Cel care crede în Dumnezeu nu renunţă ci extinde orizontul raţiunii: pr. Cantalamessa,
la a patra predică de Postul Mare, vineri, în prezenţa lui Benedict XVI
RV 30 mar 2012.Întors joi, la Roma, după călătoria apostolică
în Mexic şi Cuba, Benedict XVI a ascultat vineri dimineaţă, în capela "Redemptoris
Mater" din Vatican, a patra predică de Postul Mare prezentată de pr. Raniero
Cantalamessa. Continuând seria de meditaţii despre actualitatea Sfinţilor Părinţi
ai Bisericii în noua evanghelizare, predicatorul Casei Pontificale a vorbit despre
calea cunoaşterii lui Dumnezeu în lucrările Sf. Grigore de Nisa, sfânt părinte al
Bisericii Orientale din secolul IV. Pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu, a explicat părintele
franciscan capucin, este nevoie să mergem dincolo de frontierele raţiunii.
În
timpurile noastre, a spus pr. Cantalamessa, reflecţia creştină despre credinţă
cunoaşte două orientări majore. Pe de o parte, sunt cei care accentuează aspectul
obiectiv, importanţa raţiunii în actul credinţei, înţeleasă drept consimţământ la
adevărurile revelate (fides quae). Pe de alta, cei care subliniază importanţa
voinţei şi afecţiunii, aspectul subiectiv, prin care se crede în cineva sau cuiva
(fides qua). Aşadar, unii accentuează raţiunile minţii, alţii, cum spunea Blaise
Pascal, raţiunile inimii. Dar pentru cei mai mari dintre Sfinţii Părinţi, atenţia
la conţinutul credinţei nu se desparte niciodată de căldura inimii.
În
ultima meditaţie din Postul Mare, a spus pr. Cantalamessa, ne apropiem de Sfinţii
Părinţi pentru a ne reînnoi credinţa în existenţa lui Dumnezeu. După meditaţiile
despre dumnezeirea lui Cristos, despre Duhul Sfânt şi misterul Sfintei Treimi, e nevoie
să ne oprim mai mult asupra credinţei în Dumnezeu. Scrisoarea către Evrei (11,6) ne
spune că "cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că îi răsplăteşte
pe toţi cei care-l caută". Sfinţii Părinţi, a observat predicatorul, n-au trebuit
să se confrunte, ca noi, cu necesitatea de a demonstra existenţa lui Dumnezeu, ci
unicitatea lui Dumnezeu. N-au trebuit să combată ateismul ci politeismul. Dar calea
trasată de ei pentru a ajunge la cunoaşterea unicului Dumnezeu este aceeaşi care-l
poate ajuta pe omul de astăzi să-l descopere pe Dumnezeu.
Sf. Grigore de Nisa
(331-394), fratele după trup al Sf. Vasile, prieten şi contemporan cu sf. Grigore
din Nazians, a trasat o cale de cunoaştere a lui Dumnezeu care se dovedeşte deosebit
de potrivită cu situaţia religioasă a omului de astăzi: calea cunoaşterii care
trece prin... non-cunoaştere. Celor care, în mod eronat, susţineau că Dumnezeu
poate fi cunoscut la fel cum El se cunoaşte pe sine, Sfinţii Părinţi au reacţionat
în cor susţinând că omul nu-l poate cunoaşte pe Dumnezeu în realitatea sa intimă.
Sf. Grigore de Nisa merge mai departe decât alţii şi demonstrează că recunoaşterea
caracterului incognoscibil al lui Dumnezeu este calea către adevărata cunoaştere (theognosia)
pe care noi o putem avea despre Dumnezeu. Referindu-se la pagina biblică despre Moise
care îl întâlneşte pe Dumnezeu în nor (Exod 24,15-18), Nisenul ne spune că
"adevărata cunoaştere şi viziune a lui Dumnezeu constă în a vedea că El este invizibil,
pentru că Cel pe care sufletul îl caută transcende orice cunoaştere, separat din toate
părţile de incomprehensibilitatea sa ca de un întuneric". În această condiţie finală
a cunoaşterii, despre Dumnezeu nu avem un concept, dar ceea ce Nisenul, cu o expresie
ce va deveni celebră, defineşte "un anumit sentiment de prezenţă" (aisthesin tina
tes parusia). O simţire nu cu simţurile trupului, desigur, ci cu cele interioare
ale inimii. Acest sentiment nu este depăşirea credinţei, ci actualizarea sa cea mai
înaltă. "Prin credinţă – spune mireasa din Cântarea Cântărilor (3,6) – l-am
aflat pe cel pe care-l iubesc". Nu-l "cuprinde" – a subliniat predicatorul - face
mai mult, îl "prinde"!
