Consideraţii omiletice la Duminica I-a din Postul Mare (B): istoria legământului şi armonia originară

(RV - 25 februarie 2012) E Ziua Domnului. „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu…Iată, acum este timpul potrivit; iată, acum este ziua mântuirii” (2Cor 5,21; 6,2).
Cu acest îndemn al Apostolului Paul adresat corintenilor şi prin ritul auster al punerii cenuşii pe cap, Biserica ne-a invitat miercurea trecută să păşim în Postul Mare de 40 de zile, perioadă biblică simbolică, suficientă pentru o revizuire corespunzătoare a vieţii şi o pregătire adecvată prin rugăciune, post şi pomană, la sărbătoarea Învierii Domnului. Este o invitaţie la a muri cu Cristos pentru păcat spre a putea învia cu el la o viaţă nouă.

1. Sensul Postului Mare. Prefaţa Liturghiei rezumă bine strădania creştinului dar şi bucuria în Cristos ce trebuie să însufleţească pe fiecare în acest timp de har.
„Doamne, tu dăruieşti în fiecare an credincioşilor tăi să se pregătească cu bucurie şi inimi curate la sărbătoarea Sfintelor Paşti, pentru ca stăruind în rugăciune şi fapte bune să poată avea parte de tainele Răscumpărării, şi să ajungă la plinătatea vieţii celei noi în Cristos, Fiul tău”.
Prin urmare, un început de drum pe urmele lui Cristos, singurul Răscumpărător al omului: „Căci el, renunţând la hrana pământească timp de 40 de zile, a consfinţit, prin postul său, acest timp de pocăinţă şi, zădărnicind uneltirile ispititorului străvechi, ne-a învăţat să biruim pornirile noastre rele, pentru ca, sărbătorind acum misterul pascal cu inimi curate, să ajungem la bucuria veşnică a învierii”.

2. O istorie a Legământului. Timpul Postului Mare ne conduce la bucuria Paştelui, spre celebrarea anuală a comemorării noului Legământ.
În fiecare an, Liturghiile duminicale insistă asupra unui aspect deosebit: astfel, în timpul anului notat convenţional cu litera A, noi păşim împreună cu catehumenii reascultând marile evanghelii despre Femeia samariteană la fântâna lui Iacob, despre orbul din naştere şi despre învierea lui Lazăr. În timpul anului C, evangheliile ultimelor trei duminici sunt centrate pe descoperirea milostivirii lui Dumnezeu. În Anul liturgic în curs, notat cu litera B, suntem conduşi în mod deosebit de textele Vechiului Testament care ne povestesc istoria Legămintelor.

Primele două duminici, păşim cu patriarhii. Cu Noe, ascultăm promisiunea făcută de Dumnezeu, după potop, de a nu mai distruge omenirea. Astfel cadrul ne este deja oferit: legământul sau alianţa priveşte întreaga umanitate iar potopul este o prefigurare a botezului cum aminteşte a doua lectură din prima duminică din Postul Mare. În cea de-a doua duminică Liturghia ne face să ascultăm povestirea sacrificiului lui Isaac: credinţa lui Abraham este o prefigurare a dăruirii totale pe care Dumnezeu o va face omenirii oferindu-l pe Fiul său, dăruindu-ne astfel pârga vieţii veşnice, după cum scrie apostolul Paul romanilor.
Ultimele trei duminici sunt centrate pe Legământul încheiat de Dumnezeu cu poporul lui Israel prin intermediul lui Moise. Acest legământ, încheiat la Muntele Sinai (duminica a III-a), va fi rupt de popor şi va conduce la exil, apoi, la întoarcere, datorită fidelităţii lui Dumnezeu (duminica a IV-a), înainte de a ajunge la promisiunea unei noi Alianţe (duminica a V-a). Aceasta este relectura pe care poporul lui Dumnezeu o face despre istoria sa. Este vorba de un drum ce ne face să trecem de la legea naturală exprimată în decalog, la legea nouă anunţată şi trăită în persoana lui Isus.

Astfel, în aceste oferte de reînnoire a legământului, percepem mai bine cum se construieşte o lume, o umanitate, un popor nou. Noi suntem, prin botez, configuraţi lui Cristos, omul mort şi înviat pe care îl sărbătorim la Paşti, omul nou care suntem chemaţi să devenim şi noi.

