Consideraţii omiletice la Duminica a III-a din Postul Mare (B)

(RV - 10 martie 2012) E ziua Domnului. Răsună încă o dată în Postul Mare, concisă şi solemnă, pregnantă şi incisivă afirmaţia Sfântului Ioan,: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut; oricine crede în el are viaţa veşnică” (In 4,16). Este versul la Evanghelia Liturghiei din Duminica a treia a Postului Mare.
1. Voinţa universală de mântuire. Noul Testament afirmă în mod clar că Dumnezeu vrea mântuirea tuturor oamenilor şi că Isus, Cuvântul Tatălui veşnic şi-a aşezat cortul între oameni nu spre osândirea ci pentru salvarea noastră. Este suficient să ne reamintim de parabolele milostivirii rostite de Isus: despre oaia rătăcită, una din o sută; despre drahma pierdută, una din zece; despre fiul risipitor, unul din doi. „Vă spun - conclude Isus - va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se converteşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de convertire” (Lc 15, 7).

La parabolele îndurării se adaugă faptele de bunătate şi milă: femeia păcătoasă, purificată mai albă decât zăpada şi privilegiată în seria apariţiilor Celui Înviat din morţi; femeii prinse în păcat Isus îi spune: „Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuieşti” (In 8,11), după ce mai înainte făcuse să plece toţi cei care o condamnau. Nu uităm nici iertarea acordată lui Petru care l-a tăgăduit de trei ori şi pe care Isus avea să zidească Biserica sa. În sfârşit, pe cruce, Isus se va ruga pentru cei care îl schingiuiau şi îl huleau „Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac”, iar pe tâlharul din dreapta care îl imploră pătruns de căinţă „aminteşte-ţi de mine în împărăţia ta”, Isus îl asigură spunându-i „astăzi vei fi cu mine în rai”.

Sunt doar referinţe esenţiale, reproduse în intenţia de a încadra şi însufleţi cântarea de intrare la liturghia acestei duminici luată din Psalmul 24,15-16: “Ochii mei sunt pururea spre Domnul, căci el scoate din laţ picioarele mele. Caută spre mine şi mă miluieşte, căci singur şi sărman sunt eu”.
Strigătul psalmistului aminteşte de invocaţia formulată de Isus în rugăciunea Tatăl nostru: „Şi ne mântuieşte de cel rău!”, „izbăveşte-ne de cel viclean”.

2. Păcatul îl încătuşează pe om, deşi mulţi se amăgesc şi persistă în a-l considera ca semn al libertăţii. Este ceea ce credea fiul risipitor când a lăsat casa părintească şi s-a aventurat în lumea plăcerilor. Şi cunoaştem bine cum a sfârşit. Convertirea vieţii presupune convingerea profundă că, aşa cum spunem în rugăciunea zilei, Dumnezeu este izvor de bunătate şi îndurare. El ne-a arătat că postul, rugăciunea şi pomana, faptele de pocăinţă cele mai recomandate în toată Scriptura, vindecă rănile pricinuite de păcat, de aceea încă o dată îl rugăm: „priveşte cu bunăvoinţă spre noi, cei care, apăsaţi de povara greşelilor, ne recunoaştem vinovăţia, şi ridică-ne mereu cu îndurarea ta.”

3. Revizuirea vieţii. Dacă Dumnezeu este izvorul a toată bunătatea şi îndurarea, la cine vom merge, cui ne vom adresa în căutările noastre? Desigur, ceea ce vom afla în altă parte nu va fi niciodată adevăratul bine. Trebuie să recuperăm această convingere profundă înainte de o nouă experienţă dezamăgitoare. Postul Mare este timpul prielnic pentru revizuirea vieţii, pentru purificarea minţii şi dorinţelor inimii şi îndreptarea drumului pe care păşim.
S-ar putea ca drumul vieţii să necesite o schimbare de direcţie sau chiar o întoarcere înapoi de pe calea greşită ce nu duce nicăieri sau sfârşeşte în prăpastie, spre a relua de la capăt cu reînnoit elan drumul vieţi şi comuniunii cu Dumnezeu, izvorul oricărui bine.

4. Cele zece cuvinte. Calea legământului cu Dumnezeu ne este cunoscută din revelarea celor zece cuvinte, a decalogului. Numite impropriu, cele zece porunci, trebuie observat că nu este vorba de un cod de legi impus pentru menţinerea supuşilor în starea de sclavie, ci de un mare dar primit de sus şi mijloc indispensabil pentru a intra în raport cu voinţa lui Dumnezeu spre a-i dovedi iubirea noastră. Prima lectură propune la Liturghia duminicii cuvintele rostite de Dumnezeu pe Muntele Sinai potrivit cărţii Ieşirii sau Exodului capitolul 20, 1-17 şi începe astfel: „În zilele acelea, Dumnezeu s-a adresat lui Moise pe muntele Sinai şi a rostit aceste cuvinte: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de mine”, şi aşa mai departe. Cunoaştem din catehismul mic „cele zece porunci” ale lui Dumnezeu.

Odinioară, erau recitate de întreaga adunare a credincioşilor după rugăciunile de pregătire la Sfânta Liturghie duminicală şi înainte de ieşirea preotului la altar. Pe lângă valoarea pedagogică, de instruire religioasă, recitarea lor căpăta forma unei reînnoiri a legământului cu Dumnezeu, de toţi împreună şi fiecare personal: răspunsul omului la darul legii Domnului.

5. Secretul libertăţii stă tocmai în această angajare, în cinstirea şi adorarea lui Dumnezeu: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei”.
Un rabin căruia i se atrăgea atenţia că decalogul conţine prea multe interdicţii şi oprelişti, a răspuns: „în cele zece cuvinte există o singură oprelişte fundamentală: să nu vă întoarceţi înapoi în Egipt, în casa robiei”. Se poate spune că drumurile care conduc la starea de robie sunt barate de Dumnezeu dar rămân deschise, cu acces liber, toate celelalte, în sensul afirmaţiei Sfântului Augustin: „Iubeşte-l pe Dumnezeu şi fă ce vrei!” (In Io. Ep. tr. 7, 8).

Astfel din cuvintele decalogului reiese imaginea unui Dumnezeu eliberator, iar legea sa ca izvor de bucurie. De aceea Psalmul 18 se complace în a cânta legea Domnului: ^„Legea Domnului este desăvârşită, înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată, îl face înţelept pe cel neştiutor. Orânduirile Domnului sunt drepte, înveselesc inima, poruncile Domnului sunt strălucitoare, luminează ochii.”

6. Să nu ai alţi dumnezei afară de mine. Episcopul martir Anton Durcovici şi-a ales ca moto pentru stema episcopală cuvintele din Ps.144/143,15 „Fericit poporul al cărui Dumnezeu este Domnul”. Şi ştim bine ce se întâmplă când un popor nu-l recunoaşte sau nu-i este permis să-l recunoască pe Dumnezeu ca stăpân al său. Se impun dictaturi totalitare, se ridică despoţi, oamenii sunt mutilaţi sufleteşte prin ideologii inumane şi atee.

Dar oamenilor le este greu să creadă. Au nevoie de semne cereşti care să-i convingă; au nevoie de dovezi bine argumentate, spre a crede şi orândui viaţa după cuvântul lui Dumnezeu. Societatea însăşi se bizuieşte pe structuri colosale, organizaţii spectaculoase, mijloace puternice de propagandă, structuri administrative, toate spre a crea opinie şi modele de circulaţie publică. Cu toate acestea, unde lipseşte legea lui Dumnezeu se înmulţesc închisorile şi Institutele de detenţie.

7. Eliberaţi de Cristos cel mort şi înviat. După ce „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi”, „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”, ştim care este calea adevărată a libertăţii şi salvării noastre. De la cele zece cuvinte ale Legii, la Cuvântul întrupat, calea, adevărul şi viaţa. Luând distanţa cuvenită faţă de iudei şi greci, Biserica asemenea Sfântului Paul îl proclamă pe Cristos cel mort şi înviat, singurul mântuitor al omului, mijlocitor între Dumnezeu şi oameni.

