Consideraţii omiletice la sărbătoarea Sf. Familii: Bucuria unui drept; profetesa mesianică;
Copilul creştea în înţelepciune (B)
(RV - 29 decembrie 2011) E Sărbătoarea Sfintei Familii - Isus, Maria şi
Iosif - după calendarul roman sau latin, când la Sfânta Liturghie, urmând seria
lecturilor prevăzute pentru ciclul B, se citeşte pericopa evanghelică despre „prezentarea
lui Isus la templu”, descrisă de evanghelistul Luca în capitolul 2.
Fixarea
sărbătorii Sfintei Familii în contextul imediat al Crăciunului indică legătura strânsă
dintre misterul divin al Întrupării Cuvântului şi familia umană: familia îşi are originea
în însăşi iubirea lui Dumnezeu faţă de lumea creată, cum se spune deja „la început”
în cartea Genezei.
În Evanghelie Isus o confirmă pe deplin: „Atât de mult a
iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut”, care, de aceeaşi fiinţă
cu Tatăl „Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină”, a intrat în istoria oamenilor
prin familie.
Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu s-a unit, într-un fel, cu orice
fiinţă umană. A lucrat cu mâini omeneşti,…a iubit cu inimă omenească. Născut din Fecioara
Maria, s-a făcut cu adevărat unul dintre noi, asemănător nouă în toate în afară de
păcat.
Dacă Cristos îl dezvăluie omului pe om în mod deplin, o face mai întâi
prin familia în care a ales „să se nască şi să crească, să ne mântuiască”.
Ştim,
de altfel că Mântuitorul a trăit cea mai mare parte a vieţii la Nazaret, în familie,
fiind „supus” ca „fiu al omului” Mariei, mamei sale şi lui Iosif, tatăl său putativ.
Această
„ascultare” filială este prima expresie a ascultării de Tatăl său „până la moarte”
prin care a răscumpărat lumea.
Urmându-l pe Cristos „venit” în lume „ca să
slujească”, Biserica înţelege că a sluji familia este una din îndatoririle sale esenţiale.
În acest sens, atât omul cât şi familia constituie „calea Bisericii”.
Da,
„Cuvântul s-a făcut trup” şi a venit să locuiască între noi.
Antifonul
intrării la Liturghia Sfintei Familii ne prezintă scena de Crăciun: „Păstorii au
venit în grabă şi i-au găsit pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc culcat în iesle”(Lc 2,16).
Iată, tabloul prin care Biserica doreşte să onoreze astăzi
toate familiile în care se oglindeşte familia lui Isus. Evident, rămâne grija de a
aminti că „Cel născut din femeie” (Gal 4,4) , în creşterea sa alături de Maria
şi de Iosif, este Fiul lui Dumnezeu. De aceea, Liturghia propune astăzi episodul
prezentării lui Isus la templu, în care ochii bătrânului Simeon şi ai noştri „văd”
mântuirea pregătită de Dumnezeu pentru „toţi”, iar glasul credincioasei Ana şi al
nostru proclamă venirea Răscumpărătorului pentru oraşul Ierusalim şi întreaga lume.
Familia
devine astfel locul manifestării, al recunoaşterii şi primirii Celui nevăzut, spre
a putea deveni „fii ai lui Dumnezeu”.
Capitolul 2 din Evanghelia după Sfântul
Luca proiectează copilul născut din Maria în aşteptarea universală a mântuirii lui
Dumnezeu, dar anunţă totodată că această mântuire nu se va realiza fără laceraţii
şi grele suferinţe. O pagină ce aminteşte familiilor din orice timp că fiii nu sunt
un bun de consum în mâinile părinţilor, dar că au ceva de realizat în folosul întregii
lumi, care, într-un anume fel, îi aşteaptă şi are nevoie de ei. De aceea, familia
are îndatorirea de a-i pregăti la această misiune, fapt ce comportă întotdeauna necazuri
şi suferinţe.
1) Bucuria unui drept din Israel.
Mesia în templu.
