Cristos, poarta de intrare în misterul Sfintei Treimi: actulitatea învăţăturii teologice a Sf. Grigore de Nazians, în a doua predică de Postul Mare a pr. R. Cantalamessa

RV 16 mar 2012. Creştinii ortodocşi l-au numit "rapsodul" Sfintei Treimi sau pur şi simplu "teologul". Un temperament sensibil pînă la exces. Un om cu inima şi mai mare decât mintea. Este vorba de Sfântul Grigore de Nazians, unul din Sfinţii Părinţi ai Bisericii care a trăit în Orient în secolul IV, a cărei învăţătură teologică despre Sfânta Treime a fost în centrul celei de a doua predici de Postul Mare prezentată vineri în capela "Redemptoris Mater", din Vatican, de părintele franciscan capucin Raniero Cantalamessa. Predicatorul Casei Pontificale a continuat astfel seria meditaţiilor despre contribuţia pe care o pot oferi la noua evanghelizare Sfinţii Părinţi ai Bisericii din Orientul antichităţii creştine. După ce a vorbit în prima sa predică despre Sfântul Atanaziu, episcop de Alexandria Egiptului, campion al credinţei în dumnezeirea lui Cristos, pr. Cantalamessa a prezentat vineri învăţătura Sf. Grigore de Nazians şi posibila sa contribuţie la angajamentul Bisericii Catolice pe drumul noii evanghelizări a actualei generaţii europene.

Cum poate fi trăit astăzi adevărul Sfintei Treimi în viaţa de zi cu zi a creştinului? La această întrebare de fond, care a străbătut ca un râu subteran înalta meditaţie teologică prezentată vineri Sfântului Părinte şi membrilor Curiei Romane, pr. Raniero Cantalamessa a căutat un răspuns care să fie elocvent pentru omul şi creştinul de astăzi.

Mai întâi, prezentarea învăţăturii sf. Grigore de Nazians despre Sfânta Treime în orizontul revelaţiei divine:
• "Lui îi aparţine cadrul grandios care arată desfăşurarea revelaţiei Treimii în istorie şi pedagogia lui Dumnezeu care se revelează în acesta. Vechiul Testament, scrie sf. Grigore, proclamă deschis existenţa Tatălui şi începe să-l anunţe voalat pe Fiul; Noul Testament îl proclamă deschis pe Fiul şi începe să reveleze dumnezeirea Duhului Sfânt; acum, în Biserică, Duhul ne oferă distinct manifestarea sa şi se mărturiseşte gloria Treimii fericite. Dumnezeu, a continuat pr. Cantalamessa, a dozat manifestarea sa, potrivind-o la timpii şi la capacitatea de recepţie a oamenilor".

Distincţia sf. Grigore se deosebeşte de perspectiva atribuită lui Gioacchino da Fiore pentru că "se situează pe planul manifestării, nu al fiinţei sau acţiunii celor Trei Persoane, care sunt prezente şi lucrează împreună în tot arcul timpului".

Sfântul Grigore de Nazians a primit de la tradiţie apelativul de "teologul" (o theologos), tocmai pentru contribuţia sa la clarificarea dogmei trinitare. El are meritul de a fi dat acestui adevăr de credinţă o formulare perfectă, în cuvinte destinate să devină patrimoniu comun al teologiei din toate timpurile: o singură natură dumnezeiască şi trei persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Aceasta este Sfânta Treime. Dar pentru el, a observat predicatorul, "Sfânta Treime nu este un adevăr abstract sau o simplă dogmă; este pasiunea vieţii sale, mediul său vital, ceva care face să-i vibreze inima la simpla numire".

Pentru a descrie Sfânta Treime, Grigore de Nazians afirmă că "fiecare din cele trei persoane dumnezeieşti nu este mai puţin unită cu celelalte două decât este unită cu sine însăşi". Această taină sau mister nu este nicidecum uşor de înţeles, de aceea Sfântul Grigore respinge asemănări precum "soare, rază şi lumină", sau "izvor, râu şi fluviu", pentru că întrevedea în ele devierile triteismului. În cele din urmă, recunoaşte deschis că preferă acest risc decât cel opus acestuia, modalismul: "este mai bine, afirma el, să ne facem o idee, chiar şi insuficientă, despre unitatea celor Trei, decât să îndrăznim o impietate absolută".