Citim în prima Scrisoare către Corinteni 1,22-25: „În timp ce iudeii cer minuni, iar grecii caută înţelepciune, noi îl propovăduim pe Cristos cel răstignit, ceea ce pentru iudei înseamnă scandal, iar pentru păgâni o nebunie, dar pentru noi, cei chemaţi, fie iudei, fie greci, Cristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu”.

Apostolul neamurilor ne face să-l descoperim pe Dumnezeu acolo unde nimeni nu şi-ar fi imaginat că-l poate găsi: pe cruce, expresie a fidelităţii faţă de voinţa Tatălui şi a iubirii faţă de oameni.

Nebunia şi scandalul crucii ne obligă să revizuim sau să respingem imaginea greşită pe care ne-am făcut-o despre Dumnezeu şi să tragem concluzii practice de trăire zilnică. Dumnezeu cel manifestat de Cristos nu este unul care seamănă minuni pentru a atrage atenţia oamenilor şi a-i cuceri prin spectacular. Este Dumnezeul iubirii fidele care „atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut”. Nu un Dumnezeu al legii, nu un Dumnezeu al minunilor, nu un Dumnezeu al filozofilor, în sfârşit, nu un Dumnezeu al cultului formal şi închis, cum reiese din Evanghelia acestei duminici luată de la Sfântul Ioan capitolul 2, cu episodul alungării vânzătorilor din templu.

8. Purificarea templului. Să ne înţelegem bine: Isus nu desfiinţează cultul şi nici nu-l pune în discuţie, dar ia poziţie împotriva unui anumit mod de a înţelege cultul bazat pe forma contractuală - do ut des - adică îţi dau ca să-mi dai, dau spre a te obliga să faci la fel. Cultul nu are la bază un schimb de mărfuri. Dumnezeu nu se cumpără…Nu se cumpără nici favorurile sale. Banul nu poate lua locul cinstirii şi al adoraţiei. În templu se celebrează numai o liturghie a iubirii, a darului, a gratuităţii. După izgonirea vânzătorilor afară din templu, împreună cu animalele de jertfă, după ce a aruncat jos banii schimbătorilor, răsturnându-le tarabele şi a zis celor care vindeau porumbei: „nu faceţi din casa Tatălui meu o casă de negustorie, răspunzând celor care îi cereau semne convingătoare că are dreptul de a reforma viaţa de la templu, Isus a zis: „Distrugeţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica din nou…”
Dar conaţionalii săi nu au înţeles că Isus vorbea despre templul trupului său. Şi abia când a înviat din morţi, ucenicii şi-au adus aminte că le spusese cuvintele acestea şi au crezut în Scriptură şi în cuvintele pe care le spusese Isus.

Legea şi templu, preceptele morale şi normele liturgice pentru cult, nu sunt lipsite de semnificaţie. Toate îşi au rostul lor dar nu ajung niciodată, individual sau toate la un loc, să formeze o cale ultimă de mântuire. Singurul mântuitor este Isus Cristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, Isus Cristos cel mort şi înviat. El e capul Trupului mistic care este Biserica, templu universal, „semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc” (LG 1).
Deveniţi prin sacramentul Botezului mădulare ale Trupului mistic al lui Cristos să-l preamărim pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt în sărbătoarea săptămânală a Paştelui, în ziua închinată Preasfintei şi Nedespărţitei Treimi.

(Radio Vatican, A. Lucaci, material omiletic din 5/6 martie 1994, transcris în data de 14 martie 2009, adăugit şi structurat sâmbătă 10 martie 2012)

Aici serviciul audio:

Comentariu suplimentar la evanghelia duminicii.
1. Isus contestă templul din Ierusalim. În ceea ce priveşte sensul precis al contestaţiei lui Isus la adresa templului, Ioan se deosebeşte de ceilalţi evanghelişti, deoarece scrie mult mai târziu, într-o perioadă istorică diferită şi mai ales într-o optică religioasă diferită, când templul fusese deja distrus de romani iar în locul său se ridica templul dedicat zeiţei Venus, Alma Mater a romanilor.

