Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru Ziua Mondială de Rugăciune pentru
Vocaţii (2012)
(RV - 4 martie 2012) Ziua mondială a vocaţiilor se celeberează în fiecare an în
a patra duminică a Timpului Pascal când se proclamă evanghelia Bunului Păstor. Iubiţi
fraţi şi surori! A XLIX-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, care va fi
celebrată la 29 aprilie 2012, a patra duminică a Paştelui, ne invită să reflectăm
asupra temei: Vocaţiile - dar al carităţii lui Dumnezeu. Izvorul oricărui dar
perfect este Dumnezeu Iubire - Deus caritas est -: "cine rămâne în iubire rămâne în
Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el" (1In 4,16). Sfânta Scriptură relatează istoria
acestei legături originare dintre Dumnezeu şi omenire, care precede însăşi creaţia.
Sfântul Paul, scriind creştinilor din oraşul Efes, înalţă un imn de recunoştinţă şi
de laudă Tatălui, care cu bunăvoinţă infinită dispune de-a lungul secolelor realizarea
planului său universal de mântuire, care este plan de iubire. În Fiul Isus - afirmă
Apostolul - El "ne-a ales mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi fără
prihană în faţa lui în dragoste" (Ef 1,4). Noi suntem iubiţi de Dumnezeu încă "înainte"
de a veni la existenţă! Mişcat exclusiv de iubirea sa necondiţionată, El ne-a "creat
din nimic" (cf. 2Mac 7,28) pentru a ne conduce la comuniunea deplină cu El. Cuprins
de mare uimire în faţa operei providenţei lui Dumnezeu, Psalmistul exclamă: "Când
privesc cerurile, lucrările mâinilor tale, luna şi stelele pe care le-ai făcut, mă
întreb: ce este omul că te gândeşti la el, sau fiul omului că-l iei în seamă?" (Ps
8,4-5). Adevărul profund al existenţei noastre este cuprins, aşadar, în acest mister
surprinzător: orice creatură, îndeosebi orice persoană umană, este rod al unei gândiri
şi al unui act de iubire a lui Dumnezeu, iubire imensă, fidelă, veşnică (cf. Ier 31,3).
Descoperirea acestei realităţi este ceea ce schimbă cu adevărat viaţa noastră în profunzime.
Într-o celebră pagină din Confesiuni, sfântul Augustin exprimă cu mare intensitatea
descoperirea lui Dumnezeu frumuseţe supremă şi iubire supremă, un Dumnezeu care i-a
fost mereu aproape, dar căruia în sfârşit îi deschidea mintea şi inima pentru a fi
transformat: "Târziu te-am iubit, frumuseţe, atât de veche, şi totuşi, atât de nouă,
târziu te-am iubit! Căci, iată, tu te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afara mea. Acolo,
în afara mea, te căutam pe tine şi, în urâţenia mea, mă năpusteam asupra lucrurilor
frumoase pe care le-ai creat. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine! Şi mă ţineau
departe de tine tocmai acele lucruri frumoase care nu ar fi existat dacă nu ar fi
existat în tine. M-ai chemat, m-ai strigat şi ai sfâşiat cu glasul tău surzenia mea!
Ai fulgerat, ai străluminat şi ai izgonit orbirea mea! Ai răspândit mireasma ta, ţi-am
respirat suflarea, iar acum suspin după tine, ţi-am simţit gustul, iar acum mi-e sete
şi mi-e foame de tine! M-ai atins şi ai aprins în mine dorinţa după pacea ta!" (X,
27.38). Cu aceste imagini, sfântul din Hippona încearcă să descrie misterul inefabil
al întâlnirii cu Dumnezeu, cu iubirea Sa care transformă toată existenţa. Este
vorba de o iubire fără rezerve care ne precede, ne susţine şi ne cheamă de-a lungul
drumului vieţii şi îşi are rădăcina în gratuitatea absolută a lui Dumnezeu. Referindu-se
îndeosebi la slujirea sacerdotală, predecesorul meu, fericitul Ioan Paul al II-lea,
afirma că "orice gest ministerial, în timp ce conduce la iubirea şi la slujirea Bisericii,
stimulează la maturizarea tot mai mare în iubirea şi în slujirea lui Isus Cristos
Capul, Păstorul şi Mirele Bisericii, o iubire care se configurează mereu ca răspuns
la iubirea prevenitoare, liberă şi gratuită a lui Dumnezeu în Cristos" (Exortaţia
apostolică Pastores dabo vobis, 25). De fapt, orice vocaţie specifică se naşte din
iniţiativa lui Dumnezeu, este dar al Carităţii lui Dumnezeu! El e cel care face "primul
pas" şi nu din cauza unei bunătăţi deosebite găsite în noi, ci în virtutea prezenţei
iubirii sale însăşi "revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt" (Rom 5,5). În
orice timp, la izvorul chemării divine este iniţiativa iubirii infinite a lui Dumnezeu,
care se manifestă pe deplin în Isus Cristos. Aşa cum am scris în prima mea Enciclică
Deus caritas est, "de fapt există o multiplă vizibilitate a lui Dumnezeu. În istoria
de iubire pe care Biblia ne-o relatează, El ne vine în întâmpinare, încearcă să ne
cucerească - până la Ultima Cină, până la Inima străpunsă pe cruce, până la apariţiile
Celui Înviat şi la marile opere prin care El, prin intermediul acţiunii Apostolilor,
a condus drumul Bisericii de la începuturi. Şi în istoria succesivă a Bisericii Domnul
nu a rămas absent: mereu din nou ne vine în întâmpinare - prin oameni în care El transpare;
prin Cuvântul său, în Sacramente, în special în Euharistie" (nr. 17). Iubirea
lui Dumnezeu rămâne pentru totdeauna, este fidelă faţă de ea însăşi, faţă de "cuvântul
dat pentru o mie de generaţii" (Ps 105,8). De aceea, trebuie vestită din nou, în special
noilor generaţii, frumuseţea care invită a acestei iubiri divine, care precede şi
însoţeşte: ea este impulsul secret, este motivaţia care nu dispare, chiar şi în cele
mai dificile circumstanţe. Iubiţi fraţi şi surori, acestei iubiri trebuie să deschidem
viaţa noastră şi la perfecţiunea iubirii Tatălui (cf. Mt 5,48) ne cheamă Isus Cristos
în fiecare zi! Măsura înaltă a vieţii creştine constă, de fapt, în a iubi "ca" Dumnezeu;
este vorba de o iubire care se manifestă în dăruirea totală de sine fidelă şi rodnică.
Priorei mănăstirii din Segovia, în suferinţă datorită situaţiei dramatice de suspendare
în care se afla în anii aceia, sfântul Ioan al Crucii îi răspunde invitând-o să acţioneze
conform lui Dumnezeu: "Nu vă gândiţi la altceva decât la faptul că totul este stabilit
de Dumnezeu; şi unde nu este iubire, puneţi iubire şi veţi culege iubire" (Epistolar,
26). Pe acest teren oblativ, în deschidere faţă de iubirea lui Dumnezeu şi ca
rod al acestei iubiri, se nasc şi cresc toate vocaţiile. Şi luând din acest izvor
în rugăciune, cu frecventarea asiduă a Cuvântului şi a Sacramentelor, îndeosebi a
Euharistiei, este posibil de a trăi iubirea faţă de aproapele în care se învaţă să
se descopere faţa lui Cristos Domnul (cf. Mt 25,31-46). Pentru a exprima legătura
indisolubilă care există între aceste "două iubiri" - iubirea faţă de Dumnezeu şi
cea faţă de aproapele - care provin din acelaşi izvor divin şi orientate spre el,
sfântul papă Grigore cel Mare foloseşte exemplul plantei mici: "În terenul inimii
noastre [Dumnezeu] a plantat mai întâi rădăcina iubirii faţă de El şi apoi s-a dezvoltat,
ca o coroană, iubirea fraternă" (Moralium Libri, sive expositio in Librum B. Job,
Lib. VII, cap. 24, 28: PL 75, 780D). Aceste două expresii ale unicei iubiri divine
trebuie să fie trăite cu deosebită intensitate şi curăţie a inimii de aceia care au
decis să întreprindă un drum de discernământ vocaţional spre slujirea sacerdotală
şi viaţa consacrată; ele constituie elementul calificator. De fapt, iubirea faţă de
Dumnezeu, ale cărei imagini - deşi mereu imperfecte - devin preoţii şi călugării,
este motivaţia răspunsului la chemarea de consacrare specială Domnului prin Hirotonirea
prezbiterală sau profesiunea sfaturilor evanghelice. Vigoarea răspunsului sfântului
Petru dat Învăţătorului divin: "Tu ştii că te iubesc" (In 21,15) este secretul unei
existenţe dăruite şi trăite în plinătate şi pentru aceasta se revarsă de bucurie profundă.
