Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru Cea de-a 46-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale 2012

(RV - 4 februarie 2012) Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru Cea de-a 46-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale - 20 mai 2012.
Tăcerea şi cuvântul: drum de evanghelizare
Iubiţi fraţi şi surori,
Apropiindu-se Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale, doresc să împărtăşesc cu voi câteva reflecţii cu privire la un aspect al procesului umane al comunicării care uneori este uitat, deşi este foarte important, şi care astăzi apare deosebit de necesar de amintit. Este vorba despre raportul dintre tăcere şi cuvânt: două momente ale comunicării care trebuie să se echilibreze, să se succeadă şi să se integreze pentru a obţine un dialog autentic şi o apropiere profundă între persoane. Atunci când cuvântul şi tăcerea se exclud reciproc, comunicarea se deteriorează, ori pentru că provoacă o anumită hărmălaie, ori pentru că, dimpotrivă, creează un climat de răceală; în schimb, atunci când se integrează reciproc, comunicarea capătă valoare şi semnificaţie.
Tăcerea este parte integrantă a comunicării şi fără ea nu există cuvinte dense în conţinut. În tăcere ne ascultăm şi ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, se naşte şi se aprofundează gândirea, înţelegem cu mai mare claritate ceea ce dorim să spunem sau ceea ce ne aşteptăm de la altul, alegem cum să ne exprimăm. Tăcând se permite altei persoane să vorbească, să se exprime pe ea însăşi, iar nouă să nu rămânem legaţi, fără o confruntare oportună, numai de cuvintele noastre sau de ideile noastre. Astfel se deschide un spaţiu de ascultare reciprocă şi devine posibilă o relaţie umană mai deplină. În tăcere, de exemplu, se percep momentele cele mai autentice ale comunicării dintre cei care se iubesc: gestul, expresia feţei, trupul ca semne care manifestă persoana. În tăcere vorbesc bucuria, preocupările, suferinţa, care tocmai în ea au o formă de exprimare deosebit de intensă. Aşadar din tăcere derivă o comunicare şi mai exigentă, care cheamă în cauză sensibilitatea şi acea capacitate de ascultare care adesea revelează măsura şi natura legăturilor. Acolo unde mesajele şi informaţia sunt abundente, tăcerea devine esenţială pentru a discerne ceea ce este important de ceea ce este inutil sau accesoriu. O reflecţie profundă ne ajută să descoperim relaţia existentă între evenimente care la prima vedere par dezlegate între ele, să evaluăm, să analizăm mesajele; şi acest lucru face în aşa fel încât se pot împărtăşi opinii ponderate şi pertinente, dând naştere la o cunoaştere împărtăşită autentică. Pentru aceasta este necesar de creat un ambient propice, aproape un soi de "ecosistem" care să ştie să echilibreze tăcerea, cuvântul, imaginile şi sunetele.
Mare parte din dinamica actuală a comunicării este orientată de întrebări în căutarea de răspunsuri. Motoarele de căutare şi reţele sociale sunt punctul de plecare al comunicării pentru multe persoane care caută sfaturi, sugestii, informaţii, răspunsuri. În zilele noastre, reţeaua devine tot mai mult locul întrebărilor şi al răspunsurilor; ba chiar adesea omul contemporan este bombardat de răspunsuri la întrebări pe care el nu şi le-a pus niciodată sau la necesităţi pe care nu le simte. Tăcerea este preţioasă pentru a favoriza discernământul necesar între multele stimulente şi multele răspunsuri pe care le primim, tocmai pentru a recunoaşte şi a favoriza întrebările cu adevărat importante. În lumea complexă şi variată a comunicaţiei apare, oricum, atenţia multora faţă de ultimele întrebări ale existenţei umane: cine sunt? Ce pot să ştiu? Ce trebuie să fac? Ce pot să sper? Este important de a primi persoanele care formulează aceste întrebări, deschizând posibilitatea unui dialog profund, format din cuvânt, din confruntare, dar şi din invitaţie la reflecţie şi la tăcere, care, uneori, poate să fie mai elocventă decât un răspuns grăbit şi permite celui care se întreabă să coboare în locul cel mai adânc din el însuşi şi să se deschidă acelui drum de răspuns pe care Dumnezeu l-a înscris în inima omului.
Acest flux neîntrerupt de întrebări manifestă, în fond, neliniştea fiinţei umane mereu în căutarea adevărurilor, mici sau mari, care să dea sens şi speranţă existenţei. Omul nu se poate mulţumi cu un simplu şi tolerant schimb de opinii sceptice şi experienţe de viaţă: cu toţii suntem căutători ai adevărului şi împărtăşim această dorinţă profundă, cu atât mai mult în timpul nostru în care "atunci când persoanele schimbă între ele informaţii, deja se împărtăşesc pe ele însele, viziunea lor despre lume, speranţele lor, idealurile lor" (Mesaj pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale 2011).
Trebuie luate în considerare cu interes diferitele forme de situri, aplicaţii şi reţele sociale care pot să-l ajute pe omul de astăzi să trăiască momente de reflecţie şi de întrebare autentică, dar şi să găsească spaţii de tăcere, ocazii de rugăciune, meditaţie sau împărtăşire a cuvântului lui Dumnezeu. În esenţialitatea mesajelor scurte, adesea nu mai lungi decât un verset biblic, se pot exprima gânduri profunde dacă fiecare nu neglijează să cultive propria interioritate. Nu trebuie să ne uimim dacă, în diferitele tradiţii religioase, singurătatea şi tăcerea sunt spaţii privilegiate pentru a ajuta persoanele să se regăsească pe ele însele şi acel adevăr care dă sens tuturor lucrurilor. Dumnezeu revelaţiei biblice vorbeşte şi fără cuvinte: "Aşa cum arată crucea lui Cristos, Dumnezeu vorbeşte şi prin intermediul tăcerii sale. Tăcerea lui Dumnezeu, experienţa îndepărtării Atotputernicului şi Tatălui este etapa decisivă pe drumul pământesc al Fiului lui Dumnezeu, cuvântul întrupat. (...) Tăcerea lui Dumnezeu prelungeşte cuvintele sale precedente. În aceste momente obscure El vorbeşte în misterul tăcerii sale" (Exortaţia apostolică post-sinodală Verbum Domini, 30 septembrie 2010, 21). În tăcerea crucii vorbeşte elocvenţa Iubirii lui Dumnezeu trăită până la dăruirea supremă. După moartea lui Cristos, pământul rămâne în tăcere şi în Sâmbăta Sfântă, atunci când "Regele doarme şi Dumnezeul făcut trup îi trezeşte pe cei care dorm de secole" (cf. Oficiul Lecturilor din Sâmbăta Sfântă), răsună glasul lui Dumnezeu plin de iubire faţă de omenire.
Dacă Dumnezeu vorbeşte omului şi în tăcere, şi omul descoperă în tăcere posibilitatea de a vorbi cu Dumnezeu şi despre Dumnezeu. "Avem nevoie de acea tăcere care devine contemplaţie, care ne face să intrăm în tăcerea lui Dumnezeu şi astfel să ajungem la punctul unde se naşte cuvântul, cuvântul răscumpărător" (Omilie la sfânta Liturghie cu membrii Comisiei Teologice Internaţionale, 6 octombrie 2006). Vorbind despre măreţia lui Dumnezeu, limbajul nostru este mereu neadecvat şi astfel se deschide spaţiul contemplaţiei tăcute. Din această contemplaţie se naşte în toată forţa sa interioară urgenţa misiunii, necesitatea imperioasă de "a comunica tot ceea ce am văzut şi am auzit", pentru ca toţi să fie în comuniune cu Dumnezeu (cf. 1In 1,3). Contemplarea tăcută ne face să ne cufundăm în izvorul iubirii, care ne conduce spre aproapele nostru, pentru a simţi durerea sa şi a oferi lumina lui Cristos, mesajul său de viaţă, darul său de iubire totală care mântuieşte.
În contemplaţia tăcută apare apoi, încă şi mai puternic, acel cuvânt veşnic prin intermediul căruia a fost făcută lumea şi se percepe acel plan de mântuire pe care Dumnezeu îl realizează prin cuvinte şi gesturi în toată istoria omenirii. Aşa cum aminteşte Conciliul al II-lea din Vatican, Revelaţia divină se realizează prin "fapte şi cuvinte legate strâns între ele, astfel încât lucrările săvârşite de Dumnezeu în istoria mântuirii scot în relief şi confirmă învăţătura şi realităţile semnificate de cuvinte, iar cuvintele proclamă lucrările şi luminează misterul conţinut în ele" (Dei Verbum, 2). Şi acest plan de mântuire culmină în persoana lui Isus din Nazaret, mediator şi plinătate a întregii Revelaţii. El ne-a făcut cunoscută adevărata Faţă a lui Dumnezeu Tatăl şi prin crucea şi învierea sa ne-a făcut să trecem de la sclavia păcatului şi a morţii la libertatea fiilor lui Dumnezeu. Întrebarea fundamentală cu privire la sensul omului are în misterul lui Cristos răspunsul capabil să dea pace neliniştii inimii umane. Din acest mister se naşte misiunea Bisericii şi acest mister îi stimulează pe creştini să devină vestitori de speranţă şi de mântuire, martori ai acelei iubiri care promovează demnitatea omului şi care construieşte dreptatea şi pacea.
Cuvânt şi tăcere. A ne educa la comunicare înseamnă a învăţa să ascultăm, să contemplăm precum şi să vorbim, şi acest lucru este deosebit de important pentru agenţii evanghelizării: tăcerea şi cuvântul sunt ambele elemente esenţiale şi integrante ale acţiunii comunicative a Bisericii, pentru o reînnoită vestire a lui Cristos în lumea contemporană. Mariei, a cărei tăcere "ascultă şi face să înflorească cuvântul" (Rugăciune pentru Agora Tinerilor la Loreto, 1-2 septembrie 2007), încredinţez toată opera de evanghelizare pe care Biserica o îndeplineşte prin mijloacele de comunicare socială.
Din Vatican, 24 ianuarie 2012, sărbătoarea sfântului Francisc de Sales
Benedict al XVI-lea
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu