Predica Sfântului Părinte la Liturghia Cinei Domnului 2012 a fost axată pe rugăciunea lui Isus pe Muntele Măslinilor (text integral)

(RV - 5 aprilie 2012) Predica Papei Benedict al XVI-lea la Liturghia Cinei Domnului oficiată în Joia Sfântă 2012 în bazilica Sfântul Ioan din Lateran, catedrala Romei, a fost centrată pe rugăciunea lui Isus pe Muntele Măslinilor, subliniind "zbuciumul sufletesc de morate", agonia sa ca act preoţesc prin care bea puhoiul imens al răului, act esenţial al răscumpărării umanităţii:

Textul integral:

Iubiţi fraţi şi surori!
Joia Sfântă nu este doar ziua instituirii Preafintei Euharistii, a cărei splendoare se iradiază peste toate celelalte şi le atrage, ca să spunem aşa, în interiorul său. Face parte din Joia Sfântă şi noaptea întunecată de pe Muntele Măslinilor, spre care Isus iese cu ucenicii săi; face parte din ea singurătatea şi starea de abandon a lui Isus, care rugându-se se îndreaptă spre întunericul morţii; fac parte din ea trădarea lui Iuda şi arestarea lui Isus, precum şi lepădarea lui Petru, acuzaţia în faţa Sinedriului şi predarea în mâinile păgânilor, ale lui Pilat. Să căutăm în această oră să înţelegem mai profund ceva din aceste evenimente, deoarece în ele se desfăşoară misterul răscumpărării noastre.

Isus iese în noapte. Noaptea înseamnă lipsă de comunicare, o situaţie în care nu ne vedem unul pe altul. Acesta este un simbol al neînţelegerii, al ocultării adevărului. Este spaţiul în care răul, care înaintea luminii trebuie să se ascundă, se poate dezvolta. Isus însuşi este lumina şi adevărul, comunicarea, puritatea şi bunătatea. El intră în noapte. Noaptea, în ultima analiză, este un simbol al morţii, al pierderii definitive a comuniunii şi a vieţii. Isus intră în noapte pentru a o depăşi şi pentru a inaugura noua zi a lui Dumnezeu în istoria omenirii.

În timpul acestui drum, el a cântat împreună cu discipolii săi Psalmi eliberării şi răscumpărării lui Israel, care reevocă primul Paşte în Egipt, noaptea eliberării. Acum el merge, aşa cum obişnuieşte să facă, pentru a se ruga singur şi pentru a vorbi ca Fiul cu Tatăl. Dar, spre deosebire de cum obişnuia, vrea să ştie că-i are aproape de el pe trei ucenici: Petru, Iacob şi Ioan. Acestea sunt cei trei care au făcut experienţa Schimbării sale la Faţă - strălucirea slavei lui Dumnezeu, prin figura sa omenească - şi care l-au văzut în centru între Lege şi Profeţi, între Moise şi Ilie. Auziseră cum el vorbea amândoi despre "exodul” său la Ierusalim. Exodul a lui Isus la Ierusalim - ce cuvânt misterios! Exodul lui Israel din Egipt fusese evenimentul fugii şi eliberării poporului lui Dumnezeu. Ce înfăţişare ar fi avut exodul lui Isus, în care sensul acelei drame istorice, ar fi trebuit să se împlinească în mod definitiv? Acum ucenicii devin martori ai primei porţiuni a acestui exod - al extremei umiliri, care totuşi era pasul esenţial al ieşirii spre libertate şi viaţa nouă, spre care tinde exodul. Ucenicii, a căror apropiere Isus a căutat-o ceasul acela de chin extrem ca element de sprijin uman, au adormit imediat. Au simţit, totuşi, unele frânturi din cuvintele rugăciunii lui Isus şi au observat atitudinea sa. Amândouă lucrurile s-au imprimat adânc în sufletul lor, şi ei le-au transmis creştinilor pentru totdeauna. Isus îl cheamă pe Dumnezeu "Abba". Acest lucru înseamnă - aşa cum ei adaugă - "Tată". Nu este însă forma uzuală pentru cuvântul "tată", ci un cuvânt din limbajul copiilor - un cuvânt plin de afecţiune cu care nu se îndrăznea a se adresa lui Dumnezeu. Este limbajul Aceluia care este cu adevărat "copil", Fiul Tatălui , al Aceluia care este în comuniune cu Dumnezeu, în cea mai adâncă unitate cu el.
Dacă ne întrebăm ce constituie caracteristica cea mai izbitoare a figurii lui Isus în Evanghelii, trebuie să spunem: este relaţia lui cu Dumnezeu. El este întotdeauna în comuniune cu Dumnezeu. Acest a fi cu Tatăl este nucleul personalităţii sale. Prin Cristos, noi îl cunoaştem cu adevărat pe Dumnezeu. "Pe Dumnezeu, nimeni nu a văzut vreodată", spune Sfântul Ioan. Cel "care este în sânul Tatălui ... l-a făcut dezvăluit" (1,18). Acum îl cunoaştem pe Dumnezeu aşa cum este cu adevărat. El este Tatăl, şi acest lucru într-o bunătate absolută căreia putem să ne încredinţăm. Evanghelistul Marcu, care a păstrat amintiri ale Sfântul Petru, ne povesteşte că Isus, la apelativul "Abba", a mai adăugat: Totul este posibil pentru tine, tu poţi toate (Cf 14,36). Cel care este Bunătatea, este în acelaşi timp putere, este atotputernic. Puterea este bunătate şi bunătatea este putere. Această încredere o putem învăţa de la rugăciunea lui Isus pe Muntele Măslinilor.

Înainte de a reflecta asupra conţinutului cererii lui Isus, trebuie să ne îndreptăm atenţia în continuare spre ceea ce ne spun evangheliştii despre atitudinea lui Isus în timpul rugăciunii sale. Matei şi Marcu ne spun că el "a căzut cu faţa la pământ" (Mt 26,.39; Cf Mc 14.35), a luat apoi atitudinea de totală supunere, care a fost păstrată în liturgia romană din Vinerea Sfântă. Luca, în schimb, ne spune că Isus se ruga în genunchi. În Faptele Apostolilor, el vorbeşte despre rugăciunea în genunchi din partea sfinţilor: Ştefan, în timpul uciderii cu pietre, Petru, în contextul învierii unui mort, Paul pe drumul spre martiriu. Astfel, Luca a trasat o mică istorie a rugăciunii în genunchi a Bisericii în formare. Creştinii, prin îngenunchierea lor, intră în rugăciunea lui Isus pe Muntele Măslinilor. În ameninţarea din partea puterii celui rău, ei, întrucât îngenunchiaţi, sunt drepţi în faţa lumii, dar, întrucât fii, sunt în genunchi înaintea Tatălui. Înaintea slavei lui Dumnezeu, noi, creştinii, ne îngenunchem şi recunoaştem divinitatea sa, dar exprimăm, în acel gest şi încrederea noastră că el învinge.

Isus luptă cu Tatăl. El se luptă cu el însuşi. Şi lupta pentru noi. Trăieşte neliniştea în faţa puterii morţii. Acesta este înainte de toate pur şi simplu revolta proprie omului şi înainte de toate a fiecărei făpturi vii, în faţa prezenţei morţii. În Isus, însă, este vorba despre ceva mai mult. El prelungeşte privirea în nopţile răului. Vede toată mareea murdară de minciuni şi de toată infamia care îi vine înainte în acel potir pe care trebuie să-l bea.

Revoltarea celui total de curat şi sfânt înaintea întregului puhoi al răului din această lume, care se varsă peste el. El mă vede şi pe mine şi se roagă şi pentru mine. Astfel acest moment al angoasei mortale a lui Isus este un element esenţial în realizarea răscumpărării. Scrisoarea către Evrei, de aceea, a calificat lupta lui Isus pe Muntele Măslinilor ca un eveniment preoţesc. În această rugăciune a lui Isus, pătrunsă de groaza de moarte, Domnul împlineşte slujirea de preot: ia asupra sa păcatul omenirii, pe noi toţi, şi ne aduce la Tatăl.

În fine, trebuie să mai acordăm o atenţie la conţinutul rugăciunii lui Isus pe Muntele Măslinilor. Isus spune: "Tată! Totul este posibil pentru tine: îndepărtează acest pahar de la mine! Dar nu ceea ce vreau eu, ci ceea ce tu vrei” (Mc 14,36). Voinţa naturală a Omului Isus dă înapoi speriată în faţa unui lucru atât de enorm. Cere ca să-i fie scutit acest lucru. Cu toate acestea, ca Fiu, depune această voinţă umană în voinţa Tatălui: nu eu, ci tu. Prin aceasta el a transformat atitudinea lui Adam, păcatul primordial al omului, vindecându-l astfel pe om. Atitudinea lui Adam fusese: Nu ceea ce ai vrut, tu, Dumnezeule; eu însumi vreau să fi dumnezeu. Această mândrie este adevărata esenţă a păcatului. Ne gândim să fim liberi şi cu adevărat noi înşine numai dacă urmăm exclusiv voinţa noastră. Dumnezeu apare ca opusul libertăţii noastre. Trebuie să ne eliberăm de el - aceasta este gândirea noastră - numai atunci vom fi liberi. Aceasta este rebeliunea fundamentală care străbate istoria şi minciuna de fond care ne denaturează viaţa. Când omul se stabileşte împotriva lui Dumnezeu, se pune împotriva propriului adevăr şi de aceea nu devine liber, dar înstrăinat de el însuşi. Suntem liberi numai dacă suntem în adevărul nostru, dacă suntem uniţi cu Dumnezeu. Atunci devenim cu adevărat "ca Dumnezeu" - neopunându-ne lui Dumnezeu, nedebarasându-ne de el sau negându-l. În lupta rugăciunii pe Muntele Măslinilor, Isus a dizolvat falsa contradicţie dintre ascultare şi libertate, şi a deschis calea spre libertate. Să ne rugăm Domnului ca să ne introducă în acest "da" la voinţa lui Dumnezeu, făcându-ne cu adevărat liberi. Amin.

rv/A. Lucaci