Ecologia umană în "Caritas in veritate": omul înscris în carea naturii este singurul care poate citi şi trebuie să citească această carte

(RV - 26 aprilie 2012) Problema ecologică şi respectarea mediului înconjurător sunt teme foarte importante pentru Benedict al XVI-lea. Papa, şi ca teolog, aminteşte frecvent creştinilor responsabilitatea lor faţă de mediul natural. Enciclica „Caritas in veritate, invocă chiar un rol public al Bisericii de a exercita această responsabilitate faţă de creaţie: de a apăra pământul, apa şi aerul ca daruri ale creaţiei, aparţinând tuturor, şi în special pentru a apăra omul împotriva distrugerii de sine (a se citi n. 51).

Lumea în care trăim necesită un "discurs despre casă" (eco-logie), pentru a-l citi în însăşi "cartea naturii", în tot ceea ce constituie ţesutul nostru, în tot ce serveşte pentru a trăi şi a face posibilă viaţa, în tot ceea ce gustăm cu desfătarea ochilor, cu plăcerea gurii, a întregului corp: totul este mai mult decât o resursă de materiale. Totul este cuvântul creat adresat nouă de Creator. Iar misterul dinăuntrul misterului este faptul că omul este, în acelaşi timp, înscris în cartea naturii, şi singurul care poate citi (trebuie să citească), această carte.

Suntem cititorii şi protagonişti cărţii, fapt ce nu face lucrurile mai uşore. Sunt unii care susţin că omul explică natura, şi alţii care spun că omul se explică prin natură. În orice caz, fiecare trebuie să recupereze o dimensiune mai "umilă" (vezi bine: vine de la latinescul „humus”, înrudit cu pământul).

Primul care a vorbit despre ecologie umană a fost Paul al VI-lea, într-o audienţă din 1973; i-a făcut ecou cu dublată vigoare Ioan Paul al II-lea în enciclica „Centesimus Annus” nr. 38.

Benedict al XVI-lea repetă această pregnantă intuiţie: ecologia mediului este strâns legată de ecologia umană. Acest lucru înseamnă că rădăcina degradării ambientale este în mare măsură un "efect" al dezechilibrului uman şi al unui om din ce în ce mai dezechilibrat. Poluarea minţii, a inimii, a spiritului face să se dezlănţuie efectul otrăvitor asupra aerului, asupra apei; înarmarea spiritelor devastează prin intermediul unor arme care nu sunt niciodată neutre; pofta nepotolită a câtorva declanşează forţe perverse de sărăcie ...

Omenirea este bunul cel mai delicat in orice discurs despre „casa-lume”: cultivarea unui raport cu noi înşine mai curat, mai sobru, mai onest; a învăţa să preţuieşti înainte de a devora; a mulţumi înainte de a ne servi de lucruri; a proteja viaţa (inclusiv cea biologică) a persoanelor, a ne antrena la grija pentru începutul slab al fiecărei persoane şi la solicitudinea pentru sfârşitul consumat, dar preţios, al celui care nu mai este util.

Sunt multe momentele vieţii, în care oamenii, ca să spunem astfel, îşi întind mâinile peste măsură şi depăşesc limitele: există un a-şi pune mâinile pe domeniul vieţii ascunse, există o tristă iluzie de a stinge viaţa ca şi cum ar fi vorba de un tratament, un remediu. Dar sunt şi tentaţii de a se înverşuna într-un mod inuman; de a se juca cu propria sănătate; există modalităţi imorale de a violenta, lovi, bate şi trunca oameni, bărbaţi şi femei,deoarece străini, săraci, diferiţi sau pentru că deranjează.

Aici este o provocare puternică a lui Benedict al XVI-lea: modul în care omul tratează mediul înconjurător influenţează felul în care se tratează pe sine, iar modul în care omul se tratează pe sine însuşi (trupul său) şi pe alţii (în trupul lor), sunt semnalele cele mai grele şi distructive a relaţiei sale cu lumea, cu mediul, cu acea corporalitate lărgită care este umanitatea întreagă (Matei Pasinato în ).

Pentru lectură - "Caritas in veritate" n. 51. Modalităţile cu care omul tratează mediul înconjurător influenţează asupra modalităţilor cu care se tratează pe sine însuşi şi viceversa. Acest lucru cheamă societatea de astăzi să revadă cu seriozitate stilul său de viaţă care, în multe părţi ale lumii, este înclinată spre hedonism şi spre consumism, rămânând indiferentă faţă de daunele care derivă din aceasta. Este necesară o efectivă schimbare a mentalităţii care să ne facă să adoptăm noi stiluri de viaţă, "în care căutarea a ceea ce este adevărat, frumos şi bun şi comuniunea cu ceilalţi oameni pentru o creştere comună să fie elementele care determină alegerile consumurilor, ale economiilor şi ale investiţiilor". Orice lezare a solidarităţii şi a prieteniei civice provoacă daune ambientale, aşa cum degradarea ambientală, la rândul ei, provoacă insatisfacţie în relaţiile sociale. Natura, în special în epoca noastră, este aşa de integrată în dinamicile sociale şi culturale, încât aproape că nu mai constituie o variabilă independentă. Deşertificarea şi sărăcirea productivă a unor arii agricole sunt şi rod al sărăcirii populaţiilor care locuiesc pe ele şi al înapoierii lor. Făcând să crească dezvoltarea economică şi culturală a acelor populaţii, se tutelează şi natura. În afară de aceasta, câte resurse naturale sunt devastate de războaie! Pacea popoarelor şi între popoare ar permite şi o salvgardare mai mare a naturii. Acapararea resurselor, în special a apei, poate să provoace grave conflicte între populaţiile implicate. Un acord paşnic în privinţa folosirii resurselor poate să salvgardeze natura şi, în acelaşi timp, bunăstarea societăţilor interesate.

Biserica are o responsabilitate faţă de creaţie şi trebuie să-şi impună această responsabilitate şi în public. Şi făcând aceasta trebuie să apere nu numai pământul, apa şi aerul ca daruri ale creaţiei care aparţin tuturor. Trebuie să-l ocrotească mai ales pe om împotriva distrugerii de sine însuşi. Este necesar să existe ceva ca o ecologie a omului, înţeleasă în mod corect. De fapt, degradarea naturii este strâns legată de cultura care modelează convieţuirea umană: atunci când "ecologia umană" este respectată în cadrul societăţii, şi ecologia ambientală trage folos din aceasta. După cum virtuţile umane sunt comunicante între ele, aşa încât slăbirea uneia expune la risc şi pe celelalte, tot aşa sistemul ecologic se sprijină pe respectarea unui proiect care se referă fie la convieţuirea sănătoasă în societate, fie la raportul bun cu natura.
Aici serviciul audio:

rv/A. Lucaci