Consideraţii omiletice la Duminica a V-a a Paştelui, B. Spune Isus: Eu sunt viţa,
voi mlădiţele... rămâneţi în dragostea mea
(RV - 5 mai 2012) E ziua Domnului. În duminica a cincia a Paştelui citim la
Sfânta Liturghie din Evanghelia de la sfântul Ioan alegoria viţei şi mlădiţelor. Să
ne oprim asupra sensurilor acestei alegorii. 1. Un pom al vieţii.
Capitolul 15 care deschide cea de-a doua parte a discursului adresat de Isus apostolilor
începe cu afirmaţia: „Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl meu este viticultorul” (v.1).
Această afirmaţie trebuie completată cu o altă declaraţie a lui Isus: „Eu sunt viţa,
voi mlădiţele” (v.5). Imaginea viţei aminteşte de doi arbori, doi pomi, prezenţi în
tradiţiile popoarelor din antichitate: arborele cosmic,pus în centrul
pământului şi din care ar fi luat naştere toate popoarele, prin urmare un pom de viaţă;
şi arborele vieţii nemuritoare, situat în grădina zeilor şi ale cărui roade
dădeau nemurirea. Precizăm că în tradiţia Israelului era prezent doar pomul vieţii
nemuritoare, ale cărui roade erau destinate tuturor oamenilor (Gen 2,9).
Ei
bine, se pare că Isus vrea să facă prin fragmentul Evangheliei de azi această afirmaţie:
Eu sunt adevăratul pom al vieţii pe care Dumnezeu l-a sădit pe pământ pentru ca oamenii
să trăiască pentru totdeauna. Însă în afirmaţia lui Isus „Eu sunt viţa
cea adevărată, trebuie să notăm adjectivul „adevărat” care se găseşte şi în alte afirmaţii
prin care Isus se declară „lumina cea adevărată (In 1,9), „pâinea cea adevărată”
(In 6,32), „adevărata apă care ţâşneşte pentru viaţa veşnică” (In 4,13-14),
„păstorul adevărat” (In 10,11). Această declaraţie pe lângă faptul că afirmă
cu tărie divinitatea exprimată prin acel "Eu sunt", vrea să excludă că în afara sa
pot fi pentru om alte cauze de mântuire.
2. Viţă şi mlădiţe.
Acum putem introduce imaginea Israelului ca vie a Domnului, atât de dragă profeţilor
Isaia, Ieremia, Ezechiel şi Osea (cf Is 5,1-7; Ier 2.21; Ez 15,17;
Os 10,1), o imagine ce integrează şi completează pe cea a pomului vieţii. Dumnezeu
a plantat Israelul aşa cum un agricultor sădeşte o vie, a cultivat-o, a curăţat-o
şi a aşteptat de la ea roade, dar Israelul, după un început promiţător, a devenit
neroditor, steril încât psalmistul se roagă astfel: „Dumnezeule al puterilor, întoarce-te:
caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta. Ocroteşte ce a sădit dreapta ta”
(Ps 79/80, 15-16).
Şi, iată, Dumnezeu ascultă această rugăciune şi trimite
Israelului pe însuşi Fiul său: El este „viţa cea adevărată” care, sădită de Dumnezeu
între viţele neroditoare ale viei lui Israel, îi va da în sfârşit roadele pe care
le aşteaptă. Punctul fundamental al parabolei este invitaţia adresată de Isus ucenicilor
de „a rămâne” mereu uniţi cu el, la fel ca mlădiţele cu viţa, pentru a aduce „roade
multe” (v.5). Verbul „a rămâne” este repetat de cinci ori în evanghelia de azi şi
de trei ori în continuarea textului. În evanghelia de azi rămânerea în Isus este condiţia
esenţială pentru a aduce roade, căci spune Isus: „Fără mine nimic nu puteţi face”
(v.5). În continuarea textului precizează că este vorba „de a rămâne în iubirea
sa”.
3. Rodul viţei.Acum ne apare clar sensul cristologic
ale Evagheliei de azi: dacă Isus Cristos este pomul care dă viaţa veşnică, înseamnă
că el este cauza acestei vieţi. Din această semnificaţie cristologică derivă, ca fructul
din floare, un sens comunitar, cel ecleziologic: creştinii sunt uniţi între ei în
măsura în care sunt uniţi cu Isus. Prin urmare, sunt înşelătoare acele forme de fraternitate
în Biserică care nu trec prin persoana lui Isus, prin învăţătura sa, prin jertfa sa.
