2012-03-30 17:47:32

Cel care crede în Dumnezeu nu renunţă ci extinde orizontul raţiunii: pr. Cantalamessa, la a patra predică de Postul Mare, vineri, în prezenţa lui Benedict XVI


RV 30 mar 2012. Întors joi, la Roma, după călătoria apostolică în Mexic şi Cuba, Benedict XVI a ascultat vineri dimineaţă, în capela "Redemptoris Mater" din Vatican, a patra predică de Postul Mare prezentată de pr. Raniero Cantalamessa. Continuând seria de meditaţii despre actualitatea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii în noua evanghelizare, predicatorul Casei Pontificale a vorbit despre calea cunoaşterii lui Dumnezeu în lucrările Sf. Grigore de Nisa, sfânt părinte al Bisericii Orientale din secolul IV. Pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu, a explicat părintele franciscan capucin, este nevoie să mergem dincolo de frontierele raţiunii.

În timpurile noastre, a spus pr. Cantalamessa, reflecţia creştină despre credinţă cunoaşte două orientări majore. Pe de o parte, sunt cei care accentuează aspectul obiectiv, importanţa raţiunii în actul credinţei, înţeleasă drept consimţământ la adevărurile revelate (fides quae). Pe de alta, cei care subliniază importanţa voinţei şi afecţiunii, aspectul subiectiv, prin care se crede în cineva sau cuiva (fides qua). Aşadar, unii accentuează raţiunile minţii, alţii, cum spunea Blaise Pascal, raţiunile inimii. Dar pentru cei mai mari dintre Sfinţii Părinţi, atenţia la conţinutul credinţei nu se desparte niciodată de căldura inimii.

În ultima meditaţie din Postul Mare, a spus pr. Cantalamessa, ne apropiem de Sfinţii Părinţi pentru a ne reînnoi credinţa în existenţa lui Dumnezeu. După meditaţiile despre dumnezeirea lui Cristos, despre Duhul Sfânt şi misterul Sfintei Treimi, e nevoie să ne oprim mai mult asupra credinţei în Dumnezeu. Scrisoarea către Evrei (11,6) ne spune că "cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că îi răsplăteşte pe toţi cei care-l caută". Sfinţii Părinţi, a observat predicatorul, n-au trebuit să se confrunte, ca noi, cu necesitatea de a demonstra existenţa lui Dumnezeu, ci unicitatea lui Dumnezeu. N-au trebuit să combată ateismul ci politeismul. Dar calea trasată de ei pentru a ajunge la cunoaşterea unicului Dumnezeu este aceeaşi care-l poate ajuta pe omul de astăzi să-l descopere pe Dumnezeu.

Sf. Grigore de Nisa (331-394), fratele după trup al Sf. Vasile, prieten şi contemporan cu sf. Grigore din Nazians, a trasat o cale de cunoaştere a lui Dumnezeu care se dovedeşte deosebit de potrivită cu situaţia religioasă a omului de astăzi: calea cunoaşterii care trece prin... non-cunoaştere. Celor care, în mod eronat, susţineau că Dumnezeu poate fi cunoscut la fel cum El se cunoaşte pe sine, Sfinţii Părinţi au reacţionat în cor susţinând că omul nu-l poate cunoaşte pe Dumnezeu în realitatea sa intimă. Sf. Grigore de Nisa merge mai departe decât alţii şi demonstrează că recunoaşterea caracterului incognoscibil al lui Dumnezeu este calea către adevărata cunoaştere (theognosia) pe care noi o putem avea despre Dumnezeu. Referindu-se la pagina biblică despre Moise care îl întâlneşte pe Dumnezeu în nor (Exod 24,15-18), Nisenul ne spune că "adevărata cunoaştere şi viziune a lui Dumnezeu constă în a vedea că El este invizibil, pentru că Cel pe care sufletul îl caută transcende orice cunoaştere, separat din toate părţile de incomprehensibilitatea sa ca de un întuneric". În această condiţie finală a cunoaşterii, despre Dumnezeu nu avem un concept, dar ceea ce Nisenul, cu o expresie ce va deveni celebră, defineşte "un anumit sentiment de prezenţă" (aisthesin tina tes parusia). O simţire nu cu simţurile trupului, desigur, ci cu cele interioare ale inimii. Acest sentiment nu este depăşirea credinţei, ci actualizarea sa cea mai înaltă. "Prin credinţă – spune mireasa din Cântarea Cântărilor (3,6) – l-am aflat pe cel pe care-l iubesc". Nu-l "cuprinde" – a subliniat predicatorul - face mai mult, îl "prinde"!