De asemenea, Sfântul Ioan în Evanghelia sa vorbeşte despre trei sărbători ale Paştelui celebrate de Isus la Ierusalim, în timp ce evangheliştii sinoptici menţionează doar una, ultima. Astăzi, evanghelia se referă la primul Paşte al lui Isus la Ierusalim.

Din contestaţia lui Isus Ioan redă aceste cuvinte: „Luaţi astea de aici şi nu faceţi din casa Tatălui meu o casă de negustorie!" (In 2,16). Marcu, în schimb, primul dintre evanghelişti care scrie şi care este cel mai aproape de evenimentele povestite în evanghelia sa, aminteşte că Isus a contestat gestiunea de la templul din Ierusalim însuşindu-şi cuvintele profetului Isaia 56,7 îmbinate cu cele ale profetului Ieremia 7,11: „Casa mea se va numi casă de rugăciune pentru toate neamurile…Voi însă aţi făcut-o peştera tâlharilor” (Mc 11,17).

2. Purificarea templului. Fraza lui Ioan pare substanţial egală cu cea a lui Marcu, dar nu este aşa. În gestul său de purificare a templului Isus nu voia să conteste vânzarea şi cumpărarea de animale destinate jertfelor de la templu, nici atmosfera gălăgioasă inevitabilă, şi nici chiar eventualele îmbogăţiri a castei sacerdotale. Ţinta lui era alta. În contestaţia sa Isus se referea la faptul că templul conceput să devină în timpurile mesianice locul pentru adorarea lui Dumnezeu de către toate popoarele, devenise, nu numai un simbol naţional, emblema naţionalismului ebraic cel mai exasperat, dar şi bastion militar al orgoliului lui Israel.

Şi acest lucru era pentru Isus de netolerat. Cum era posibil ca Israel să se îndepărteze atât de mult de Dumnezeu până la a modifica un plan al său, privându-l pe Dumnezeu de paternitatea sa universală chiar în templul său?

3. Isus este templul adevărat. Există în evanghelia lui Ioan, pe care o medităm azi, un alt element al contestaţiei lui Isus care lipseşte în evangheliştii sinoptici. Celor care îl întrebau "Prin ce semn ne arăţi că ai dreptul să faci astfel de lucruri?" (In 2,18), Isus le-a răspuns: "Distrugeţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica din nou" (In 2,19), şi evanghelistul Ioan adaugă: „Dar el vorbea despre templul trupului său. Prin urmare, când a înviat din morţi, ucenicii lui şi-au adus aminte că le spusese cuvintele acestea şi au crezut în Scriptură şi în cuvintele pe care le spusese Isus” (In 2, 21-22).

La acest punct trebuie să ne dăm seama că aici este vorba de teologia lui Ioan, potrivit căreia orice templu pământesc poate fi distrus, dar nu Templul Aceluia care, cum scrie în prologul Evangheliei sale, „şi-a aşezat cortul între noi”. Astfel stabileşte legătura dintre prezenţa lui Isus în mijlocul nostru, Biserica sa, şi cortul Adunării, care stătea în centrul taberei şi al vieţii lui Israel (Ex 26).

4. Templul creştin este prin urmare Isus. Se citeşte în Apocalips că, atunci când totul va fi distrus la sfârşitul veacurilor iar istoria umană va fi recapitulată în Dumnezeu, unicul Templu care va rămâne va fi cel al lui Dumnezeu şi al Mielului său (Ap 21,22).

Este un mod de a relativiza toate riturile, simbolurile, structurile religioase şi chiar religiile, şi a înlătura din inima creştinilor orice orgoliu cu privire la prezent şi dar şi la orice frică privind viitorul Bisericii lor.

Ceva similar cu ideea că „porţie iadului nu vor o birui” (Cf Mt 16-18). Interpretată greşit, promisiunea lui Isus referitoare la dăinuirea Bisericii în ciuda vicisitudinilor şi împotrivirilor de-a lungul istoriei, poate fi motiv de prezumţie ce nu poate decât să-i conducă pe creştini la orgoliu religios şi la surzenie absolută faţă de cei de alt crez, care au simţăminte religioase diferite de cele ale noastre.

RV/A. Lucaci - sâmbătă 10 martie 2012