Cealaltă exprimare concretă a iubirii, aceea faţă de aproapele, mai ales faţă
de cei mai nevoiaşi şi suferinzi, este stimulentul decisiv care face din preot şi
din persoana consacrată un provocator de comuniune între oameni şi un semănător de
speranţă. Raportul celor consacraţi, în special al preotului, cu comunitatea creştină
este vital şi devine şi parte fundamentală a orizontului lor afectiv. În această privinţă,
sfântului paroh de Ars îi plăcea să repete: "Preotul nu este preot pentru sine; este
preot pentru voi" (Le curé d'Ars. Sa pensée - Son cur, Foi Vivante, 1966, pag. 100).
Iubiţi Fraţi întru episcopat, dragi preoţi, diaconi, consacraţi şi consacrate,
cateheţi, lucrători pastorali şi voi toţi cei angajaţi în domeniul educării noilor
generaţii, vă îndemn cu mare grijă să aveţi o atitudine de ascultare atentă a celor
care în cadrul comunităţilor parohiale, al asociaţiilor şi al mişcărilor simt manifestarea
semnelor unei chemări la preoţie sau la o consacrare specială. Este important ca în
Biserică să se creeze condiţiile favorabile pentru ca să poată îmboboci atâţia "da",
ca răspunsuri generoase la chemarea de iubire a lui Dumnezeu. Va fi misiunea pastoraţiei
vocaţionale să ofere punctele de orientare pentru un parcurs rodnic. Element central
va fi iubirea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, cultivând o familiaritate crescândă cu
Sfânta Scriptură şi o rugăciune personală şi comunitară atentă şi constantă, pentru
a fi capabili să simtă chemarea divină în mijlocul atâtor glasuri care umplu viaţa
zilnică. Dar mai ales Euharistia să fie "centrul vital" al oricărui drum vocaţional:
aici iubirea lui Dumnezeu ne atinge în jertfa lui Cristos, exprimare perfectă a iubirii
şi aici învăţăm mereu din nou să trăim "măsura înaltă" a iubirii lui Dumnezeu. Cuvânt,
rugăciune şi Euharistie sunt comoara preţioasă pentru a înţelege frumuseţea unei vieţi
dedicate total pentru Împărăţie. Doresc ca Bisericile locale, în diferitele lor
componente, să devină "loc" de discernământ atent şi de verificare vocaţională profundă,
oferind tinerilor şi tinerelor o însoţire spirituală înţeleaptă şi viguroasă. În felul
acesta comunitatea creştină devine ea însăşi manifestare a Carităţii lui Dumnezeu
care păstrează în sine orice chemare. Această dinamică ce răspunde la instanţele poruncii
noi a lui Isus poate să găsească realizare elocventă şi singulară în familiile creştine,
a căror iubire este exprimare a iubirii lui Cristos care s-a dat pe sine însuşi pentru
Biserica sa (cf. Ef 5,32). În familii, "comunităţi de viaţă şi de iubire" (Gaudium
et spes, 48), noile generaţii pot avea experienţa minunată a acestei iubiri oblative.
De fapt, ele nu sunt numai locul privilegiat al formării umane şi creştine, ci pot
reprezenta "primul şi cel mai bun seminar al vocaţiei la viaţa de consacrare pentru
Împărăţia lui Dumnezeu" (Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică Familiaris consortio,
53), făcând să se redescopere, chiar în interiorul familiei, frumuseţea şi importanţa
preoţiei şi a vieţii consacrate. Păstorii şi toţi credincioşii laici să ştie mereu
să colaboreze pentru ca în Biserică să se înmulţească aceste "case şi şcoli de comuniune"
după modelul Sfintei Familii de la Nazaret, reflexie armonioasă pe pământ a vieţii
Preasfintei Treimi. Cu aceste dorinţe, împart din inimă binecuvântarea apostolică
vouă, veneraţi fraţi întru episcopat, preoţilor, diaconilor, călugărilor, călugăriţelor
şi tuturor credincioşilor laici, îndeosebi tinerilor şi tinerelor care cu inimă docilă
sunt în ascultarea glasului lui Dumnezeu, gata să-l primească cu adeziune generoasă
şi fidelă. Din Vatican, 18 octombrie 2011 Benedict al XVI-lea
------------------------------------------ Traducere
de pr. Mihai Pătraşcu