Perspectiva sf. Grigore de Nisa a fost decisivă pentru gândirea creştină ulterioară iar unii îl consideră fondatorul misticii creştine. Noutatea introdusă de Grigore de Nisa în gândirea creştină constă în faptul că pentru a-l întâlni pe Dumnezeu e necesar a merge dincolo de limitele raţiunii. El afirmă că partea cea mai înaltă a persoanei – raţiunea – nu este exclusă din căutarea lui Dumnezeu; că omul nu este consrâns să aleagă între a urma credinţa şi a urma inteligenţa. Intrând în nor, adică crezând, persoana umană nu renunţă la propria raţionalitate, ci o transcende, ceea ce este altceva. Cel care crede foloseşte, pentru a spune astfel, toate resursele propriei raţiuni, îi permite să împlinească actul său cel mai nobil, pentru că, spune Pascal, "actul suprem al raţiunii constă în a recunoaşte că există o infinitate de lucruri care o depăşesc". Sf. Toma de Aquino, unul din cei mai atenţi la exigenţele raţiunii, a scris: "Se spune că la capătul cunoaşterii noastre, Dumnezeu este cunoscut drept Cel necunoscut pentru că sufletul nostru a ajuns la capătul cunoaşterii sale de Dumnezeu când la sfârşit îşi dă seama că esenţa sa este dincolo de tot ceea ce se poate cunoaşte aici" (In Boet. Trin. Proem., q.I, a.2, ad I.). În clipa însăşi că raţiunea recunoaşte limita sa, o învinge şi o depăşeşte. Înţelege că nu poate să înţeleagă, "vede că nu poate să vadă", spunea Grigore de Nisa, dar înţelege şi faptul că un Dumnezeu înţeles nu ar mai fi Dumnezeu. Este lucrarea raţiunii, această recunoaştere, care de aceea este un act raţional. Aceasta este, efectiv, o 'ignoranţă doctă', o 'ignoranţă' conştientă. Dimpotrivă, umileşte şi limitează raţiunea cel care nu-i recunoaşte capacitatea de a se depăşi.

Dar despre cel fel de obscuritate este vorba? Despre norul care, la un moment dat, s-a întrepus între egipteni şi evrei, s-a spus că acesta era "întunecos pentru unii şi luminos pentru ceilalţi" (cfr. Exod 14,20). Lumea credinţei este întunecoasă pentru cine o priveşte din afară, dar este luminoasă pentru cine intră în interiorul ei. E o luminozitate specială, mai mult a inimii decât a minţii. În lucrarea "Noaptea întunecată" sf. Ioan al Crucii spune că sufletul înaintează pe noul său drum 'fără altă călăuză şi lumină, decât cea care străluceşte în inimă': o lumină, însă, care este 'mai sigură decât soarele la amiază' (Noaptea întunecată, Cântul sufletului, strofe 3-4).

Faptul că omul nu-l poate cunoaşte pe deplin pe Dumnezeu, nu constituie o umilire a minţii, pentru că are scopul de "a-l copleşi pe om de entuziasm şi bucurie: ne spune că Dumnezeu este infinit mai mare, mai frumos şi mai bun decât tot ceea ce ne putem închipui, şi că Dumnezeu este toate acestea pentru noi, pentru ca bucuria noastră să fie deplină, pentru ca nici măcar să nu ne atingă gândul că am putea să ne plictisim petrecând veşnicia în apropierea lui".

Cunoaşterea lui Dumnezeu, spunea Sf. Grigore de Nisa, începe cu trecerea de la întuneric la lumină şi se încheie cu trecerea de la lumină la întuneric. Nu se ajunge la aceasta din urmă fără a face prima trecere, cu alte cuvinte, fără ca omul să se cureţe de păcat şi de patimi. În acest sens, Blaise Pascal scria: "Libertinul spune: aş fi renunţat la plăceri dacă aş avea credinţa. Dar eu, notează Pascal, îi răspund: ai avea deja credinţa dacă ai fi renunţat la plăceri".

Apropierea Săptămânii Sfinte, a încheiat pr. Cantalamessa, ne îndeamnă să ne desprindem ochii de la norul de pe muntele Sinai, unde Moise l-a întâlnit pe Dumnezeu, pentru a ne îndrepta privirea spre muntele Calvar, unde noul Moise, Cristos, l-a întâlnit pe Dumnezeu "în timp ce se făcea întuneric pe tot pământul" (cfr. Matei 27,45). Pe acest munte, omul-Dumnezeu, Isus din Nazaret, l-a unit pentru totdeauna pe om cu Dumnezeu. El să ne dăruiască tuturor bucuria de a face şi noi trecerea noastră, Paştele, împreună cu El!








All the contents on this site are copyrighted ©.