Dar să privim cu atenţie scena prezentării lui Isus la Templu. Evanghelistul Luca,
asemenea unui bun regizor cinematografic, focalizează luminile şi obiectivul camerei
de luat vederi asupra templului, apoi asupra bătrânului Simeon, asupra Mariei care
îl ţine în braţe pe Isus şi în fine asupra profetesei Ana.
N.B. Desigur,
pentru omilie trebuie optat pentru un aspect sau altul. De exemplu, de aici se poate
continua tema din punctul 1) sau trece direct la punctul 2) sau 3) toate cu finalul
de la semnul N.B*.
Primul fascicul de lumini e concentrat
asupra templului, în care familia sfântă intră la patruzeci de zile după naşterea
lui Isus pentru a îndeplini riturile purificării mamei şi de răscumpărare a primului
născut, prescrise de legea lui Moise. Atenţia lui Luca nu este însă îndreptată spre
aceste rituri, ci spre faptul că pentru prima dată în viaţa sa Isus a intrat în templu.
S-ar putea crede că e fără importanţă, că o zi valorează alta, dar nu pentru evanghelist
care vede în acest eveniment împlinirea profeţiei lui Malahia 3,1: „Iată…va veni
îndată în templul său Domnul pe care îl căutaţi şi îngerul legământului pe care voi
îl doriţi”.
Aici, în templu, îl locul cel mai sfânt al naţiunii ebraice,
Dumnezeu intervine pentru a da un nou curs istoriei.
Un drept al Israelului.
Lăsând templul în fundalul scenei, Luca restrânge lent obiectivul camerei pentru a-l
încadra pe bătrânul Simeon pe care, cu un termen drag vechiului iudaism, îl
defineşte „om drept şi cu frica lui Dumnezeu”.
În ce consta această dreptate?
Rabinii din acea vreme asigurau că omul este drept când observă legea mozaică în care
se manifestă voinţa lui Dumnezeu. Luca, în schimb, asemenea tuturor creştinilor de
atunci şi din toate timpurile, este convins că omul drept este cel care împlineşte
voinţa lui Dumnezeu primindu-l pe Trimisul său, care duce la îndeplinire învăţăturile
vechilor Scripturi.
De adăugat că Israelul îl aştepta pe Mesia ca pe acela
care avea să unească toate popoarele pământului în adorarea unicului Dumnezeu. Această
convingere este prezentă în cuvintele bătrânului Simeon, care luându-l pe pruncul
Isus în braţe. spune: „Acum eliberează pe robul tău în pace, Stăpâne, după cuvântul
tău; căci ochii mei au văzut mântuirea ta, pe care ai pregătit-o înaintea tuturor
popoarelor, lumină pentru luminarea neamurilor şi slava poporului tău Israel” (Lc
2, 29-32).
O sabie prin sufletul Mariei.După ce l-a preamărit
pe Dumnezeu pentru cele văzute, Simeon i-a binecuvântat „pe tatăl şi pe mama lui Isus”
(v.33), uimiţi de eveniment, şi a zis „către Maria, mama lui Isus”. Faptul că Simeon
se adresează numai Mariei, mamei lui Isus, după ce îl binecuvântase şi pe Iosif, constituie
o caracteristică a lui Luca pentru a pune în evidenţă mesajul său marian.
Pentru
cel de-al treilea evanghelist, Mariaeste un personaj singular. Nu este
numai mama lui Isus, „Cristos Domnul”. Ea este şi simbolul Israelului desăvârşitcare l-a generat în trupul său pe Mesia şi nu poate decât să se bucure cu el şi
să sufere cu el.
De aceea, Simeon în încheierea dialogului cu Maria, îi zice:
„Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca un semn
care va stârni împotrivire, şi prin sufletul tău va trece o sabie, ca să se descopere
gândurile din multe inimi” (vv.34-35).
Autorul cărţii Apocalipsului, variind
imaginile, va spune apoi acelaşi adevăr: cine îi aparţine lui Cristos, asemenea Mariei,
nu poate decât să trăiască bucuriile sale şi să îndure suferinţele sale. Tot restul,
chiar dacă străluceşte de lumini, este nimic, sau aproape nimic.
2) O profetesă
îl laudă pe Dumnezeu.