Este ştiut că teologia apuseană a trebuit să se apere în faţa riscului opus triteismului, de riscul de a accentua unitatea naturii dumnezeieşti în detrimentul distincţiei între persoane. Dacă viziunea latină a Treimii se pretează, pe de o parte, la devierile deismului, pe de alta, are în sine remediul cel mai bun împotriva acestuia.
• "Nu vom fi niciodată îndeajuns de recunoscători Sfântului Augustin pentru că a pregătit discursul său despre Sfânta Treime pornind de la cuvântul apostolului Ioan: 'Dumnezeu este iubire' (1 Ioan 4,10). Dumnezeu este iubire, de aceea, încheie Augustin, el este Treime! "Iubirea presupune unul care iubeşte, ceea ce este iubit şi iubirea însăşi". Tatăl este, în Treime, cel care iubeşte, izvorul şi principiul a toate; Fiul este cel care este iubit; Duhul Sfânt este iubirea cu care se iubesc".

Analogia umană a iubirii este, desigur, una dintre altele posibile, dar este fără îndoială cea care permite cel mai bine să aruncăm o privire în profunzimea misterului lui Dumnezeu. "În aceasta se vede cum teologia latină integrează teologia greacă şi amândouă au nevoie una de cealaltă. Tema iubirii este aproape cu totul absentă în teologia trinitară a orientalilor, care preferă să folosească analogia luminii. E necesar a-l aştepta pe Grigore Palamas pentru a citi, în spaţiul grec, ceva similar cu ceea ce spune Augustin despre iubire în Treime".

"Acesta este fundamentul credinţei în Sfânta Treime: nu putem explica cum Dumnezeu este unul şi întreit, dar putem cel puţin să intuim de ce, fiind iubire, Dumnezeu trebuie şi să fie întreit. Un Dumnezeu care ar fi pură cunoaştere sau pură lege sau pură putere, cum este în atâtea viziuni religioase, nu ar avea nevoie, desigur, să fie întreit. (…) E necesar, a scris de Lubac, ca lumea să ştie: revelaţia lui Dumnezeu Iubire răvăşeşte tot ceea ce lumea concepuse despre divinitate. Toate se schimbă".

Sfânta Treime este esenţă credinţei creştine, a afirmat pr. Cantalamessa, şi nu poate fi pusă de-o parte "pentru a face mai uşor dialogul cu celelalte mari religii monoteiste", pentru că aceasta "a impregnat atât de mult teologia, liturgia, spiritualitatea şi întreaga viaţă creştină" încât renunţarea "ar însemna începerea unei alte religii, complet diferită".

De la Sfântul Grigore, a spus predicatorul, se poate învăţa deschiderea inimii faţă de Sfânta Treime, de le el care "a cântat" cu pasiune acest mister şi i-a ajutat pe fraţi să se apropie nu doar cu resursele raţiunii:
• "Ceea ce trebuie făcut, mai degrabă, cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, este să coborâm acest mister din cărţile de teologie în viaţă, astfel încât Sfânta Treime să nu fie doar o taină studiată şi repetată mecanic de credincioşi în Crez, dar trăită, adorată, gustată".

Noi nu putem îmbrăţişa oceanul, dar putem intra în ocean; nu putem cuprinde misterul Sfintei Treimi cu mintea noastră, dar putem intra în acest mister. Poarta de intrare este una singură: Isus Cristos. Prin moartea şi învierea sa, el a deschis pentru noi un drum nou pentru a intra în Sfânta Treime. Mai mult, ne-a pus la dispoziţie mijloacele prin care îl putem urma pe această cale de întoarcere, dintre care primul şi cel mai mare este Biserica. În Biserică, milocul prin excelenţă este Euharistia pentru că Sf. Liturghie este o acţiune trinitară de la primul pînă la ultimul cuvânt. Prin jertfa de sine pe care Isus o oferă Tatălui în Duhul Sfânt şi noi găsim poarta de intrare în inima Sfintei Treimi.

În ultimii ani de viaţă, sfântul episcop de Nazians scria aceste cuvinte din care se desprind, parcă, adierile bucuriei adevărate:

"Caut singurătatea, un loc în care răul să n-ajungă,
în care, nedespărţit cu mintea, pe Dumnezeul meu să-l caut,
să-mi alin bătrâneţile cu dulcea speranţă a cerului.

Ce voi lăsa Bisericii? Lacrimile mele…
Gândul meu se-ndreaptă la locuinţa ce nu cunoaşte-apus,
la scumpa mea Treime, singura lumină,
a cărei simplă, întunecoasă umbră,
acum mă-nvăpăiază"
(Poemata de seipso, I, 11; PG 37, 1165s. – tr. r.).

Aici, serviciul audio: