Consideraţii omiletice la Duminica a VII-a din Timpul de peste an (B): nevoia dublei vindecări

(RV - 18 februarie 2012) E Ziua Domnului. „Doamne, în milostivirea ta mi-am pus toată speranţa. Tresaltă de bucurie inima mea căci Tu m-ai mântuit: voi cânta Domnului pentru binele pe care mi l-a făcut”

1. Omul în rugăciune înaintea lui Dumnezeu cu textele biblice. Cântarea de intrare la Liturghia acestei duminici este versetul 6 din Psalmul 12 care prezintă un om strigându-şi necazul în faţa lui Dumnezeu: e un strigăt de deznădejde. Deodată tonul se schimbă: o încredere fără margini coboară în inima omului care îşi cântă bucuria şi recunoştinţa. Oare un eveniment neprevăzut a schimbat situaţia? Poate un cuvânt al lui Dumnezeu, spus de un profet sau de un preot i-a împrăştiat neliniştea; în orice caz, o întâlnire cu Dumnezeu în taina rugăciunii i-a transformat inima. Disperare şi încredere: aceasta este îndoita mişcare a psalmilor de implorare, cum este acesta. O rugăciune adevărată îl scoate pe om din bezna sa şi îl ajută să-l descopere pe Dumnezeul cel viu şi apropiat. De aceea încă o dată fiecare şi împreună să ne strigăm necazul către Dumnezeu: „Doamne, în milostivirea ta mi-am pus toată speranţa. Tresaltă de bucurie inima mea căci Tu m-ai mântuit: voi cânta Domnului pentru binele pe care mi l-a făcut”.

Dar să ne apropiem de liturgia cuvântului. Profetul Isaia, în prima lectură a acestei duminici pune în gura lui Dumnezeu cuvinte pline de mângâiere. Singur Dumnezeu poate determina în lumea noastră confuză, ceva cu totul nou, o reînnoire profundă a omului.

Citim în capitolul 43:
„Aşa vorbeşte Domnul: "Nu vă mai gândiţi la ceea ce a fost mai înainte şi nu vă mai amintiţi de cele trecute. Iată, eu fac o lume nouă; ea apare deja; voi nu o vedeţi? Voi face să treacă un drum prin locuri neumblate şi râuri prin pustiu. Eu mi-am format acest popor, ca să vestească lauda mea. Tu însă, Iacobe, nu m-ai invocat; tu nu te-ai ostenit pentru mine, Israele! Prin păcatele tale m-ai tratat ca pe un sclav, m-ai chinuit cu nelegiuirile tale. Iată, eu îţi voi ierta fărădelegile tale prin bunăvoinţa mea şi nu-mi voi mai aminti de păcatele tale". (Is 43,18-19.21-22.24b-25)

Lecturii din cartea marelui Isaia îi răspundem cu câteva versete din Psalmul 40,2-3.4-5.13-14:

Vindecă-mă, Doamne, căci am păcătuit împotriva ta!
Fericit este acela care se îngrijeşte de cel sărac, căci Domnul îl salvează în ziua nenorocirii.
Domnul îl păzeşte şi îl ţine în viaţă, îl face fericit pe pământ şi nu-l lasă la bunul plac al vrăjmaşilor săi.
Domnul îl întăreşte pe patul de suferinţă, îi alină toate durerile atunci când e bolnav.
Eu strig: "Doamne, ai milă de mine, vindecă-mi sufletul, căci am păcătuit împotriva ta".
Tu m-ai păstrat nevătămat şi m-ai aşezat pe veci înaintea ta.
Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Israel, din veci în veci. Amin! Amin!

În această duminică Liturgia ne prezintă un fragment din Evanghelia după Sfântul Marcu în care Isus iartă păcatele unui paralitic, spre scandalizarea celor prezenţi.

2. La rădăcina răului. Un lucru trebuie să fie clar: pe Marcu nu-l interesează să ne vorbească nici de lepră, nici de paralizie, ci despre păcat, pe care el îl consideră adevărata lepră a omului şi paralizia vieţii sale spirituale; intenţionează să ne spună că Isus a venit pentru a elibera omul de acest rău care este la rădăcina tuturor relelor sale.

