La 50 de ani de la Conciliul Vatican II: primii paşi înainte de convocare, în mărturia mons. Loris Capovilla, secretarul personal al papei Ioan XXIII

RV 28 ian 2012. La câteva zile după ce a fost ales papă în 1958, Ioan XXIII a împărtăşit secretarului său personal, pr. Loris Capovilla, intenţia de a convoca un nou conciliu ecumenic. În 2012, Biserica se pregăteşte să celebreze a 50-a aniversare de la începutul adunării conciliare, inaugurată la 11 octombrie 1962.

Mons. Loris Capovilla, astăzi în vârstă de 96 de ani, a reparcurs preocupările pastorale şi profunzimea credinţei cu care Fericitul Ioan XXIII se pregătea pentru marele eveniment eclezial care avea să marcheze istoria Bisericii contemporane.

Radio Vatican a cules mărturia mons. Capovilla, întrebându-l mai întâi cum s-a maturizat idea convocării unui conciliu:
• "Papa însuşi mi-a vorbit pentru prima dată, şi era ales doar de cinci zile. A făcut o aluzie generică spunând: 'Pe masa mea ajung atâtea probleme, întrebări şi preocupări. Ar fi nevoie de ceva unic şi nou, nu doar un An Sfânt. În Codul de Drept Canonic este un capitol special, intitulat 'De concilio oecumenico'. Mi-a vorbit apoi din nou despre acelaşi lucru, dar eu am rămas de fiecare dată în tăcere. A venit apoi acea seară de 21 ecembrie 1958, când mi-a vorbit încă o dată spunând: 'Superiorul tău ţi-a făcut referinţă la acest proiect important, care pare să aibă inspiraţie de la Domnul? Tu nu mi-ai spus nici un cuvânt'. Şi luându-mă de braţ, mi-a spus: 'Tu gândeşti un pic după oameni, ca un impresar care are un proiect, cheamă arhitectul, consilierii, se pune de acord cu băncile, etc... Pentru noi, este un mare dar al lui Dumnezeu să primim o inspiraţie bună şi să o discutăm. Nu pretind să ajung să celebrez conciliul, îmi e deajuns să anunţ convocarea lui'.

Care erau preocupările spre care se îndrepta atenţia Papei? Continuă mons. Capovilla:
• "Erau probleme care figurau deja în agendă, probleme comune: teologice, morale, istorice şi chiar economice. De multe ori acestea sunt complicate şi nu se rezolvă printr-o simplă conversaţie, mai ales dacă se referă la Biserica universală şi la Biserica particulară. Papa spunea că ne revine nouă să tratăm aceste probleme, să le studiem, să tragem concluziile, care sunt cele 16 documente care astăzi strălucesc ca făcliile de la mormântul Sf. Petru. Chiar şi înaintea celor care spuneau că era nevoie de un mare curaj ţinând cont de vârsta lui, el le răspundea că nu el era cel care trebuia să le realizeze: 'conciliul îl face Domnul, îl face Biserica în ansamblul ei. Noi suntem santinele. După un papă vine un altul'. Nu e adevărat că el simţea o anumită grabă. Dorea să spună cum trebuiau să meargă înainte, şi anume, împreună. Începem un conciliu ca să facem ce, mai întâi de toate? Ca să mărturisim, înaintea lumii, credinţa noastră! Şi într-adevăr, în ziua deschiderii conciliului, momentul cel mai solemn nu a fost, în opinia mea, marea procesiune a celor 2500 de episcopi şi 'fluviul alb' care trecea prin Piaţa Sf. Petru. Pentru mine momentul cel mai solemn a fost când papa, luându-şi acoperământul şi aşezându-se în genunchi în faţa adunării, a început să spună cu glas tare: 'Ego, Ioannes, ecclesiae catholicae episcopus, credo in unum Deum, Patrem omnipotentem...', deci, atunci când a mărturisit public actul de credinţă".

În ultimii ani situaţia s-a schimbat mult. Cum vă explicaţi criza Occidentului, criza de valori, criza economică şi nemulţumirile sociale de la începutul acestui mileniu?
• "M-a impresionat dintotdeauna doctrina carismelor, cum îmi place să-i spun, în capitolul 12 din Prima Scrisoare a Sf. Paul către Corinteni. Acolo e scris că Dumnezeu împarte darurile sale, dar se spune şi un alt lucru, foarte important. La versetul 7 al acestui capitol se află pentru mine cuvântul decisiv pentru conduita creştinului: că ceea ce ai este desigur al tău, inteligenţa, bunurile materiale şi culturale, credinţa ta îţi aparţine, dar, toate ţi-au fost date 'ad comunem utilitatem', pentru folosul, spre binele tuturor".