Papa la audienza generală: Postul Mare, itinerar de patruzeci de zile pentru urmarea lui Cristos spre Paştele Învierii (text)

(RV - 22 februarie 2012) Papa la audienţa generală în Miercurea Cenuşii, a dezvoltat cateheza sa despre timpul Postului Mare, care începe astăzi. "Este vorba - a spus - de un itinerar de patruzeci de zile, care ne va conduce la Triduumul pascal, memorie a pătimirii, morţii şi învierii Domnului, inima misterului mântuirii noastre. În primele secole de viaţă ale Bisericii acesta era timpul în care cei care au auzit şi acceptat mesajul lui Cristos începeau, pas cu pas, drumul lor de credinţă şi de convertire pentru a ajunge să primească sacramentul Botezului. Era vorba de o apropiere de Dumnezeul cel viu şi de o iniţiere la credinţă ce trebuia realizată treptat, printr-o schimbare interioară din partea catehumenilor, adică a celor care doreau să devină creştini şi să fie încorporaţi în Cristos şi în Biserică”.

Benedict al XVI-lea a subliniat faptul că "ulterior, aceşti penitenţi, şi apoi toţi credincioşii au fost invitaţi să trăiască acest itinerar de reînnoire spirituală, pentru a-şi conforma din ce în ce mai mult propria existenţă cu cea a lui Cristos.
Participarea întregii comunităţi la diferitele pasaje al drumului Postului Mare subliniază o dimensiune importantă a spiritualităţii creştine: este răscumpărarea nu a câtorva, cu a tuturor, pentru a fi disponibilă mulţumită morţii şi învierii lui Cristos. De aceea, atât cei care parcurgeau un drum de credinţă în calitate de catehumeni pentru a primi Botezul, cât şi cei care se îndepărtaseră de Dumnezeu şi de comunitatea de credinţă şi care căutau reconcilierea, fie cei care trăiau credinţa în deplină comuniune cu Biserica, toţi împreună ştiau că timpul care precede Paştele este un timp de „metanoia”, adică de schimbare interioară, de căinţă: timpul care identifică viaţa noastră şi întreaga noastră istorie cu un proces de convertire care se pune în mişcare acum pentru a-l întâlni pe Domnul la sfârşitul timpurilor”.

„Cu o expresie devenită tipică în Liturghie - a relevat Papa - Biserica denumeşte perioada în care am intrat azi „Quadragesima - Păresimi”, adică timp de patruzeci de zile şi, cu o referinţă clară la Sfânta Scriptură ne introduce astfel într-un context spiritual precis. Patruzeci este în fapt numărul simbolic cu care Vechiul şi Noul Testament reprezintă momentele importante ale experienţei de credinţă a Poporului lui Dumnezeu. Este o cifră ce exprimă timpul aşteptării, al purificării, al întoarcerii la Domnul, al conştientizării că Dumnezeu este credincios făgăduinţelor sale. Acest număr nu reprezintă un timp cronologic exact, scandat de suma zilelor. Indică mai degrabă o perseverenţă răbdătoare, o lungă încercare, o perioadă suficientă pentru a vedea lucrările lui Dumnezeu, un timp în care e nevoie a se decide la a asuma propriile responsabilităţi fără amânări ulterioare. Este timpul deciziilor mature”, Papa a remarcat apoi că „numărul patruzeci apare înainte de toate în istoria lui Noe. Acest om drept, din cauza potopului petrece patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în arcă., împreună cu familia sa şi cu animalele pe care Dumnezeu i-a spus să le poarte cu sine. Şi aşteaptă alte patruzeci de zile, după potop. înainte de a atinge uscatul, salvat de la distrugere (Gen 7,4.12;8,6)”. Apoi continuă: „Moise rămâne pe Muntele Sinai, în prezenţa Domnului patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, pentru a primi legea. In tot acest timp posteşte (Ex 24,18). Patruzeci sunt anii de călătorie a poporului evreu din Egipt în Ţara Făgăduinţei, timp potrivit pentru de a experimenta fidelitatea lui Dumnezeu: "Adu-ţi aminte de tot drumul pe care Domnul, Dumnezeul tău, te-a făcut să mergi în aceşti patruzeci de ani… Îmbrăcămintea ta nu s-a uzat pe tine şi piciorul nu s-a umflat în aceşti patruzeci de ani” (Dt 8,2.4) Şi continuă: "Anii de pace de care se bucură Israel sub judecători sunt patruzeci (Jud 3, 11.30), dar, după ce s-a scurs acest timp, începe uitarea de darurilr lui Dumnezeu şi întoarcerea la păcat. Profetul Ilie foloseşte patruzeci de zile pentru a ajunge la Horeb, muntele unde îl întâlneşte pe Dumnezeu (1 Rg 19,8). Patruzeci sunt zile în care cetăţenii din Ninive fac pocăinţă pentru a obţine iertarea lui Dumnezeu (Gen 3,4). Patruzeci sunt şi anii de domnie ai lui Saul (Fap 13,21), ai lui David (2Sam 5,4-5) şi ai lui Solomon (1Rg 11,41), primii trei regi ai lui Israel. Chiar Psalmii reflectă asupra semnificaţiei biblice a celor patruzeci de ani, cum ar fi Psalmul 95: "Astăzi dacă auziţi glasul lui, nu vă împietriţi inimile ca la Meriba, ca în ziua de la Masa, în pustiu, unde m-au pus la încercare părinţii voştri, m-au pus la încercare, deşi au văzut lucrările mele. Patruzeci de ani m-a dezgustat neamul acesta de aceea am zis: Eu sunt un popor cu inima rătăcită, nu cunosc căile mele(v. 7c-10)".

