră iubirea lui Dumnezeu, care s-a coborât cu umilinţă pentru a ne ridica până la El”:
„La începutul catehezei” – a spus Sfântul Părinte – „ne-am întrebat cum de putea Sfântul Paul să se bucure în faţa riscului iminent al martiriului, al vărsării sângelui”. „Acest lucru” – a explicat Benedict al XVI-lea – „a fost posibil doar pentru că Apostolul nu şi-a îndepărtat niciodată privirea de la Cristos, până la a deveni asemenea lui în moarte, „cu speranţa de a ajunge la învierea din morţi”. (Fil 3,11).
Episcopul Romei a încheiat cateheza despre rugăciune cu un îndemn la rugăciune, citând ruga pe care obişnuia să o spună Sfântul Francisc din Assisi în faţa Crucifixului din mica biserică „Sfântul Damian”:
• „Asemenea Sfântului Francisc, să spunem şi noi în faţa Crucifixului: „Dumnezeule Preaînalt, luminează cu lumina ta întunericul inimii mele. Dăruieşte-mi o Credinţă dreaptă, o Speranţă neclintită, o Dragoste desăvârşită” (Rugăciunea Sfântului Francisc în faţa Crucifixului).

Aici, serviciul audio: