Pagina „Judecăţii din urmă” meditată cu folos în Postul Mare: "Iată postul care-mi place" (Is 58,6)

(RV - 27 februarie 2012) Liturghia de luni din prima săptămână a Postului Mare propune relatarea judecăţii finale în versiunea grandioasă transmisă de Evanghelistul Matei, 25, 31-46:
În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: "Când va veni Fiul Omului în slava sa, împreună cu toţi îngerii, se va aşeza pe tronul său de mărire. Înaintea lui vor fi adunate toate popoarele, dar el îi va despărţi pe unii de alţii, aşa cum desparte păstorul oile de capre, şi va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga sa. Atunci împăratul va spune celor de la dreapta sa: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, primiţi ca moştenire împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii; căci am fost flămând şi voi mi-aţi dat să mănânc; am fost însetat şi voi mi-aţi dat să beau; am fost străin şi voi m-aţi primit; am fost gol şi voi m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi voi m-aţi vizitat; am fost în închisoare şi voi aţi venit la mine». Atunci cei drepţi vor răspunde: «Doamne, când te-am văzut noi flămând şi ţi-am dat să mănânci? Sau însetat şi ţi-am dat să bei? Sau când te-am văzut noi străin şi te-am primit? Sau gol şi te-am îmbrăcat? Sau când te-am văzut bolnav sau în închisoare şi am venit la tine?». Împăratul le va răspunde: «Vă spun adevărul: ori de câte ori aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut». Apoi va spune celor din stânga: «Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, pregătit diavolului şi îngerilor săi! Căci am fost flămând şi voi nu mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi voi nu mi-aţi dat să beau; am fost străin şi voi nu m-aţi primit; am fost gol şi voi nu m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în închisoare şi voi nu m-aţi vizitat». Atunci îi vor răspunde şi ei: «Doamne, când te-am văzut noi flămând, însetat, străin, gol, bolnav sau în închisoare şi nu ţi-am slujit?». El le va răspunde: «Vă spun adevărul: Ori de câte ori nu aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie nu mi-aţi făcut». Şi vor merge aceştia în osânda veşnică, iar drepţii în viaţa veşnică»".

1. Materia de examen, materia de judecată este lesne de identificat. Este o singură disciplină, viaţa de pe pământ în relaţie cu semenii noştri. De felul cum a trăit, depinde viitorul nu numai al ucenicilor lui Isus ci al fiecărui om. Iar prin felul cum a trăit fiecare se înţelege atitudinea concretă avută faţă de cel flămând, însetat, gol, bolnav, deţinut…Atitudine concretă în sensul de a da pâine, apă, ospitalitate, haine, vizită…Acesta este postul plăcut lui Dumnezeu după profetul Isaia, cu faptele de pocăinţă, despre care vorbeşte Sfântul Luca şi despre care tradiţia rabinică spune: „Acela care nu vizitează un bolnav este ca şi cum ar vărsa sânge” (Rabi Aqiba).

2. O pagină admirabilă. Este absolut legitimă stupoarea ce cuprinde pe oricine, literat sau mistic, simplu credincios sau păstor de suflete, în faţa acestei minunate alegorii a judecăţii universale. Ne găsim în faţa uneia dintre paginile cele mai fascinante şi mai intense a literaturii universale, a literaturii religioase din toate timpurile şi de la toate popoarele. Este textul cel mai vibrant scris vreodată pe plan religios şi moral. Nu se poate citi sau asculta fără a rămâne cu suflarea tăiată şi zguduit lăuntric. Însă dacă fragmentul este frumos de ascultat, el răscoleşte sufletul cu o putere de foc spiritual irezistibilă.

Regele care stă pe tron nu pronunţă doar cuvinte de un extrem respect faţă de toţi marginalizaţii pământului, şi de laudă faţă de cei care le-au uşurat necazurile şi poverile, dar spune şi cuvinte cutremurătoare la adresa celor care i-au nesocotit sau trecut cu vederea.

3. Adevărul religios absolut. Încă ceva. Nu este o pagină religioasă ca altele sau pentru întregirea altora. Suntem în faţa nu doar a unei răsturnări finale a istoriei, care ar putea fi considerată ca o exagerare religioasă şi deci poate lăsa indiferent pe cel ce citeşte sau ascultă această mare pericopă evanghelică, ci ne găsim în prezenţa unei răsturnări a tuturor ideilor şi practicilor religioase ale oamenilor.

Astfel răsturnate, vechile idei religioase sunt strivite ca de un puternic buldozer. Este vorba de ideile celui care se gândea că religia ar consta doar într-un raport personal al fiecărui om cu Dumnezeu, aproape un „tu per tu”, cum se obişnuieşte a spune azi, cu Misterul sau cu Sufletul lumii.
Aici însă, în Evanghelia judecăţii din urmă, între omul credincios şi Dumnezeu stă multitudinea celor dezmoşteniţi ai pământului care sunt prezentaţi mai interesanţi în consideraţia divină, nu numai decât toate frumuseţile universului, pe care omul primitiv îl considera locuit în orice parte a sa de Dumnezeu, dar şi decât toate riturile sacre care constituie cel dintâi tărâm realmente religios al omului.

4. Întoarcere la Principiu. Rămâne zdrobită de trecerea buldozerului şi Legea religioasă, atunci când este separată de Legiuitorul ei, adică de intenţiile sale, care în practica religioasă normală sunt substituite de intenţiile celui care meditează asupra Legii. Este clar că la o asemenea înlocuire se referea Isus când, în privinţa legilor religioase, spunea: „Dar la început nu era aşa”.

Meditarea Evangheliei ne permite să descoperim şi să identificăm acest „început, atât de diferit de „începuturile” religioase ale omului, şi de toate „începuturile” lui Dumnezeu gândite de om. În pagina evanghelică de azi acest „început” este pus în plină lumină şi rezultă că Începutul lui Dumnezeu este omul. Nu este Natura, nu Ritul, nu Legea, dar Omul.

Misticul german Angelus Silesius (1624-1677), care înţelesese forţa acestui adevăr, a scris: „Mare lucru este omul! Dumnezeu îi preia natura: nu ar face-o niciodată nici chiar pentru toţi îngerii” (din „Heruvimul călător”, cartea V); „Priveşte ce conubiu! Dumnezeul slavei cu sufletul omului, sluga unui sclav” (din cartea IV);

„Marinarul vorbeşte despre mare, vânătorul despre câini, vorbeşte despre aur avarul iar soldatul despre răni. Mie îmi revine, ca îndrăgostit, să am pe buze doar numele lui Dumnezeu şi iubirea sa (din cartea III).

Nimeni înainte de Isus nu reuşise să spună cu mai mare claritate şi simplitate în ce consistă religia; şi nimeni înainte de Isus nu reuşise să spună cu mai multă forţă că, orice ar face omul supunându-se propriei religii, chiar dacă şi-ar sacrifica viaţa, dacă nu ar avea iubire, nu i-ar folosi la nimic.

5. Două perspective. În ceea ce priveşte fragmentul evanghelic, privit în ansamblul său, el poate fi examinat plecând de la două perspective diferite: cea a severităţii şi cea a milostivirii, aşa cum a intuit Michelangelo şi a exprimat-o cu inegalabilă artă în marea frescă a Judecăţii universale din Capela Sixtină.

Dacă textul este examinat în perspectiva severităţii divine, în faţa noastră stă figura maiestoasă a lui Isus, care cu braţul ridicat îi respinge pe păcătoşi: „Plecaţi de la mine!” Înţelegem atunci că atare rigoare este justificată de gravitatea păcatului, care este o ofensă pe care omul o aduce direct lui Dumnezeu.

Dacă, în schimb, acelaşi fragment evanghelic este examinat în perspectiva îndurării, punctul focal al marii fresce se deplasează spre Maria, care plină de angoasă se adresează Fiului ca în acea clipă supremă să-i fie milă de oameni. Îi va fi? - Este un interogativ la care nu se poate răspunde imediat, dar nici examinând toată Evanghelia.

Există ceva care nu este spus în Evanghelie, dar care în baza a ceea ce este spus - poate fi presupus, dorit, sperat şi, oricum, orice s-ar zice sau s-ar scrie în această privinţă, va fi clarificat numai în veşnicia lui Dumnezeu.

6. Practicarea iubirii la scară universală. Dacă de la perspectiva generală a textului coborâm la analiza celor două părţi în care fragmentul este clar împărţit, ne dăm seama că ne găsim în faţa unei sinteze a Evangheliei, care a fost ordonată în jurul poruncii iubirii. Este lămurită înainte de toate, ca punct-bază a sintezei, identitatea lui Isus, care este prezentată în aceiaşi termeni prin care în Vechiul Testament este prezentat Dumnezeu care, înconjurat de îngerii săi, vine să-i judece pe oameni. Apoi este afirmat că judecata din urmă a lui Dumnezeu se va desfăşura, nu asupra fidelităţii oamenilor faţă de riturile şi legile religiilor lor, ci asupra practicării poruncii iubirii de aproapele. Nu sunt judecaţi cei bogaţi, ca în alte pagini ale Evangheliei, ci toţi oamenii fără nici o deosebire. Imaginile dure şi dialogul agitat între protagoniştii marii alegorii este cel mai dramatic text din câte s-au scris vreodată pe tema mântuirii veşnice.

7. O singură poruncă, cea a iubirii. Dar ceea ce surprinde în acest fragment este ieşirea, din partea lui Isus, dincolo de hotarele vizibile ale Bisericii pentru a intra în dimensiunea universală a umanităţii răscumpărate în care toţi oamenii au o singură origine, Creatorul, şi o singură poruncă, cea a iubirii. Trasând, într-un fel, liniile unui ecumenism neactivat de noi încă îndeajuns, El învaţă că cine va fi avut milă de cei mai nefericiţi dintre oameni, a intrat fără să ştie în istoria mântuirii înfăptuite de Dumnezeu. O vom descoperi în ziua cea din urmă.

Până atunci, putem spune că fiecare om îşi maturizează judecata ca binecuvântare sau ca blestem, după cum se face sau nu binecuvântare pentru sărmanii care îi ies în cale. În caz afirmativ, favoarea lui Dumnezeu care însoţeşte intrarea în lume a fiecărui om, binecuvântarea originară însoţeşte şi intrarea în moştenirea împărăţiei lui Dumnezeu, binecuvântarea escatologică.

Binecuvântarea este urmare a faptului că toţi cei care acţionează astfel se comportă ca şi Dumnezeu, de aceea sunt proclamaţi „drepţi”. Dumnezeu i-a îmbrăcat pe cei goi, după izgonirea din Rai. A vizitat pe cel bolnav, a mângâiat pe cei mâhniţi. A privit la străin, la văduvă şi orfan în istoria biblică.

8. Isus Cristos a înfăptuit lucrările Tatălui în gradul cel mai înalt. De aceea, înviat din morţi, Fiul omului, şade de-a dreapta lui Dumnezeu ca judecător. Calea împărăţiei, potrivit Evangheliei de azi, stă, pentru fiecare om, în atenţia şi grija de toţi cei aflaţi în nevoie. Cine face acest lucru, ştie sau nu, lucrează la fel ca Dumnezeu. Este o cale care îşi are prototipul său în Cristos Isus, modelul în persoană. Fiul omului se identifică cu cei nevoiaşi, cu cei mici. Motiv de surpriză pentru toţi, drepţi şi nedrepţi. „Când te-am văzut vreodată flămând?” Ori de câte ori aţi făcut sau nu aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut sau nu mi-aţi făcut!

9. Situaţii pline de prezenţa lui Dumnezeu. Foame, sete, dezrădăcinare, despuiere, boală, închisoare şi alte situaţii de acest fel, nu par la prima vedere locuri ale prezenţei lui Dumnezeu şi a Fiului. Dimpotrivă sugerează îndepărtare şi lipsă de viaţă, lipsă de binecuvântare. Şi totuşi, de deschiderea faţă de aceste realităţi umane depinde destinul fiecărui om: al celui care crede în Cristos dar şi al celui de altă religie, sau fără o religie, precum şi a celui care crede că nu crede.

Devoţiunea plină de pasiune faţă de săracul pe care toţi îl pot vedea şi întâlni, sacramentul aproapelui - cum s-a spus - constituie criteriul judecăţii noastre. În maximum de absenţă, se ascunde prezenţa lui Isus până la identificarea cu cei umiliţi şi oropsiţi cu gemetele şi plânsul lor.

10. Binecuvântarea coerenţei. În aşteptarea vie a lui Isus, Fiul omului, care va veni să facă dreaptă judecată, comunităţile creştine nu-şi pot face iluzia că se poate scinda şi separa mărturisirea şi celebrarea credinţei „Doamne, Doamne”, de practicarea ei, adică de împlinirea voinţei lui Dumnezeu Tatăl, manifestată în Isus Cristos, singurul Mântuitor al omului. Ferice de noi, dacă vom putea auzi în momentul adevărului acel „mie mi-aţi făcut”, şi de aceea „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, primiţi ca moştenire împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii” (Mt 25,34).

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 21/22 noiembrie 1993, reformulat şi întregit în 22/23 noiembrie 2008, revăzut în 19/20 noiembrie 2011, restructurat pentru Postul Mare, luni 27 februarie 2012)