3. Curcubeul, semnul legământului. "Iată, eu închei un legământ cu voi, cu toţi urmaşii voştri şi cu toate vieţuitoarele care sunt cu voi: cu păsările, cu animalele şi cu toate fiarele pământului care sunt cu voi, şi cu toate vietăţile care au ieşit din corabie”, spune Dumnezeu în cartea Genezei (9,9-10). Dumnezeu se adresează lui Noe şi persoanelor salvate împreună cu el de apele dezlănţuite ale potopului nimicitor.
Contextul biblic ne este bine cunoscut. Răutatea oamenilor ajunsese până la cer. Dumnezeu îşi propune să reînnoiască neamul omenesc prin apele potopului. Îi porunceşte lui Noe să construiască o corabie de salvare pentru el, familia sa şi toate vieţuitoarele. Îi dă chiar planul şi îi fixează termenul pentru finalizarea lucrării. Toţi care au urcat în corabie s-au salvat de la pierire iar Dumnezeu face un nou legământ: "Iată semnul legământului, pe care-l fac între mine şi voi, şi între toate vieţuitoarele care sunt cu voi, pentru toate neamurile de oameni în veci: Curcubeul meu, pe care l-am aşezat în nori, el va sluji ca semn al legământului dintre mine şi pământ” (Gen 9,12-13).

Mesajul pentru noi este formidabil. Ne aflăm în faţa unui angajament solemn şi irevocabil a lui Dumnezeu de a sta şi a fi în favoarea omului. Voinţa lui Dumnezeu este ca toate vieţuitoarele să trăiască în alianţă între ele, iar omul nu trebuie să se poarte ca un despot în acest "ONU" al universului. Dacă omul se poate folosi, pentru a putea trăi, de celelalte fiinţe vii, nu trebuie în niciun fel să le manevreze, să le trateze violent, să le distrugă, răscolind şi răsturnând planul lui Dumnezeu, care este creator şi tată al întregii creaţii.

Această declaraţie a lui Dumnezeu, universală şi irevocabilă, reaşează întreaga creaţie într-o nouă ordine care ţine seama de înclinaţia omului spre păcat, imposibil de depăşit doar cu puteri proprii. Prin aceasta Dumnezeu fixează criteriul de care se va lăsa condus pentru totdeauna în relaţiile cu omenirea incapabilă să evite de la sine păcatul. Nu o va mai distruge, aşa cum ar merita; nu va mai permite declanşarea forţelor naturii împotriva omului până la eliminarea lui de pe faţa pământului, dar se va opri la timp, înainte ca acumularea ameninţătoare a norilor să înceapă un dezastru iremediabil.

Pe fundalul imaginii sugestive a curcubeului care aminteşte lui Dumnezeu promisiunea făcută de a nu repeta pustiirea pământului prin potop, putem întrevedea formula prin care alte tradiţii biblice definesc atitudinea lui Dumnezeu faţă de păcat. „Domnul este încet la mânie", ştie să-şi oprească la timp indignarea faţă de rău; îi arată omului gravitatea vinei şi revizuieşte pedeapsa făcând ca ea să se transforme în semnal de chemare la adevărata convertire.

4. Arca lui Noe, icoana botezului, care acum ne mântuieşte pe noi. Apostolul Petru va numi această atitudine a lui Dumnezeu, timpul îngăduinţei divine, în care el dezaprobă vinovăţia dar se arată răbdător, aşteptând ca oamenii să se lase conduşi pe calea dreptăţii.
A doua lectură de azi, un fragment din prima Scrisoare a Sfântului Petru, c.3, face aluzie la timpul când răbdarea lui Dumnezeu era în aşteptare, înainte de potop; păcatele oamenilor se înmulţiseră şi strigau răzbunare, dar Domnul a continuat să rabde şi după dezastru.

Creştinii au văzut în arca lui Noe, icoana Botezului care acum ne salvează pe noi care în timpul Postului Mare devenim tot mai conştienţi de îndatoririle ce decurg din taina purificării şi a înfierii noastre.
Scrisoarea Sfântului Petru afirmă în mod clar că de data aceasta salvarea, legământul, are loc prin oferta lui Isus. ”Cristos a murit pentru păcate, o dată pentru totdeauna: cel drept a murit pentru cei nelegiuiţi, pentru ca să vă conducă la Dumnezeu” (3,18).

5. Coborârea la iad. Mai mult citim că Isus, după moartea şi învierea sa, s-a coborât la iad, în împărăţia celor morţi: "astfel el a mers să ducă mesajul său la cei care erau prizonierii morţii" (1Pt 3,19). Liturghia subliniază astfel demnitatea tuturor vieţuitoarelor, din toate epocile istoriei, în legământul cosmic al creatorului. Fiinţele umane care au trăit înainte de Cristos, începând de la primul om, fac parte din alianţa veşnică stabilită de Dumnezeu.

Întreaga Liturghie duminicală ne invită să credem în realitatea cotiturii radicale a intervenţiei lui Dumnezeu. În acest sens Isus poate proclama în evanghelia zilei că timpul s-a împlinit şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape.

6. Armonia originară regăsită. Evanghelia duminicii este de la Sfântul Marcu 1,12-15:
În acel timp, Duhul Sfânt l-a condus pe Isus în pustiu. Acolo a rămas patruzeci de zile şi a fost ispitit de Satana. El era împreună cu fiarele sălbatice, iar îngerii îi slujeau. După ce Ioan a fost aruncat în închisoare, Isus s-a dus în Galileea ca să predice evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: "S-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!"

Scurta povestire a vieţii lui Isus în pustiu, potrivit lui Marcu, este în contrast cu povestirile oferite de Matei şi Luca. În privinţa Satanei şi a ispitirilor sale, Marcu nu consideră necesar să dea amănunte despre tentaţiile propriu-zise. Lui îi este de-ajuns să-l arate pe Isus trăind „printre fiarele sălbatice” şi că este slujit de îngeri.

În timpul acestor 40 de zile, Isus ascultă de un imperativ, de voinţa Tatălui: pleacă, imediat după botezul său, mânat de Duhul. Rodul acestor zile de retragere în pustiu este proclamarea Vestei celei Bune rezumate în două propoziţii.

Prima: "S-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape”. Prin această afirmaţie, Isus confirmă realizarea a tot ceea ce fusese anunţat de către profeţi, în special de Isaia. Venirea lui Mesia va fi atestată prin viaţa armonioasă a creaţiei în ansamblul ei, în special a animalelor între ele. Menţionând că Isus trăia printre fiarele sălbatice, fără nici un semn de agresivitate, evanghelistul vrea să arate că avem de a face cu o întoarcere la armonia originară. Aceasta fusese ruptă de o greşeală, dar Legământul cu Noe din prima lectură îl angajează pe Dumnezeu faţă de toată creaţia. Şi acesta este semnul concludent că împărăţia lui Dumnezeu este aproape.

A doua frază este conclusivă: „Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!" Isus reia mesajul lui Ioan Botezătorul după arestarea lui, cum precizează Marcu. Dar era vorba de a da un sens convertirii. Ea nu este marcată exclusiv de un rit exterior, botezul, „A fi botezat, nu este o chestiune de igienă personală, nu înseamnă a fi curăţat de murdăria exterioară, ci a se îndrepta hotărât în direcţia legământului lui Dumnezeu cu o conştiinţă dreaptă”, a vâsli cu el. A-şi găsi locul în faţa voinţei sale de mântuire şi a rămâne în planul său salutar.

Demersul convertirii sfârşeşte în demersul credinţei, adică în aderarea întregii persoane la mesajul Evangheliei care este Vestea cea Bună prin excelenţă.

Astfel, mântuirea priveşte şi interesează persoana în totalitatea ei la fel ca şi întreaga creaţie. Asemenea consideraţii ne dau putinţa să trăim bine şi efectiv Postul Mare, mulţumind lui Dumnezeu că ne-a suportat îndelung şi, mai mult, pentru că ne oferă încă o şansă de a ieşi din starea de anestezie spirituală sau de adevărat impas. Reuşita este garantată de experienţa lui Isus, care s-a făcut asemenea nouă în toate, în afară de păcat. Şi Isus s-a aflat singur în faţa ispitei, dar întărit de Cuvântul lui Dumnezeu şi asistat de mesageri divini a ieşit biruitor, iar biruinţa lui este şi a noastră.

(Radio Vatican - A. Lucaci, material omiletic din 2000, integrat şi structurat sâmbătă 25 februarie 2012, şi retuşat uşor duminică 26 februarie 2012)

Aici serviciul audio: