Consideraţii omiletice la Duminica a II-a a Paştelui, sărbătoarea Divinei Milostiviri (B)

(RV - 15 aprilie 2012) E Ziua Domnului. Mai întâi, câteva consideraţii despre duminicile Timpului pascal. Din Duminica Paştelui până la Rusalii, Biserica ne invită să participăm la această mare şi unică sărbătoare a mântuirii lumii în Isus Cristos înviat din morţi.

1. „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (Ps 117/118, 24).
Sărbătorile pascale ne-au purtat pe o culme, culmea anului liturgic şi a Misterului creştin. Timp de cincizeci de zile rămânem pe platourile înalte luminate de învierea Domnului. Ne este trebuincios tot timpul acesta pentru a contempla peisajul şi respira atmosfera pascală, pentru a-l descoperi pe Cel Înviat sub multiplele sale înfăţişări, pentru a ne lua în Biserică măsurile propriei noastre noutăţi.

2. Lecţionarul. La Liturghiile duminicale, prima lectură ne face să trăim naşterea Bisericii; apostolul Ioan ne conduce pe drumul credinţei în Cristos. Cât priveşte evangheliile, el ne prezintă întâlnirile lui Isus înviat cu ucenicii şi ne oferă spre meditare ultimele cuvinte ale lui Cristos înainte de moartea sa.

Dar să precizăm mai bine.

3. Evangheliile duminicale ne revelează prezenţa Celui Înviat atunci când se arată discipolilor săi (duminica a II-a şi a III-a); când se prezintă ca adevăratul Păstor şi adevărata Viţă de vie (duminica a IV-a şi a V-a), sau mai departe, când ne lasă ca testament porunca iubirii (duminica a VI-a) sau se roagă Tatălui pentru unitatea noastră (duminica a VII-a).

4. Prima lectură din duminicile Timpului pascal ne vorbesc despre Biserica Celui Înviat, aceste prime comunităţi născute din credinţa în Isus care este viu. Departe de a fi o simplă carte de istorie, Faptele Apostolilor conţin în germen speranţele şi preocupările Bisericii dintotdeauna: exigenţele comuniunii fraterne, vestirea bucuroasă a iertării păcatelor şi chemarea la convertire, ministerul vindecării, deschiderea mai întâi ezitantă şi apoi hotărâtă la toate neamurile. În toate acestea este la lucru şi se actualizează puterea Celui Înviat.

5. Lectura a doua. În cele şapte duminici pascale până la Rusalii, lectura a doua de la Sfintele Liturghii ne face să pătrundem tot mai profund în misterul iubirii creştine. Prima Scrisoare a Sfântului Ioan nu încetează să ne reveleze noutatea acestei iubiri în raport cu simpla filantropie sau cu prietenia la grecii antici. Creştinul primeşte iubirea de la Dumnezeu ca pe un dar, manifestat în Isus Cristos. A-l primi pe el, pe Fiul preaiubit, înseamnă a-l iubi pe Tatăl. Şi a-l iubi pe Tatăl, înseamnă a recunoaşte pe toţi oamenii ca fii ai săi pe care noi trebuie să-i iubim ca fraţi, până a ne da viaţa pentru ei.


6. Porunca iubirii, testamentul lui Isus. „Se poate fi un pilastru al Bisericii…însă nimic din asta nu-i deosebeşte pe fiii lui Dumnezeu de fiii diavolului, în afară de dragoste. Cei care au dragoste, sunt născuţi din Dumnezeu, cei care nu o posedă, nu sunt născuţi din Dumnezeu. Iată, marele semn, mare deosebire. Adunaţi toate celelalte condiţii: dacă aceasta vă lipseşte, celelalte nu servesc la nimic; din contra, în lipsa celorlalte, căutaţi să o aveţi pe aceasta şi atunci veţi fi împlinit legea” (S. Augustin, In Ioannem, V, 7).

7. Multiple semnificaţii ale acestei duminici. Şi acum revenim la Duminica a doua a Paştelui numită altă dată Duminica în Albis, deoarece în această duminică, neofiţii, catehumenii care, la veghea pascală din noaptea Paştelui, au primit sacramentele iniţierii creştine, Botezul, Mirul şi Euharistia, depuneau hainele albe pe care le-au purtat în timpul Săptămânii Luminate. Era numită şi „Domenica Thomae - Duminica lui Toma”, deoarece până la reforma liturgică, evanghelia era mereu aceeaşi, cea de la Ioan despre episodul arătării lui Isus ucenicilor fiind de faţă şi apostolul Toma. Se marca astfel, începutul săptămânii creştine prin celebrarea Duminicii. Din 30 aprilie 2000, Fericitul Ioan Paul al II-lea a stabilit ca în doua duminică a Paştelui să se marcheze Duminica Divinei Milostiviri. Deci, a doua duminică a Paştelui s-a îmbogăţit cu noi semnificaţii fără a-şi pierde identitatea.

Noi ne oprim la fragmentul din Evanghelia după Ioan 20,19-31, în care Toma zice că nu crede celorlalţi ucenici care îi povestesc cum le-a apărut lor Cristos înviat din morţi. Isus apare, încă o dată, a treia oară, fiind prezent şi Toma căruia îi arată rănile mâinilor şi îl invită să-i atingă costa străpunsă de suliţă. La mărturisirea de credinţă a ucenicului, Isus îi zice:
„Pentru că m-ai văzut, Toma, de aceea crezi; fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut!” (In 20, 29).

8. Comentariul unui preot carmelit. În legătură cu această Evanghelie, iată un comentariu al părintelui carmelit Bruno Secondin, profesor emerit de Teologie Spirituală la Universitatea Pontificala Gregoriana din Roma.

Două apariţii ale Celui Înviat, separate de opt zile, sunt relatate în Evanghelie, şi amândouă "în spatele uşilor încuiate", îşi aminteşte bine Ioan. Fie pentru a indica faptul că în prezent starea corporală a lui Isus nu este pur şi simplu cea a unui om mort, întors înapoi la viată, dar şi pentru a recunoaşte o fiinţă vie dotată cu proprietăţi necunoscute, cu o aură de lumină şi de pace. Şi totuşi, în acel trup este încă evidentă şi tangibilă urma violenţei: mâinile şi coasta marcate de durere sunt arătate mai întâi ucenicilor şi apoi lui Toma. Şi faptul nu suscită oroare, ci bucurie şi uimire. Misiunea pe care Isus o încredinţează ucenicilor săi pentru vindecarea si iertarea de orice rău, nu face abstracţie de acele plăgi, ci mai mult, se întemeiază pe acel rănit. Prin rănile lui am fost vindecaţi, din rănile sale emană lumina şi milostivirea.

Este o iertare la un preţ scump, şi mai ales dată cu o iubire fără preţ. O viata întreagă consumată şi risipită pentru a purta rănile şi întunecimile tuturor, neliniştile şi speranţele pentru o nouă rodnicie a iubirii şi a vieţii, a speranţei şi trăirii între oameni. Semne nenumărate ce poate ascunse, dar care totuşi fermentează tainic întregul univers. Să spunem şi noi cu curaj, asemenea lui Toma care s-a lăsat cucerit de har: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!".

(RV - A. Lucaci, material omiletic, transcris, în afară de punctul 8, duminică 15 aprilie 2012)