"În seara aceasta pâine şi apă": postul, mai mult decât o simplă renunţare
RV 07 mar 2012.Creştinii din timpurile noastre mai
ţin posturile rânduite de Sfânta Biserică? Este întrebarea la care-şi propune să răspundă
într-un amplu articol din ediţia de miercuri cotidianul italian "Avvenire",
semnat de Lorenzo Fazzini.
Administratorul apostolic de Tbilisi, mons.
Giuseppe Pasotto, a explicat recent modul în care trăiesc Postul Mare catolicii din
Caucaz: în Miercurea Cenuşii şi Vinerea Sfântă, pâine şi apă; în fiecare
miercuri şi vineri, numai prânzul, fără cină; cine poate, nu consumă
carne pe tot timpul Postului Mare.
Acest mod de
a ţine postul, continuă autorul, aduce o nouă întrebare: care este sensul creştin
al pocăinţei?
Pentru pr. Antonio Spadaro, directorul
revistei "La Civiltà Cattolica", este foarte clar: "A face pocăinţă în Postul Mare
înseamnă a învăţa să învingem patimile de moment pentru a ne aminti de esenţial, a
trăi cele patruzeci de zile de pustiu împreună cu Domnul nu cu noi înşine. Cred că
începem să pierdem această abilitate a spiritului creştin. Viaţa devine un soi de
centru comercial în care atenţia este întotdeauna trează şi capturată de bunurile
de consum". "Pocăinţa creştină", continuă iezuitul italian, "nu este un fel de autoflagelare
nici o asceză ca scop în sine, orientată spre echilibrul unei vieţi mai sănătoase.
Acest echilibru este deja important, dar creştinul are o intenţie mult mai radicală:
convertirea hotărâtă la Dumnezeu, orientarea spre ceea ce liturgia numeşte
'bunurile veşnice' în opoziţie cu cele de consum".
"Criza economică",
observă una din primele femei teolog din Italia, Cettina Militello, "duce la anumite
forme de post obligatoriu: trebuie subliniat că pentru mulţi ideea de sărbătoare continuă
este pusă în discuţie de criză. Trebuie să faci bine bine conturile şi sunt chemate
în cauză distracţia, alimentele exotice, hainele de marcă, etc.". Militello confirmă
percepţia că s-a pierdut "dimensiunea penitenţială ca palestră de autoreconducere
spre valorile adevărate. Aceasta se înscrie în fractura credinţei, adică, ruptura
transmiterii credinţei care formează o unitate cu pierderea culturală a unui model
auster de a trăi, de a vorbi şi de a acţiona". Nodul problemei constă în a lega sensul
postului de solidaritatea creştină: "în loc de a-şi propune diete în scop estetic,
sobrietatea în alimentaţie ar trebui să fie repropusă drept căutare a autenticităţii
creştine şi a solidarităţii cu fraţii care trăiesc în lipsuri. Îndemnul la a ţine
postul ar trebui să se schimbe: nu pocăinţa ca paradigmă exclusivă, ci ca o metodă
de a focaliza mai bine bunurile existenţei; o cale de a recepta mai bine valoarea
hranei, a raporturilor, a averii, şi de a le conecta la lipsurile celorlalţi, faţă
de care solidaritatea nu este un opţional ci un aspect constitutiv al fraternităţii
creştine".
Este nevoie, astăzi, de noi forme de post? Propunerile
sunt foarte variate.
Pr. Spadaro sugerează două: "ar fi interesant
să te opreşti în centrul unui centru comercial şi să închizi ochii, să te reculegi
pentru a învinge pornirile continue şi să te rogi în tăcere. În plus, în ritmul frenetic
de fiecare zi e necesar a recupera o 'pasivitate bună'. Noi acţionăm deseori
ca răspuns la anumiţi stimuli. Interactivitatea este categoria acţiunilor noastre.
În schimb, e necesar pentru o vreme să ne 'limităm' la a privi, citi sau asculta fără
a ceda la tentaţia de a răspunde la stimuli: 'mi-e foame, deci mănânc; primesc un
e-mail deci trebuie să-l citesc...'. Această pasivitate constă în a reuşi să te laşi
întâlnit de lucruri, de persoane, de Dumnezeu. Dacă este ştearsă, nu există spaţiul
în care ceva cu adevărat 'nou' să se poată naşte în viaţa noastră, cu atât mai puţin
convertirea inimii".
Militello, în schimb, punctează pe relaţiile umane:
"Postul Mare ar putea să ducă la angajamentul, de exemplu, al unei
comunităţi de a lua asupra sa alte comunităţi, alte categorii de persoane, a unor
situaţii de lipsuri. De exemplu, s-ar putea începe la nivel personal, în familie sau
la locul de muncă, acordând mai multă atenţie celui de lângă tine".
Pentru
teologul Massimo Salani, autorul unui volum intitulat "La masă cu religiile", este
important "să fie apărată valoarea postului alimentar. Sfinţii Părinţi susţineau
că postul este inima rugăciunii. Nu e o chestiune estetică sau de a pierde ceva
în greutate, ci de a redescoperi legătura care ţine la un loc postul, rugăciunea şi
caritatea". "Credincioşii altor religii nu înţeleg de ce nu trebuie să consumăm carne
dar avem permisiunea de a mânca peşte. Problema nu este atât în a renunţa la biftecuri
şi a mânca salmon, ci de a înţelege, mai degrabă, că ceea ce am fi cheltuit pe carne
ar trebui să dăm la săraci".