Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru Cea de-a 46-a Zi Mondială a Comunicaţiilor
Sociale 2012
(RV - 4 februarie 2012) Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru Cea
de-a 46-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale - 20 mai 2012. Tăcerea
şi cuvântul: drum de evanghelizare Iubiţi fraţi şi surori, Apropiindu-se
Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale, doresc să împărtăşesc cu voi câteva reflecţii
cu privire la un aspect al procesului umane al comunicării care uneori este uitat,
deşi este foarte important, şi care astăzi apare deosebit de necesar de amintit. Este
vorba despre raportul dintre tăcere şi cuvânt: două momente ale comunicării care trebuie
să se echilibreze, să se succeadă şi să se integreze pentru a obţine un dialog autentic
şi o apropiere profundă între persoane. Atunci când cuvântul şi tăcerea se exclud
reciproc, comunicarea se deteriorează, ori pentru că provoacă o anumită hărmălaie,
ori pentru că, dimpotrivă, creează un climat de răceală; în schimb, atunci când se
integrează reciproc, comunicarea capătă valoare şi semnificaţie. Tăcerea este
parte integrantă a comunicării şi fără ea nu există cuvinte dense în conţinut. În
tăcere ne ascultăm şi ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, se naşte şi se aprofundează
gândirea, înţelegem cu mai mare claritate ceea ce dorim să spunem sau ceea ce ne aşteptăm
de la altul, alegem cum să ne exprimăm. Tăcând se permite altei persoane să vorbească,
să se exprime pe ea însăşi, iar nouă să nu rămânem legaţi, fără o confruntare oportună,
numai de cuvintele noastre sau de ideile noastre. Astfel se deschide un spaţiu de
ascultare reciprocă şi devine posibilă o relaţie umană mai deplină. În tăcere, de
exemplu, se percep momentele cele mai autentice ale comunicării dintre cei care se
iubesc: gestul, expresia feţei, trupul ca semne care manifestă persoana. În tăcere
vorbesc bucuria, preocupările, suferinţa, care tocmai în ea au o formă de exprimare
deosebit de intensă. Aşadar din tăcere derivă o comunicare şi mai exigentă, care cheamă
în cauză sensibilitatea şi acea capacitate de ascultare care adesea revelează măsura
şi natura legăturilor. Acolo unde mesajele şi informaţia sunt abundente, tăcerea devine
esenţială pentru a discerne ceea ce este important de ceea ce este inutil sau accesoriu.
O reflecţie profundă ne ajută să descoperim relaţia existentă între evenimente care
la prima vedere par dezlegate între ele, să evaluăm, să analizăm mesajele; şi acest
lucru face în aşa fel încât se pot împărtăşi opinii ponderate şi pertinente, dând
naştere la o cunoaştere împărtăşită autentică. Pentru aceasta este necesar de creat
un ambient propice, aproape un soi de "ecosistem" care să ştie să echilibreze tăcerea,
cuvântul, imaginile şi sunetele. Mare parte din dinamica actuală a comunicării
este orientată de întrebări în căutarea de răspunsuri. Motoarele de căutare şi reţele
sociale sunt punctul de plecare al comunicării pentru multe persoane care caută sfaturi,
sugestii, informaţii, răspunsuri. În zilele noastre, reţeaua devine tot mai mult locul
întrebărilor şi al răspunsurilor; ba chiar adesea omul contemporan este bombardat
de răspunsuri la întrebări pe care el nu şi le-a pus niciodată sau la necesităţi pe
care nu le simte. Tăcerea este preţioasă pentru a favoriza discernământul necesar
între multele stimulente şi multele răspunsuri pe care le primim, tocmai pentru a
recunoaşte şi a favoriza întrebările cu adevărat importante. În lumea complexă şi
variată a comunicaţiei apare, oricum, atenţia multora faţă de ultimele întrebări ale
existenţei umane: cine sunt? Ce pot să ştiu? Ce trebuie să fac? Ce pot să sper? Este
important de a primi persoanele care formulează aceste întrebări, deschizând posibilitatea
unui dialog profund, format din cuvânt, din confruntare, dar şi din invitaţie la reflecţie
şi la tăcere, care, uneori, poate să fie mai elocventă decât un răspuns grăbit şi
permite celui care se întreabă să coboare în locul cel mai adânc din el însuşi şi
să se deschidă acelui drum de răspuns pe care Dumnezeu l-a înscris în inima omului.
Acest flux neîntrerupt de întrebări manifestă, în fond, neliniştea fiinţei umane
mereu în căutarea adevărurilor, mici sau mari, care să dea sens şi speranţă existenţei.
Omul nu se poate mulţumi cu un simplu şi tolerant schimb de opinii sceptice şi experienţe
de viaţă: cu toţii suntem căutători ai adevărului şi împărtăşim această dorinţă profundă,
cu atât mai mult în timpul nostru în care "atunci când persoanele schimbă între ele
informaţii, deja se împărtăşesc pe ele însele, viziunea lor despre lume, speranţele
lor, idealurile lor" (Mesaj pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale 2011). Trebuie
luate în considerare cu interes diferitele forme de situri, aplicaţii şi reţele sociale
care pot să-l ajute pe omul de astăzi să trăiască momente de reflecţie şi de întrebare
autentică, dar şi să găsească spaţii de tăcere, ocazii de rugăciune, meditaţie sau
împărtăşire a cuvântului lui Dumnezeu. În esenţialitatea mesajelor scurte, adesea
nu mai lungi decât un verset biblic, se pot exprima gânduri profunde dacă fiecare
nu neglijează să cultive propria interioritate. Nu trebuie să ne uimim dacă, în diferitele
tradiţii religioase, singurătatea şi tăcerea sunt spaţii privilegiate pentru a ajuta
persoanele să se regăsească pe ele însele şi acel adevăr care dă sens tuturor lucrurilor.
Dumnezeu revelaţiei biblice vorbeşte şi fără cuvinte: "Aşa cum arată crucea lui Cristos,
Dumnezeu vorbeşte şi prin intermediul tăcerii sale. Tăcerea lui Dumnezeu, experienţa
îndepărtării Atotputernicului şi Tatălui este etapa decisivă pe drumul pământesc al
Fiului lui Dumnezeu, cuvântul întrupat. (...) Tăcerea lui Dumnezeu prelungeşte cuvintele
sale precedente. În aceste momente obscure El vorbeşte în misterul tăcerii sale" (Exortaţia
apostolică post-sinodală Verbum Domini, 30 septembrie 2010, 21). În tăcerea crucii
vorbeşte elocvenţa Iubirii lui Dumnezeu trăită până la dăruirea supremă. După moartea
lui Cristos, pământul rămâne în tăcere şi în Sâmbăta Sfântă, atunci când "Regele doarme
şi Dumnezeul făcut trup îi trezeşte pe cei care dorm de secole" (cf. Oficiul Lecturilor
din Sâmbăta Sfântă), răsună glasul lui Dumnezeu plin de iubire faţă de omenire. Dacă
Dumnezeu vorbeşte omului şi în tăcere, şi omul descoperă în tăcere posibilitatea de
a vorbi cu Dumnezeu şi despre Dumnezeu. "Avem nevoie de acea tăcere care devine contemplaţie,
care ne face să intrăm în tăcerea lui Dumnezeu şi astfel să ajungem la punctul unde
se naşte cuvântul, cuvântul răscumpărător" (Omilie la sfânta Liturghie cu membrii
Comisiei Teologice Internaţionale, 6 octombrie 2006). Vorbind despre măreţia lui Dumnezeu,
limbajul nostru este mereu neadecvat şi astfel se deschide spaţiul contemplaţiei tăcute.
Din această contemplaţie se naşte în toată forţa sa interioară urgenţa misiunii, necesitatea
imperioasă de "a comunica tot ceea ce am văzut şi am auzit", pentru ca toţi să fie
în comuniune cu Dumnezeu (cf. 1In 1,3). Contemplarea tăcută ne face să ne cufundăm
în izvorul iubirii, care ne conduce spre aproapele nostru, pentru a simţi durerea
sa şi a oferi lumina lui Cristos, mesajul său de viaţă, darul său de iubire totală
care mântuieşte. În contemplaţia tăcută apare apoi, încă şi mai puternic, acel
cuvânt veşnic prin intermediul căruia a fost făcută lumea şi se percepe acel plan
de mântuire pe care Dumnezeu îl realizează prin cuvinte şi gesturi în toată istoria
omenirii. Aşa cum aminteşte Conciliul al II-lea din Vatican, Revelaţia divină se realizează
prin "fapte şi cuvinte legate strâns între ele, astfel încât lucrările săvârşite de
Dumnezeu în istoria mântuirii scot în relief şi confirmă învăţătura şi realităţile
semnificate de cuvinte, iar cuvintele proclamă lucrările şi luminează misterul conţinut
în ele" (Dei Verbum, 2). Şi acest plan de mântuire culmină în persoana lui Isus din
Nazaret, mediator şi plinătate a întregii Revelaţii. El ne-a făcut cunoscută adevărata
Faţă a lui Dumnezeu Tatăl şi prin crucea şi învierea sa ne-a făcut să trecem de la
sclavia păcatului şi a morţii la libertatea fiilor lui Dumnezeu. Întrebarea fundamentală
cu privire la sensul omului are în misterul lui Cristos răspunsul capabil să dea pace
neliniştii inimii umane. Din acest mister se naşte misiunea Bisericii şi acest mister
îi stimulează pe creştini să devină vestitori de speranţă şi de mântuire, martori
ai acelei iubiri care promovează demnitatea omului şi care construieşte dreptatea
şi pacea. Cuvânt şi tăcere. A ne educa la comunicare înseamnă a învăţa să ascultăm,
să contemplăm precum şi să vorbim, şi acest lucru este deosebit de important pentru
agenţii evanghelizării: tăcerea şi cuvântul sunt ambele elemente esenţiale şi integrante
ale acţiunii comunicative a Bisericii, pentru o reînnoită vestire a lui Cristos în
lumea contemporană. Mariei, a cărei tăcere "ascultă şi face să înflorească cuvântul"
(Rugăciune pentru Agora Tinerilor la Loreto, 1-2 septembrie 2007), încredinţez toată
opera de evanghelizare pe care Biserica o îndeplineşte prin mijloacele de comunicare
socială. Din Vatican, 24 ianuarie 2012, sărbătoarea sfântului Francisc de Sales
Benedict al XVI-lea Traducere de pr. Mihai Pătraşcu