Ana, această femeie de 84 de ani, care îl primeşte
pe Isus ca Răscumpărător al lui Israel şi îl anunţă celor care, asemenea ei, îl aşteptau
pe Mesia cu simplitatea inimii, a fost încărcată de evanghelistul Luca cu multe simboluri,
începând de la numele pe care îl poartă: Ana, care înseamnă (Dumnezeu a folosit cu
mine) har; şi ce har întâlnirea cu Mesia mântuitorul ei!
În afară de aceasta
este „fiica lui Fanuel”, care înseamnă „Chipul lui Dumnezeu” (Cf Gen 32,31):
este chipul pruncului văzut de ea în templu. În fine, Ana este din tribul lui Aşer
care înseamnă „Am avut noroc”, a fost căsătorită 7 ani iar în momentul întâlnirii
cu Isus are 84 de ani. Lipseşte numărul 12, numărul triburilor lui Israel, dar este
conţinut în 84, deoarece înmulţind 7 cu 12 se obţine 84.
Cu alte cuvinte, Ana
nu este una dintre atâtea profetese, de care e bogată istoria lui Israel, dar este
profetesa mesianică prin excelenţă, simbol al Israelului însuşi care slujea
„zi şi noapte în templu în post şi rugăciune” (v.37), în aşteptarea lui Mesia răscumpărător.
Popor
preoţesc. În templul, în care Mesia a intrat pentru prima dată, nu este semnalată
prezenţa preoţilor sau al slujitorilor sacri, nu pentru că nu ar fi sau pentru că
Luca intenţionează să creeze un precedent polemic împotriva preoţiei de la Ierusalim
care îl va da la moarte pe Isus, ci pentru faptul că vrea să sublinieze funcţia sacră
a laicilor în noul Alianţă.
De fapt, Simeon îndeplineşte rituri preoţeşti:
prin gest liturgic ia Pruncul în braţe şi îl binecuvântează pe Dumnezeu printr-un
imn mesianic. La această liturgie se alătură profetesa Ana care „venind şi ea în ceasul
acela, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre prunc celor care aşteptau mântuirea în Ierusalim”
(v.38).
Şi la Betleem s-a petrecut ceva similar. Cei care îl preamăresc pe
Dumnezeu şi vorbesc tuturor despre Prunc sunt păstorii, pătura ce mai de jos din poporul
ebraic. Este evident că prin venirea lui Isus există ceva nou în cultul adus lui Dumnezeu.
Toţi cei răscumpăraţi de Mesia, fără deosebire de clasă sau gen, constituie un singur
popor mesianic destinat să-l preamărească pe Dumnezeu (Cf 1Pt 2,8-9).
3)
A creşte în înţelepciune.
Copilul este un mister. După ce a povestit
acest episod, Luca, printr-o rapidă mişcare narativă, aduce familia sacră la Nazaret,
spunând: „Iar copilul creştea şi se întărea, înainta în înţelepciune şi harul lui
Dumnezeu era asupra lui” (v.40).
Ceea ce în această evanghelie este spus despre
Isus, e spus în cod pentru toţi copiii din lume. Creşterea spirituală a unui copil
trebuie să însoţească întotdeauna creşterea sa fizică: şi acesta este mesajul evangheliei
de azi.
Ce trebuie făcut pentru ca un copil să crească sănătos şi zdravăn,
o ştiu aproape toţi. Cine nu ştie, poate consulta un pediatru sau o enciclopedie sau
o carte de specialitate, Dar nimeni nu este în măsură să spună ce trebuie făcut pentru
ca un copil să crească în înţelepciune: Biblia spune că mulţi vorbesc despre înţelepciune,
dar nu ştiu ce este. Şi totuşi, de această înţelepciune depinde rezultatul pozitiv
sau negativ al vieţii unui om.
În această situaţie de incertitudine asupra
înţelepciunii şi asupra valorii sale educative, se poate spune că un bărbat şi o femeie,
în aducerea pe lume a unui copil, îşi pun în joc viaţa, viitorul, fericirea. Trebuie
spus clar la ureche: copii sunt un mare mister; în fiecare dintre ei poate fi un sfânt
sau un bandit, şi orice adult se găseşte în faţa oricărui copil ca în faţa unei enigme.
