Benedict al XVI-lea la rugăciunea „Angelus”. Dintr-o mică sămânţă care se sfărâmă,
rezultă un fruct: iubirea lui Dumnezeu, care transformă ceea ce este mic
(RV - 17 iunie 2012) Măreţia iubirii lui Dumnezeu, care "transformă ceea
ce pare nesemnificativ" s-a aflat în centrul alocuţiunii Papei, rostită duminică înainte
de recitarea antifonului marian „Îngerul Domnului”, împreună cu credincioşii, romani
şi pelerini reuniţi la amiază în Piaţa Sfântul Petru. Papa a comentat cele două
mici parabole propuse la Evanghelia Liturghiei duminicale, cea despre sămânţa aruncată
în ogor şi care creşte de la sine şi cea despre grăuntele de muştar. Apoi gândul
Sfântului Părinte s-a îndreptat la apropiata Zi Mondială a Refugiatului, la încheierea
Congresului Euharistic Internaţional, duminica aceasta la Dublin în Irlanda şi la
beatificarea tinerei Cecilia Eusepi, la Nepi, în dieceza italiană Civita Castellana.
Să-l
ascultăm pe Pontif. • Iubiţi fraţi şi surori, Liturghia de astăzi ne
propune două scurte parabole ale lui Isus: ceea a seminţei care creşte singură, de
la sine şi cea a grăuntelui de muştar (Cf Mc 4,26-34). Prin imagini luate
din lumea agriculturii, Domnul prezintă misterul Cuvântului şi al Împărăţiei lui Dumnezeu,
şi indică motivele speranţei noastre şi angajamentul nostru.
În prima parabolă
se pune accentul pe dinamismul seminţii: sămânţa care este aruncată pe ogor, fie că
agricultorul doarme sau este treaz, încolţeşte şi creşte de la sine. Omul seamănă
cu încrederea că munca lui nu este fără rod. Ceea ce îl susţine pe agricultor în ostenelile
sale de zi cu zi este tocmai încrederea în puterea seminţei şi în bunătatea terenului.
Această parabolă se referă la misterul creaţiei şi al răscumpărării, a lucrării roditoare
a lui Dumnezeu în istorie. • El este Stăpânul Împărăţiei, omul
este umilul său colaborator, care contemplă şi se bucură de acţiunea creatoare
divină şi de la ea aşteaptă cu răbdare roadele.
Recolta
finală ne aminteşte de intervenţia din urmă a lui Dumnezeu la sfârşitul timpurilor,
când el va realiza pe deplin Împărăţia sa. Timpul prezent este timpul semănatului,
iar creşterea seminţei este asigurată de către Domnul. • Fiecare creştin,
deci, ştie bine că trebuie să facă
tot ce poate, dar că rezultatul final depinde de Dumnezeu; faptul de a fi conştient
de aceasta îl susţine în truda de fiecare zi, mai ales în situaţii dificile.
În acest sens, scrie Sfântul Ignaţiu de Loyola: "Acţionează ca şi cum totul ar depinde
de tine, ştiind apoi că, în realitate, totul depinde de Dumnezeu" (Cf Pedro De Ribadeneira,
Vita di Sant’Ignazio di Loyola, Milano 1998).
Şi a doua parabolă foloseşte
imaginea semănatului. Aici, însă, este vorba despre o sămânţă specifică, sămânţa de
muştar, considerată cea mai mică dintre toate seminţele. Deşi atât de mică, cu toate
acestea, este plină de viaţă, din sfărâmarea ei se naşte un mugur capabil să spargă
terenul, să iasă la lumina soarelui şi să crească până la a deveni "cel mai mare dintre
toate plantele grădinii" (Cf Mc 4,32): slăbiciunea este forţa seminţei, iar
ruperea este puterea sa.
Aşa este Împărăţia lui Dumnezeu: • O
realitate omeneşte mică, formată din ceea ce e sărac cu
inima, din cine nu se încrede în propria putere, dar în cea a iubirii lui Dumnezeu,
din cine nu este important în ochii lumii: şi cu toate acestea tocmai prin
ei izbucneşte puterea lui Cristos şi transformă ceea ce este aparent nesemnificativ.
Imaginea
seminţei este deosebit de dragă lui Isus, deoarece exprimă bine misterul Împărăţiei
lui Dumnezeu. În cele două parabole de astăzi, ea reprezintă o "creştere" şi un "contrast":
creşterea care are loc graţie unui dinamism prezent în sămânţa însăşi şi contrastul
care există între micimea seminţei şi măreţia a ceea ce ea produce.
Mesajul
este clar: Împărăţia lui Dumnezeu, chiar dacă cere colaborarea noastră, este înainte
de toate dar al Domnului, harul care precede omul şi faptele sale. • Forţa
noastră mică, aparent neputincioasă în faţa problemelor lumii, dacă
introdusă în cea a lui Dumnezeu nu se teme de obstacole, întrucât sigură
este victoria Domnului. Este miracolul iubirii lui Dumnezeu, care face să încolţească
şi să crească fiecare sămânţă de bine aruncată pe ogor. Şi experienţa acestui miracol
de iubire ne face să fim optimişti, în ciuda dificultăţilor, suferinţelor şi răului
pe care le întâlnim. Sămânţa răsare şi creşte, pentru că o face să crească iubirea
lui Dumnezeu.
Fecioara Maria care a primit ca „pământ bun” sămânţa Cuvântului
divin, să întărească în noi această credinţă şi această speranţă.
Primiţi,
stimaţi ascultători, şi binecuvântarea apostolică invocată de Papa la întâlnirea pentru
recitarea rugăciuni „Angelus Domini - Îngerul Domnului”, duminică 17 iunie, binecuvântare
ce ajunge astfel la toţi cei care pe calea undelor o primesc în spirit de credinţă.