Desigur el este convins, ca orice evreu din vremea sa, că Mesia are putere de a vindeca oamenii de toate relele lor fizice, dar este convins în acelaşi timp, cum se citeşte în profeţi, că răul radical al omului este păcatul. Şi aceasta este şi convingerea Bisericii apostolice, cum reiese din profesiunile de credinţă în Isus mântuitor păstrate în diferite texte ale Noului Testament.

A uita aceasta înseamnă a se comporta asemenea acelor oameni care, ştiind că Isus predica într-o casă plină de lume, s-au urcat pe acoperiş şi au făcut o deschizătură în el pentru a coborî în mijlocul încăperii un bolnav cu intenţia de a atrage atenţia lui Isus asupra unei îndatoriri, a unei obligaţii, considerată de ei principală: aceea de a vindeca omul de bolile sale.

3. Dubla vindecare. Forţa narativă a lui Marcu este extraordinară, nu mai puţin decât argumentarea sa teologică. El scrie că, în timp ce se aştepta ca Isus să-i spună paraliticului care îi fusese pus în faţă într-un mod cu totul original: „Fii vindecat”, el i-a spus "Fiul meu, ţi se iartă păcatele".

Un regizor de film, care ar fi încadrat chipurile celor prezenţi fixând camera de luat vederi pe feţele lor, ar fi surprins sentimentele contrastante ale celor prezenţi pentru a se opri asupra celor ale cărturarilor care, indignaţi, se gândeau în inima lor, şi probabil au spus în şoaptă: "Cum poate să vorbească astfel? Este o blasfemie! Cine altul poate ierta păcatele, afară de Dumnezeu?” (v.7).

Apoi s-ar fi oprit asupra lui Isus care, după ce a dezvăluit cărturarilor gândurile lor, le-a dovedit inconsistenţa afirmând: „Însă ca să ştiţi că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ - i-a spus celui paralizat - Îţi zic: Ridică-te, ia-ţi targa şi du-te la casa ta!" (vv.10-11). Omul s-a ridicat - scrie Marcu - şi-a luat targa şi a plecat în văzul tuturor, care uimiţi exclamau: „Aşa ceva n-am mai văzut niciodată!"

4. În casa lui Petru, în casa...creştină. Rămâne de spus că locul în care Marcu situează episodul, este o casă. Nu este explicat care, însă Marcu scrie la începutul fragmentului, că Isus era la Cafarnaum şi „în casă”. Este vorba deci de casa lui Petru, care este prezentată ca locul unde Isus vesteşte cuvântul. Marcu, care este ucenic al lui Petru, vrea să sublinieze acest fapt.

În această casă el vindecă paraliticul după ce i-a spus: "Fiul meu, ţi se iartă păcatele", o frază ce se aseamănă cu o formulă sacramentală, care trebuie să fi fost folosită în comunitatea creştină a lui Marcu, pentru care el a scris Evanghelia sa.

E bine de amintit acest adevăr în timpuri în care mulţi creştini, amestecând Evanghelia cu cultura profană, consideră că păcatul este doar o mică cedare în faţa forţelor incontrolabile ale subconştientului şi că pentru aceasta Dumnezeu, care este un tată şi ştie cum e făcută inima omului, nu poate decât să treacă cu vederea peste asemenea mici slăbiciuni. Cu sentimente total diferite evanghelistul Marcu a povestit episodul vindecării paraliticului, conştient că asupra acestui subiect, una gândesc oamenii şi alta gândeşte Dumnezeu. E datoria credinciosului să-şi examineze conştiinţa în lumina Evangheliei.

Ziua Domnului, duminica aceasta coincide cu sărbătoarea catedrei Sfântului Apostol Petru, întrucât 22 februarie este Miercurea Cenuşii. Participând la Sfânta Liturghie ne găsim toţi „în casa” lui Petru împreună cu Isus, singurul mântuitor al omului. Conştienţi de nevoia îndurării divine să-i spunem fiecare: "Doamne, ai milă de mine, vindecă-mi sufletul, căci am păcătuit împotriva ta". „Doamne, în milostivirea ta mi-am pus toată speranţa!”

(RV - A. Lucaci - material omiletic din 21 februarie 2009, structurat sâmbătă 18 februarie 2012).