„Eu sunt poarta: dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit; va putea intra şi ieşi
şi va găsi păşunea” (In 10, 9)
(RV - 30 aprilie 2012) În duminica a patra a Paştelui, la jumătatea Timpului
pascal, şi a doua zi, luni, Liturghia propune spre meditaţie parabola Bunului Păstor
sau a Păstorului celui Frumos.În anul B din ciclul liturgic, duminica
se citeşte a doua parte a capitolului 10 din Evanghelia după Sfântul Ioan versetele
11-18, iar a doua zi, luni se ia prima parte a aceluiaşi capitol, versetele 1-10,
în care Isus se defineşte pe sine ca Poartă a oilor, după ce mai înainte spusese
despre sine că este Păstorul cel bun, gata să se jertfească pentru cei încredinţaţi
de Tatăl. Plecăm de la prima parte. 1. Sărbătoarea Hanukkàh.
Precizăm că ne aflăm nu la Cafarnaum în preajma sărbătorii Paştelui iudaic, ci la
Ierusalim în timpul sărbătorii de iarnă a Dedicării templului, numită Hanukkàh,
o sărbătoare recentă în comparaţie cu cea a Paştelui (Pèsach) sau cu cea a
Rusaliilor sau Cincizecimii (Shavuôt), dar care devenise importantă pentru
conţinutul ei mesianic şi politic. În această sărbătoare avea loc reconsacrarea templului
(anul 164 a.C.), după victoria lui Israel împotriva regelui Siriei, Antioh al IV-lea
Epifaniu, care îl profanase destinându-l cultului lui Jupiter Olimpic. Era deci o
sărbătoare ce anticipa profetic biruinţa definitivă a regelui-Mesia asupra duşmanilor
lui Israel.
În fiecare an, se lua apă de la izvorul Siloe şi în mod simbolic
templul era consacrat din nou printr-o stropire a porţilor sale, dintre care cea mai
importantă era cea din partea de Nord, supravegheată de turnul Antonia şi numită „probatica”
sau a oilor, de la cuvântul grec „pròbaton” care înseamnă oaie, întrucât
prin ea treceau oile care erau mânate spre locul sacrificiului.
2. Poarta
mântuirii. Îndată după binecuvântarea cu apă a acestei porţi, în timpul căreia
corul cânta „Aceasta este poarta Domnului; ce drepţi vor intra prin ea” (Ps
117/118,20), oile treceau pentru a fi introduse în templu şi îndreptate spre sacrificiu. Ne
putem imagina care erau gândurile şi sentimentele lui Isus care, luând parte la acest
rit liturgic, era conştient că el este păstorul turmei şi, în acelaşi timp, mielul
marelui sacrificiu şi poarta mântuirii.
Da, poarta mântuirii! Cât era de impresionantă
acea poartă deschisă, prin care trecea acel fluviu de viaţă destinat morţii. Nu, se
gândea în sine, cei care vor trece prin mine, nu vor găsi moartea, ci viaţa. De aceea
a zis: „Eu sunt poarta: dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit; va putea intra
şi ieşi şi va găsi păşunea” (In 10, 9).
În alte cuvinte Isus
era convins că este Poartă şi Păstor: poartă care salvează şi păstor care conduce,
care dă hrană, care protejează. Cât despre ceilalţi, adică cei care puneau în pericol
credinţa ucenicilor săi, aceştia erau hoţi de suflete pe care ucenicii nu trebuiau
să-i urmeze, nici să-i asculte. Cum ar fi putut ucenicii să asculte de nişte „străini”,
mai mult „mercenari” care se gândeau numai la ei înşişi.
3. Glasul
Păstorului.Succintă dar intensă este descrierea bunului Păstor,
care „cheamă pe nume („kat’onoma” în greacă, „nominatim” în latină)
fiecare din oile sale şi le conduce afară” şi apoi „merge înaintea lor iar oile merg
după el, căci cunosc glasul lui”, în timp ce nu cunosc glasul unui străin şi de aceea
auzindu-l „vor fugi de el”.
O serie întreagă de verbe dă armonie povestirii
- „a chema, a auzi, a cunoaşte, a conduce, a urma”; sunt verbele credinţei. Dintre
ele iese în evidenţă verbul „a cunoaşte” care în Scriptură indică nu numai cunoaşterea
cu ochii şi cu mintea, dar şi experienţa completă ce se stabileşte între două sau
mai multe persoane. De fapt în discursul de la ultima Cină Isus a spus ucenicilor:
„Iar viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat,
şi pe cel pe care l-ai trimis, Isus Cristos” (In 17,3). Aceasta este cunoaşterea
pe care e construită relaţia dintre Isus şi ucenicii săi şi care le permite să primească
de la Isus „viaţa şi să o aibă din belşug” (In 10,10).
4.
Libertatea staulului. Într-o zi o oaie a găsit o gaură, o breşă suficient de mare
în gardul stânei. Curioasă, a trecut prin ea, gândindu-se că, în sfârşit, este liberă.
Zburda fericită pe câmp, pe pajişti, prin păduri fără nici o îngrădire sau constrângere...Dintr-odată,
însă, s-a văzut urmărită de un lup. A început să alerge, să fugă cu sufletul la gură,
când, sfârşind de-acum într-o crăpătură de teren, s-a simţit ridicată în braţe de
Păstorul care, îngrijorat, umblase în căutarea ei, şi găsind-o a salvat-o. Şi în ciuda
faptului că mulţi l-au sfătuit să o facă, păstorul nu a reparat gaura, nu a închis
breşa din gardul stânei, căci staulul oilor nu este o închisoare.
(RV -
A. Lucaci, material omiletic prelucrat pe 13 aprilie 2008)