Perspectiva sf. Grigore de Nisa a fost decisivă pentru
gândirea creştină ulterioară iar unii îl consideră fondatorul misticii creştine.
Noutatea introdusă de Grigore de Nisa în gândirea creştină constă în faptul că pentru
a-l întâlni pe Dumnezeu e necesar a merge dincolo de limitele raţiunii. El afirmă
că partea cea mai înaltă a persoanei – raţiunea – nu este exclusă din căutarea lui
Dumnezeu; că omul nu este consrâns să aleagă între a urma credinţa şi a urma inteligenţa.
Intrând în nor, adică crezând, persoana umană nu renunţă la propria raţionalitate,
ci o transcende, ceea ce este altceva. Cel care crede foloseşte, pentru a spune astfel,
toate resursele propriei raţiuni, îi permite să împlinească actul său cel mai nobil,
pentru că, spune Pascal, "actul suprem al raţiunii constă în a recunoaşte că există
o infinitate de lucruri care o depăşesc". Sf. Toma de Aquino, unul din cei mai atenţi
la exigenţele raţiunii, a scris: "Se spune că la capătul cunoaşterii noastre, Dumnezeu
este cunoscut drept Cel necunoscut pentru că sufletul nostru a ajuns la capătul cunoaşterii
sale de Dumnezeu când la sfârşit îşi dă seama că esenţa sa este dincolo de tot ceea
ce se poate cunoaşte aici" (In Boet. Trin. Proem., q.I, a.2, ad I.). În clipa
însăşi că raţiunea recunoaşte limita sa, o învinge şi o depăşeşte. Înţelege că nu
poate să înţeleagă, "vede că nu poate să vadă", spunea Grigore de Nisa, dar înţelege
şi faptul că un Dumnezeu înţeles nu ar mai fi Dumnezeu. Este lucrarea raţiunii, această
recunoaştere, care de aceea este un act raţional. Aceasta este, efectiv, o 'ignoranţă
doctă', o 'ignoranţă' conştientă. Dimpotrivă, umileşte şi limitează raţiunea cel care
nu-i recunoaşte capacitatea de a se depăşi.
Dar despre cel fel de obscuritate
este vorba? Despre norul care, la un moment dat, s-a întrepus între egipteni şi
evrei, s-a spus că acesta era "întunecos pentru unii şi luminos pentru ceilalţi" (cfr.
Exod 14,20). Lumea credinţei este întunecoasă pentru cine o priveşte din afară,
dar este luminoasă pentru cine intră în interiorul ei. E o luminozitate specială,
mai mult a inimii decât a minţii. În lucrarea "Noaptea întunecată" sf. Ioan al Crucii
spune că sufletul înaintează pe noul său drum 'fără altă călăuză şi lumină, decât
cea care străluceşte în inimă': o lumină, însă, care este 'mai sigură decât soarele
la amiază' (Noaptea întunecată, Cântul sufletului, strofe 3-4).
Faptul
că omul nu-l poate cunoaşte pe deplin pe Dumnezeu, nu constituie o umilire
a minţii, pentru că are scopul de "a-l copleşi pe om de entuziasm şi bucurie:
ne spune că Dumnezeu este infinit mai mare, mai frumos şi mai bun decât tot ceea ce
ne putem închipui, şi că Dumnezeu este toate acestea pentru noi, pentru ca bucuria
noastră să fie deplină, pentru ca nici măcar să nu ne atingă gândul că am putea să
ne plictisim petrecând veşnicia în apropierea lui".
Cunoaşterea lui Dumnezeu,
spunea Sf. Grigore de Nisa, începe cu trecerea de la întuneric la lumină şi se încheie
cu trecerea de la lumină la întuneric. Nu se ajunge la aceasta din urmă
fără a face prima trecere, cu alte cuvinte, fără ca omul să se cureţe de păcat şi
de patimi. În acest sens, Blaise Pascal scria: "Libertinul spune: aş fi renunţat la
plăceri dacă aş avea credinţa. Dar eu, notează Pascal, îi răspund: ai avea deja credinţa
dacă ai fi renunţat la plăceri".
Apropierea Săptămânii Sfinte,
a încheiat pr. Cantalamessa, ne îndeamnă să ne desprindem ochii de la norul de pe
muntele Sinai, unde Moise l-a întâlnit pe Dumnezeu, pentru a ne îndrepta privirea
spre muntele Calvar, unde noul Moise, Cristos, l-a întâlnit pe Dumnezeu "în timp ce
se făcea întuneric pe tot pământul" (cfr. Matei 27,45). Pe acest munte, omul-Dumnezeu,
Isus din Nazaret, l-a unit pentru totdeauna pe om cu Dumnezeu. El să ne dăruiască
tuturor bucuria de a face şi noi trecerea noastră, Paştele, împreună cu El!