Dar
fragmentul Evangheliei de azi are şi o semnificaţie euharistică nu numai pentru că
viţa aminteşte de vinul Euharistiei, pe care evanghelistul Marcu îl numeşte „rod al
viţei” (14,25), dar şi pentru folosirea verbului „a rămâne” care trimite la sensul
dat acestui termen de Isus în discursul ţinut la Cafarnaum: „Cine mănâncă trupul meu
şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el” (In 6,56). În acelaşi discurs
de la Cafarnaum această uniune este asemănată cu uniunea prin care „Fiu trăieşte prin
Tatăl” (v. 57).
Euharistia introduce creştinul în intimitatea divină. De
aceea Conciliul ecumenic Vatican II afirmă că „în Euharistie este cuprins tot binele
spiritual al Bisericii, Cristos însuşi, Paştele nostru şi Pâinea cea vie, care prin
Trupul său însufleţit de Duhul Sfânt şi dătător de viaţă insuflă viaţă oamenilor,
chemându-i şi călăuzindu-i astfel să se ofere împreună cu el pe ei înşişi, truda lor
şi toate cele create” (Presbyterorum Ordinis, 5). Şi mai departe: „Vor fi de
prea puţin folos ceremoniile, oricât de frumoase, sau asociaţiile, oricât de înfloritoare,
dacă nu slujesc la educarea oamenilor pentru a-şi atinge maturitatea creştină (id.
6). Aici părinţii Conciliului Vatican II citează observaţia Sfântului Ieronim: „Ce
folos dacă pereţii strălucesc de pietre preţioase, în vreme ce Cristos, în cel sărac,
moare de foame” (Epistola 58, 7; PL 22,584).
4. A rămâne în Cristos.Cum s-a spus deja, Evanghelia de azi face parte din discursurile de rămas bun.
Isus recurge cu insistenţă asupra expresiei a rămâne, „a fi în...”. Să zăbovim
puţin asupra acestei expresii.
Comentează italianul Alessandro Pronzato: „În
Biserici sunt persoane şi comunităţi care, în mod efectiv, sunt „în”:
într-un spaţiu, într-un timp, într-o comunitate, într-o stare. Dar nu întotdeauna
este vorba de acel „în” indicat de Isus şi care se referă la relaţia particulară
dintre mlădiţe şi trunchiul viţei. Există oameniînagitaţie
continuă, în frenezie apostolică, mereuîn treburi, mereu în
întârziere şi mereu îngrabă, în mişcare continuă, în
prima pagină a ziarelor, în contact cu personaje importante, în aşteptare
de finanţări de opere, în căutare „spasmodică” de popularitate. Mereu în
reuniuni, în dezbateri, în călătorie.
Însă, din păcate, nu tot
atât de frecvent se aude spunându-se că sunt în rugăciune, în tăcere,înmeditaţie, în ascultarea Cuvântului, în adoraţie
înaintea Preasfântului Sacrament, în ascultarea unui nevoiaş sau a unui bolnav
în care creştinul întrevede prezenţa Domnului. Mântuitorul Isus, în schimb, ne porunceşte:
„Rămâneţi în mine şi eu în voi”. Altminteri munca este sterilă, neroditoare.
Şi adaugă: „Precum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne pe viţă,
tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în mine...Cine rămâne în mine şi eu în el, acela
aduce roade multe, căci fără mine nimic nu puteţi face. Şi mai departe: „Cine nu rămâne
în mine este aruncat afară, ca mlădiţa tăiată, şi se usucă. Mlădiţele uscate sunt
adunate, aruncate în foc şi ard. Dacă rămâneţi în mine şi eu rămân în voi, puteţi
cere orice şi veţi primi. Prin aceasta este preamărit Tatăl meu: să aduceţi rod îmbelşugat
şi să vă dovediţi ucenicii mei”.
(RV - A. Lucaci, material omiletic
din 13 mai 2006, uşor modificat sâmbătă 5 mai 2012)