Uimire
infinită. Era o enigmă şi Isus? nimeni nu ştie ce anume trecea prin mintea Mariei
şi a lui Iosif când îl vedeau pe micul Isus crescând şi devenind mare, cum se citeşte
în evanghelia de azi. Luca va povesti mai departe despre îngrijorarea morală a Mariei
şi a lui Iosif în faţa lui Isus care a rămas la Ierusalim şi s-a justificat spunându-le:
„Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui meu? (Lc 2,52).
Ei făceau tot
ce puteam mai bine pentru el, dar, este evident, că exista o distanţă enormă între
ei, care erau îngânduraţi în privinţa lui, şi el care, întrucât Cuvânt al lui Dumnezeu
în trup omenesc, avea gânduri diferite. Există întotdeauna o distanţă, ce devine adesea
un conflict, între gândurile unui copil şi cele ale părinţilor, începând de la faptele
cele mai simple şi adesea banale din viaţa normală, comună.
Uneori se întâmplă
că cei străini îi înţeleg mai bine pe copii decât părinţii, cum se citeşte în evanghelia
de azi, în care cei doi bătrâni, Simeon şi profetesa Ana spun lucruri surprinzătoare
despre Prunc, iar evanghelistul Luca comentează: „Tatăl şi mama lui Isus se mirau
de ceea ce se spunea despre el” (v.33). Despre uimirea părinţilor, care adesea sau
aproape mereu ştiu de la alţii ceea ce priveşte viaţa interioară a fiilor lor, un
psiholog ar avea multe de povestit.
Cui să te încredinţezi? Adeseori
mirarea părinţilor cu privire la comportamentul fiilor se transformă în consternare.
S-a întâmplat şi în cazul Mariei, când i-au spus că fiul ei, de acum adult, luase
poziţie împotriva autorităţilor religioase şi politice din satul său, şi că din acest
motiv viaţa îi era în pericol. Şi probabil i-a zis: „Fiul meu, fii prudent. Nu vreau
să te pierd”, şi că Isus i-a răspuns: „Mamă, eu am o misiune de îndeplinit, şi
nimic nu mă va putea opri”.
În faţa unor asemenea situaţii, ce pot face
părinţii care îi iubesc pe fii pentru binele lor, şi nu pentru ceea ce ei reprezintă
pentru viaţa lor? În cele mai multe cazuri, nimic. Este ca şi cum totul ar fi scris.
În acele momente de nelinişte, care pot deveni o lungă agonie, părinţii pot să se
retragă încrezându-se doar în Dumnezeu. Cine crede în Dumnezeu ştie bine: a se încredinţa
lui este un balsam de mângâiere în necazuri.
Cine nu crede în Dumnezeu, nu
are decât să se încreadă în alţi oameni sau doar în sine însuşi. Folosind o imagine
evanghelică, îşi construieşte casa speranţelor pe un fundament instabil, nesigur,
pe nisip. Chibzuinţa, înţelepciunea umană este o mare bogăţie, dar are limite precise.
Cine îşi pune în ea toate speranţele de tată sau de mamă, îşi joacă viaţa la roata
norocului. Se comportă în mod ingenuu în probleme de enormă importanţă.
N.B.*
- Din aceste consideraţii, pe marginea Evangheliei prezentării lui
Isus la templu proclamată în sărbătoarea Sfintei Familii reţinem că existenţa umană
ca şi realitatea familiei sunt prea mari pentru a sta într-un plan al nostru oarecare:
ele îşi află raţiunea în planul lui Dumnezeu.
În încheiere,
să privim încă o dată scena ieslei din Betleem. Să privim la familia sfântă alcătuită
din Isus, Maria şi Iosif, şi cu încredere să rostim asupra tuturor familiilor invocaţia
de Crăciun: cu Pruncul Isus să ne binecuvânteze Fecioara de sus.
(Radio
Vatican, A. Lucaci, material omiletic din 28/29 decembrie 1996, revăzut şi
întregit la 27 decembrie 2008, reluat joi 29 decembrie 2011)