"În Noul Testament - continuă - Isus, înainte de a începe viaţa publică, se retrage în pustiu timp de patruzeci de zile fără să mănânce, nici să bea (Mt 4,2): se hrăneşte cu Cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl foloseşte ca pe o armă pentru a-l învinge diavol. Ispitirile lui Isus amintesc de cele pe care poporul evreu le-a înfruntat în deşert, dar pe care el nu a ştiut să le învingă. Patruzeci sunt zile în care Isus înviat îi instruieşte pe ai săi, înainte de a urca la cer şi a-l trimite Duhul Sfânt” (Fap 1,3).

Pontiful a afirmat apoi că "cu acest frecvent număr de patruzeci este descris un context spiritual care rămâne actual şi valabil, iar Biserica, tocmai prin zilele perioadei Postului Mare, vrea să-i menţină valoarea durabilă şi să-i facă prezentă pentru noi eficacitatea ei. Liturghia creştină a Postului Mare are scopul de a favoriza drumul de reînnoire spirituală, în lumina acestei îndelungate experienţe biblice şi mai ales de a-l imita pe Isus, care în cele patruzeci de zile petrecute în pustiu a depins să învingă ispita cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu. Cei patruzeci de ani de pribegie a lui Israel prin pustiu prezintă atitudini şi situaţii ambivalente. Pe de o parte, ei sunt anotimpul primei iubiri cu Dumnezeu şi între Dumnezeu şi Poporul său, când el îi vorbea la inima sa, indicându-i continuu drumul de parcurs. Dumnezeu a luat, ca să spunem aşa, locuinţă în mijlocul lui Israel, îl preceda într-un nor sau într-un stâlp de foc, îi asigura hrana în fiecare zi făcând să coboare mana, şi să izvorască apă din stâncă. Prin urmare, anii petrecuţi de Israel în deşert se pot vedea ca timpul alegerii speciale din partea lui Dumnezeu şi a adeziunii la el din partea poporului, timp al primei iubiri. Pe de altă parte, Biblia arată de asemenea o altă imagine a peregrinării lui Israel în deşert; este, de asemenea, timpul ispitirilor şi al celor mai mari pericole, când Israel cârteşte împotriva lui Dumnezeu şi are vrea să se întoarcă la păgânism şi îşi construieşte idolii proprii, deoarece simte nevoia de a venera un Dumnezeu mai apropiat şi tangibil ... ".

Această ambivalenţă - a adăugat - "o întâlnim în mod surprinzător, în călătoria pământească a lui Isus, desigur fără nici un compromis cu păcatul. După botezul pocăinţei în Iordan, în care ia asupra sa destinul Slujitorului lui Dumnezeu, care renunţă la sine şi trăieşte pentru alţii şi se aşează între păcătoşi, pentru a lua asupra sa păcatul lumii, Isus se duce în pustiu pentru a sta 40 de zile în uniune profundă cu Tatăl”. Apoi, continuă: "Această dinamică este o constantă în viaţa pământească a lui Isus, care caută mereu momente de singurătate pentru a se ruga Tatălui său şi a rămâne în intimă comuniune şi în solitudine intimă cu El, comuniune exclusivă cu el, şi apoi a se reîntoarce în mijlocul oamenilor. Dar în aceste timpuri de "pustiu", şi de întâlnire specială cu Tatăl, Isus se află expus pericolului şi este asaltat de ispita şi de seducţia celui viclean, care îi propune o cale mesianică departe de planul lui Dumnezeu, deoarece trece prin putere, succes, dominaţie şi nu prin dăruirea totală pe Cruce. Aceasta este alternativa la mesianismul puterii, al succesului: un mesianism de iubire, de dăruire de sine”.

A subliniat apoi că "această situaţie de ambivalenţă descrie şi starea Bisericii în mers prin „pustiul” lumii şi al istoriei. În acest "desert" noi credincioşii avem desigur posibilitatea de a face o experienţă profundă a lui Dumnezeu, care face puternic spiritul, întăreşte credinţa, alimentează speranţa, însufleţeşte caritatea; o experienţă care ne face părtaşi de victoria lui Cristos asupra păcatului şi a morţii prin Jertfa de iubire pe Cruce. Dar, "deşertul" este şi aspectul negativ al realităţii care ne înconjoară: ariditatea, sărăcia de cuvinte de viaţă şi de valori, secularizarea şi cultura materialistă, care închid persoana în orizontul lumesc al existenţei sustrăgându-l de la orice referinţă la transcendenţă. Acesta este şi ambientul în care cerul de deasupra noastră este obscur, deoarece acoperit de norii egoismului, ai neînţelegerii şi înşelăciunii. În ciuda acestui fapt, chiar şi pentru Biserica de astăzi, timp de desert poate fi transformat într-un timp de har, pentru că avem certitudinea că, chiar şi din stânca cea mai dură Dumnezeu poate face să ţâşnească apa vie care potoleşte setea şi împrospătează.”

Papa, în fine, a încheiat: "Dragi fraţi şi surori, în aceste patruzeci de zile care ne vor conduce la Paştele Învierii putem găsi nou curaj pentru a accepta cu răbdare şi cu credinţă orice situaţie de dificultate, de necaz şi de încercare, fiind conştienţi că din întuneric Domnul va face să apară ziua cea nouă. Şi, dacă vom fi fost credincioşi lui Isus urmându-l pe calea Crucii, lumea strălucitoare a lui Dumnezeu, lumea luminii, a adevărului şi a bucuriei, ne va fi ca şi dăruită din nou. va fi aurora nouă creată de Dumnezeu însuşi.
Drum bun de Postul Mare vouă tuturor!